Sfinții Prohor, Luca, Nicolae și toți mucenicii georgieni ai Mănăstirii Sfintei Cruci din Ierusalim (sec. XI) – 25 februarie

Sfântul Prohor Georgianul, descendent al nobilei familii Shavteli, s-a născut la sfârșitul secolului al X-lea și a crescut apoi într-o mănăstire, devenind monah. Ajungând în floarea vârstei, a fost hirotonit preot, iar apoi s-a dus la lavra Sfântului Sava de lângă Ierusalim. Acolo, cu binecuvântarea părintelui său duhovnicesc, Ekvtime Grdzeli, a început refacerea Mănăstirii georgiene a Sfintei Cruci de lângă Ierusalim.

După tradiție, mănăstirea fusese ridicată pe locul unde Lot, nepotul lui Avraam, a sădit trei copaci, un chiparos, un pin și un cedru care, în mod minunat, s-au împletit, devenind un singur copac. Atunci când a fost zidit templul lui Solomon, acest copac a fost tăiat, dar nu a fost folosit până la Răstignirea Domnului, când din lemnul lui a fost făcută Sfânta Cruce.

În secolul al IV-lea, pământul pe care crescuse acest copac minunat a fost dăruit Sfântului Rege Mirian, cel dintâi rege creștin al Georgiei. În secolul al V-lea, în vremea Sfântului Rege Vakhtang Gorgasali, în acel loc a fost ridicată Mănăstirea Sfintei Cruci, care a fost distrusă în mai multe rânduri după aceea, ultima oară în veacul al IX-lea.

În cele din urmă, în veacul al XI-lea, Regele Bagrat Kouropalates a dat o mare parte din averea sa pentru refacerea mănăstirii. Sfântul Prohor a înfrumusețat mănăstirea, a adunat 80 de călugări și a rânduit un typikon monahal asemănător cu cel de la Lavra Sfântului Sava.

Ajungând la bătrânețe, Sfântul Prohor l-a așezat egumen pe ucenicul său Giorgi, iar el a plecat în pustie împreună cu doi alți ucenici, unde s-a și odihnit întru Domnul după puțină vreme.

În afară de acestea, puține lucruri sunt cunoscute despre Sfântul Prohor. Cercetătorii georgieni consideră că Sfântul Prohor s-a născut prin 985-990, petrecând la Ierusalim între anii 1010 și 1015, iar la Lavra Sfântului Sava a stat până în 1025. A adormit întru Domnul în 1066, finnd în vârstă de peste 75 de ani.

***

Sfântul Mucenic Luca din Ierusalim a trăit în veacul al XIII-lea, trâgându-se din cinstita familie georgiană Mukhaisdze. După moartea tatălui său, mama Sfântului Luca a plecat și s-a închinoviat într-o mănăstire din Ierusalim.

Când Luca a împlinit 20 de ani, a plecat la Ierusalim să-și viziteze mama și să se închine la sfintele locuri. Petrecând o vreme acolo, a hotărât să rămână și să devină monah. Mai târziu a fost hirotonit diacon și a învățat foarte bine limba arabă. Mai târziu, frații din mănăstire l-au ales egumen, iar vreme de trei ani, Sfântul Luca a rânduit mănăstirea și obștea.

Din pizma celui rău, un anume Shekh-Khidar, persan de la curtea Sultanului Penducht (Zakhir-Rukedin-Baibars-Bundukdar, Sultan al Egiptului între anii 1260-1277), i-a pus gând rău Sfântului Luca, reușind să obțină de la sultan trecerea mănăstirii în grija sa „și tratându-i pe monahii georgieni precum o fiară, i-a izgonit din mănăstire”, iar pe alții i-a închis. Împlinindu-și slujirea primită de la Dumnezeu, binecuvântatul Luca a ales să-l înfrunte personal pe Shekh-Khidar, pentru a apăra obștea.

Toți îl rugau pe egumen să plece pentru a scăpa de amenințarea lui Shekh-Khidar, dar Sfântul Luca a ascultat aceste sfaturi, fiind pregătit să moară pentru Hristos, iar nu să trăiască pentru lume. Întâlnindu-se față către față cu acel Shekh-Khidar, i-a cerut eliberarea părinților închiși, spunând că acceptă orice în schimb. Vicleanul persan nu i-a cerut nimic altceva decât să tracă la islam, promițându-i că-l va face emir dacă va primi. Atunci când egumenul a refuzat, Shekh-Khidar a poruncit, furios, să i se taie capul. După ce i s-a împlinit această poruncă, a rânduit ca trupul Sfântului Sfințit Mucenic Luca să fie ars. Toate acestea s-au petrecut în anul 1277.

