Hristologia Apostolului Pavel în experiența athonită – partea a II-a

În continuarea pasajului hristologic din Epistola către Coloseni pe care l-am redat, Apostolul Pavel vorbește despre iconomia cea întru Hristos: „Și El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale. Dar pe voi, care oarecând eraţi înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat, prin moartea (Fiului Său) în trupul cărnii Lui, ca să vă pună înaintea Sa sfinţi, fără de prihană şi nevinovaţi, dacă, într-adevăr, rămâneţi întemeiaţi în credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită la toată făptura de sub cer şi al cărei slujitor m-am făcut eu, Pavel” (Col. 1, 18-23).

În acest pasaj pot fi observate cele mai importante aspecte ale hristologiei pauline. Vom nota doar două.

Hristos este Capul trupului Bisericii. Este cunoscut faptul că definiția Bisericii ca Trup al lui Hristos este contribuția Apostolului Pavel, care desigur presupune că Apostolul a trăit mai întâi, a avut experiența Bisericii ca Trup al lui Hristos iar ulterior a formulat-o teologic.

Hristos ne face mădulare ale Sale și ne unește cu Sine. Această experiență este vie pe Sfântul Munte și la aceasta contribuie săvârșirea zilnică a Sfintei Liturghii și împărtășirea frecventă cu Trupul și Sângele lui Hristos, prin care devenim con-corporali cu Hristos.

Atunci când, pentru diverse motive, a fost neglijată și pe Sfântul Munte Împărtășirea frecventă, Părinții athoniți au fost primii care au luptat pentru revenirea ei. Este cunoscută cartea referitoare la acest lucru a Sfântului Nicodim Aghioritul și a lui Neofit Kavsokalivitul.

Sfinții athoniți, având experiența Bisericii ca Trup al lui Hristos, ne învață că și cei care sunt membrii ai Trupului lui Hristos se află în pericolul de a muri duhovnicește. Sfântul Grigorie Sinaitul scrie: „Noi suntem Trupul lui Hristos şi mădulare în parte, zice Dumnezeiescul Apostol. Sau iarăşi, un trup şi un Duh sunteți, precum ați fost și chemați. Deci precum trupul fără duh este mort și nesimţitor, aşa cel omorât de patimi prin nesocotirea poruncilor după Botez, se face nelucrător şi neluminat de Duhul Sfânt şi de harul lui Hristos. El are Duhul prin credință, şi naştere din nou, dar e nelucrător şi în nemişcare din pricina morții sufletești. Căci sufletul fiind unul, iar mădularele trupului multe, el le ţine, le face vii şi le mişcă pe toate cele în stare de viață. Dar pe cele secate din vreo neputință întâmplătoare, le poartă în sine ca moarte şi nemișcate, dar rămân fără viață și nesimţitoare. Tot așa Duhul lui Hristos este întreg în chip neamestecat în toate mădularele lui Hristos, ținând în lucrare și făcând vii mădularele care se pot împărtăşi de viață; dar şi pe cele neputincioase să se împărtășească de viață le ține cu iubire de oameni ca pe ale Sale. De aceea, orice credincios se împărtășește prin credinţă de înfierea în Duh, dar se poate face nelucrător și neluminat, prin nepurtare de grijă şi necredinţă, lipsindu-se de lumina şi viaţa lui Iisus. Deci orice credincios este mădular al lui Hristos şi are Duhul lui Hristos, dar poate fi nelucrător, nemişcat şi neînstare să se împărtăşească de har”.

Dar și sfinții athoniți Calist și Ignatie Xantopol vorbesc pe larg pe tema aceasta.

Relația credinciosului cu Hristos, conform Apostolului Pavel, nu este de ordin extern. Este unire cu Hristos și comuniune a dragostei dumnezeiești cu Domnul cel iubit. Expresiile Apostolului „în Hristos”, „în Hristos Iisus”, „în Domnul”, „întru El” se întâlnesc în Epistolele sale de 164 de ori și acest fapt este o mărturie a strânsei sale uniri mistice cu Hristos.

Această unire o trăiesc și despre aceasta vorbesc Părinții athoniți. Sfântul Palama scrie: „Sfârșitul plânsului este relația nupțială desăvârșită în feciorie. Deoarece Pavel, mare taină numește unirea după trup a soților, iar eu spun, zice, în Hristos și în Biserică; așa cum aceia sunt un singur trup, tot astfel sunt una cu Dumnezeu cei ce intră la Dumnezeu, după cum spune altundeva, că acela care se unește cu Domnul este un duh cu El…”.

Conform sfântului Grigorie Sinaitul: „În alții, în sfârșit, Dumnezeu produce o adiere subțire și pașnică de lumină, mai ales în cei ce au înaintat în rugăciune. În aceștia Hristos locuiește în inimă, după Apostol (Efes. 3, 17)”.

Despre unirea cu Hristos și despre consecințele acesteia teologhisește Calist, patriarhul Constantinopolului: „Dumnezeu, Cel ce a zis să lumineze din întuneric lumină, luminează în inimile credincioșilor cu strălucire. Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile lor prin Duhul Sfânt dat lor. Dumnezeu trimite pe Duhul Fiului Său în inimile lor și acesta strigă: Avva Părinte. Credincioşii lipiţi astfel de Domnul (o, minunată unire!), sunt un Duh cu Dumnezeu. Dar, oare cine vine la simţirea nemijlocită a bunătăţilor arătate ale harului?”.

„Credincioşii sunt în chip vădit moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, ca un fel de hristoşi de al doilea, părtaşi ai firii dumnezeieşti, fapt ce întrece toată mintea şi scapă întregii înţelegeri. Iar prin aceasta se fac fii ai lui Dumnezeu şi dumnezei prin lucrare şi har. Ca atare ei văd şi pătimesc în chip mai presus de fire cele mai presus de lume, sau, ca să spunem mai potrivit, se împărtăşesc de «cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit» în chip natural. Slavă iubirii neînţelese a lui Dumnezeu Tatăl, a Treimii, a Celui ce ne-a iubit pe noi din bunătatea negrăită şi mai presus de ceruri”.

Sfântul Palama arată clar că unirea cu Dumnezeu nu este după ființă ci după energie: „Trei lucruri sunt în Dumnezeu : fiinţa, lucrarea şi ipostasurile dumnezeieşti ale Treimii. Cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu, făcându-se un Duh cu El (aşa zice marele Pavel : «Cel ce se lipeşte de Domnul este un Duh cu El», precum s-a arătat mai sus, nu se unesc după fiinţă. Căci toţi cuvântătorii de Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu nu Se poate împărtăşi după fiinţă; iar unirea după ipostas e proprie numai Cuvântului Dumnezeu-Omului. Rămâne deci că cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu, se unesc după lucrare. Deci Duhul, prin Care cel ce se lipeşte de Dumnezeu este una cu Dumnezeu, este şi se numeşte lucrarea necreată a Duhului, dar nu fiinţă a lui Dumnezeu, chiar dacă nu le place celor potrivnici. Căci şi prin prooroc a prezis Dumnezeu nu că «voi vărsa Duhul Meu», ci «din Duhul Meu» peste cei credincioşi”.

Conform Părinților athoniți, unirea cu Hristos presupune curățirea de patimi și rugăciunea curată.