***

Sfântul Mucenic Nicolae Dvali s-a născut la sfârșitul veacului al XIII-lea, într-o familie bine-credincioasă, care l-a crescut întru frica Domnului. La vârsta de 12 ani, Nicolae s-a retras în pustia Klarjeti, unde a fost tuns monah. De acolo a făcut, apoi, un pelerinaj la Ierusalim, rămânând la Mănăstirea Sfintei Cruci. Monahul Nicolae râvnea după viața apostolică și după sfârșitul mucenicesc.

Fiind un mărturisitor public al credinței creștine, a fost prins și închis, dar un grup de creștini au intervenit și l-au eliberat. La sfatul egumenului, Sfântul Nicolae s-a mutat la o mănăstire georgiană din Cipru. Aici, Sfântul se ruga adeseori pentru a fi învrednicit de moarte mucenicească. Într-una din zile, pe când se afla rugându-se înaintea icoanei Sfântului Ioan Înaintemergătorul, a auzit un glas zicând: „Nicolae, ridică-te și du-te la Ierusalim. Acolo vei găsi un monah georgian care te va învăța calea dreptății și a muceniciei, acela te va îndruma”.

Într-adevăr, întorcându-se la Ierusalim, l-a găsit pe monahul rânduit de Dumnezeu. Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul i s-au arătat acelui monah îndrumător, arătându-i că voia Domnului este ca Nicolae să plece la Damasc.

La Damasc, Sfântul Nicolae a intrat într-o moschee și l-a mărturisit pe Hristos Mântuitorul celor prezenți, cerându-le să se lepede de nebunia credinței lor. Musulmanii furioși l-a prins, l-au bătut și l-au aruncat în închisoare. Cu multă silire, mitropolitul locului și creștinii au reușit să-l scoată din nou din închisoare, dar Sfântul Nicolae s-a dus din nou la musulmani, certându-i pentru credința lor nedumnezeiască. Din nou a fost bătut fără milă, biciuit cinci sute de ori și aruncat în temniță. Însă rănile mărturisitorului s-au vindecat în mod minunat datorită Sfântului Ioan Botezătorul. După două luni de temniță, a fost eliberat.

Pe când se pregătea să plece la Ierusalim, emirul locului l-a trimis la emul emirilor, Dengiz, care l-a măgulit și i-a oferit să treacă la islam, dar Sfântul Nicolae și-a apărat cu curaj credința. Emirul Dengis a poruncit să i se taie capul.

Venind vremea execuției, Sfântul s-a întors spre răsărit, rugându-se: „Slavă Ție, Histoase, Dumnezeule, care m-ai socotit vrednic să mor pentru numele Tău!” Plecându-și capul de bunăvoie, i s-a tăiat capul, iar trupul său a fost ars. Vreme de trei zile, în locul unde au fost aruncate rămășițele sale s-a văzut stâlp de lumină.

Auzind și părintele duhovnicesc al Sfântului Nicolae de moartea mucenicească a ucenicului, s-a rugat ca să-i descopere Dumnezeu dacă Nicolae s-a învrednicit să se alăture sfinților. Într-altă zi, pe când citea, a avut o vedenie a unei cete de sfinți șezând pe vârful unui munte, în lumină și în nor de tămâie, iar printre ei strălucea deosebit Marele Mucenic Gheorghe. Acesta l-a strigat pe Noul Mucenic Nicolae, zicându-i: „Nicolae, vino și vezi-l pe părintele tău duhovnicesc, care a vărsat atâtea lacrimi pentru tine!” Iar Nicoale l-a salutat pe duhovnic, zicând: „Iată-mă și iată și locul meu, iar de acum încolo nu te mai întrista pentru mine”.

Sfântul Nicolae Dvali a fost chinuit până la moarte în ziua de marți, 19 octombrie, a anului 1314.

Căutându-le mijlocirea, Biserica îi cinstește în ziua de 25 februarie pe sfinții părinți Prohor, Luca și Nicolae, precum și pe toți părinții georgieni care au fost trăit în mănăstirile din Ierusalim și de prin împrejurimi și care, viețile lor bineplăcute lui Dumnezeu, s-au învrednicit de cereasca Împărăție. Pentru rugăciunile lor, Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

Sursa: Pr. Zakaria Machitadze, Lives of the Georgian saints