Dragostea dumnezeiască se naște în urma plânsului și a rugăciunii inimii: „Dintr-o astfel de inimă curg foarte multe lacrimi, care curăţă şi îngraşă pe cel ce s-a îmbogăţit cu ele, dar nu-l seacă şi nu-l usucă. Lucrul din urmă vine din frica de Dumnezeu, iar cel dintâi din dragostea dumnezeiască, din dorul şi dragostea puternică şi nestăpânită faţă de Iisus Hristos cel pomenit. Căci, fiind cuprinsă de entuziasm, inima strigă: «Fermecatu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dragostea Ta dumnezeiască». Şi: «Întreg eşti, Mântuitorule, dulceaţă şi întreg, dorirea mea; întreg, Cel de care nu mă satur; întreg eşti frumuseţe negrăită». Dar strigă şi cu Pavel, vestitorul lui Hristos: «Dragostea lui Dumnezeu ne strânge pe noi» Şi: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?» Şi iarăşi: «Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici stăpâniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici vreo altă zidire nu ne va putea despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru»”.

Sfântul Apostol Pavel, manuscris bizantin, 1125-1150, Oxford

După învățătura Apostolului, Hristos aduce în lume nu doar o nouă învățătură ci și o nouă viață. Prin Crucea și Învierea Sa îl biruie pe diavol, învinge păcatul, moartea iar ca nou Adam devine începătorul renașterii omului și creației. Dacă vor să umble „întru înnoirea vieții”, creștinii trebuie să se răstignească, să se îngroape și să învie împreună cu Hristos: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Rom. 6, 4-5).

Prin Sfântul Botez se îngroapă și învie în chip tainic împreună cu Hristos. Această nevoință a dus-o și Apostolul: „Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 27).

În credinciosul care se nevoiește și se sfințește, Hristos devine viața lui. Despre această viață teologhisește fericitul părinte athonit Sofronie: „Atunci când această viață fără de început ni se comunică în mod existențial, o simțim ca fiind propria noastră viață. Cunoaștem din experiența anterioară că această viață ne-a fost dată de către Dumnezeu; nu ne aparține după ființa ei, însă se dăruiește celor mântuiți ca moștenire inalienabilă, devine cu adevărat viața noastră. Putem să vorbim despre aceasta prin cuvintele Apostolului Pavel: «Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine» (Gal. 2, 20). Repet iarăși: cunosc că Acela trăiește în mine, dar viața Acestuia a devenit cel mai lăuntric miez al existenței mele, astfel încât pot să vorbesc despre aceasta ca despre însăși viața: trăiește Domnul, trăiesc și eu”.

Crucea și Învierea lui Hristos sunt trăite intens în viața monahilor. Această schimă a monahilor este cruciformă și de aceea duce la înviere. Caracterul cruciform și de înviere al vieții monahilor este exprimat și de slujba tunderii prin care monahul primește Schima mare, care este considerată și ca al doilea botez.

Lipsurile, răbdarea în necazuri și suportarea relelor, pe care monahul le alege de bunăvoie ca asceză, îl ajută să trăiască Crucea lui Hristos.

Progresând în viața întru Hristos, monahul se eliberează de legăturile păcatului, diavolului și ale fricii morții. El trăiește cuvântul paulin: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Gal. 5, 1).

Fericitul filolog Vasileios Laourdas a enunțat următoarea certitudine: „Sfântul Munte, așa cum este astăzi și așa cum a fost întotdeauna, este creația sufletelor eliberate de frica morții. Fizionomiile calme, meditative ale martirilor, asceților și cuvioșilor, care au fost zugrăvite cu culori vii în frescele Protatonului, dragostea cu care iconarii reprezintă viața Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu, ceremoniile religioase și în general atmosfera duhovnicească a Sfântului Munte provin din rodnicia sufletească, din inima oamenilor în sufletele cărora a strălucit lumina Domnului și care acum Îi cântă și Îl slăvesc”.

Despre această libertate vorbește părintele Sofronie: „Libertatea omului care a crezut în Dumnezeirea lui Hristos și care petrece în tărâmul cuvântului Său aparține planului altor dimensiuni: ea întru nimic nu este determinată din afară. Un astfel de om se apropie de măsura vârstei plinirii lui Hristos (cf. Efes. 4, 13). Chiar dacă este făptură a lui Dumnezeu, totuși Făcătorul se poartă cu el nu ca și cu a Sa «energie», ci ca și cu un fapt de sine stătător chiar față de El Însuși. Dumnezeu nimic nu îi impune cu sila, nici măcar dragostea pentru El ca pentru un Tată. El se descoperă omului «precum este», permițându-i omului să se manifeste în libertate. Astfel, Biserica respinge determinismul, chiar cel dumnezeiesc, adică «origenist», conform căruia bunătatea lui Dumnezeu ar afla căi pentru a-i mântui pe toți, fără încălcarea principiului libertății”.

„Această libertate a cărei experiență se dă creștinului, aparține principiului personal existent în om. Acestea două, persoana și libertatea, sunt unite în chip nedespărțit: unde nu există libertate, acolo nu există nici persoană. Acest mod al ființării veșnice caracterizează în mod exclusiv persoana și nicidecum individul (cf. I Cor. 15, 47-50)”.

Cum poate credinciosul să se ridice la starea de făptură nouă, ne spune iarăși părintele Sofronie: „Tot ceea ce Domnul făgăduiește, se realizează prin multe pătimiri suferite de sufletul care Îl caută pe Dumnezeu și care este atras de Acesta prin puterea dragostei. Această dragoste conduce duhul omului la Dumnezeu printr-o asemenea putere, încât în el încetează să mai lucreze multe dintre gândurile și acțiunile însușite anterior. Duhul omului se află ca minte cu Prima Minte golindu-se de tot ceea ce este văzut și trecător. Starea aceasta este numită de către asceți «rugăciune curată». Atunci omul depășește categoriile pământului: Acesta nu este bătrân sau tânăr, grec sau iudeu, scit sau barbar, împărat sau rob, bogat sau sărac, înțelept sau neînțelept. Și mai presus de toate, bărbat sau femeie. Acesta este atunci «făptură nouă» în Hristos Iisus (cf. II Cor. 5, 17; Gal. 6, 15; 3, 26-28)”.

***

Preadulcele nume al lui Iisus Hristos este pentru părinții athoniți delectarea și cercetarea inimii lor.

Învățătura despre Iisus Hristos devine rugăciune, viață, respirație.

Sfântul Nicodim Aghioritul a alcătuit rugăciuni adresate lui Iisus Hristos, după alfabet, cu conținut hristologic și cu referință la hristologia nou-testamentară și paulină.

Fericitul imnograf, părintele Gherasim Mikragiannanitis a scris sute de slujbe cu tropare care reflectă hristologia paulină.

Și părintele Sofronie Saharov și alți părinți au alcătuit rugăciuni.

Voi încheia cu o rugăciune a părintelui Sofronie:

„Hristoase Dumnezeul nostru, dorința inimilor noastre, strălucește peste noi Lumina adevărului Tău, ca în Lumina Ta să vedem noi, nevrednicii, slava Ta, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, și astfel să devenim asemenea chipului Tău, după care l-ai făcut pe om. Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Lumina minților noastre, fie puterea Ta cu noi, ca întotdeauna să rămânem în Tine, uniți cu Duhul Tău cel Sfânt. Dă-ne nouă cunoașterea iubirii Tale de oameni, și fă-ne asemănători Ție, Domnului și Dumnezeului nostru, împreună cu toți sfinții. Da, Doamne Iisuse Hristoase, după făgăduința Ta nemincinoasă, vino și rămâi cu noi, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în vecii vecilor”.

Puteţi citi şi Hristologia Apostolului Pavel în experiența athonită – partea I

http://www.pemptousia.ro/2014/02/hristologia-apostolului-pavel-in-experienta-athonita-partea-i/

Sursa: Vol. 6. Teologia paulină. Lucrările Simpozionului științific internațional, Sfânta Mitropolie de Veria, pp. 119-132.