Sfaturi practice în prima săptămână a Postului Mare

Primul lucru pe care îl face un om, atunci când Dumnezeu îl cheamă să I se înfățișeze, este să se cerceteze pe sine cu rigoare; și atunci va vedea că, într-adevăr, multe fapte din viața lui s-au aflat în afara voii lui Dumnezeu. Din acea clipă începe lucrarea pocăinței. Pocăința începe din momentul în care încetează viața păcătoasă și poate ajunge până la viața de îndumnezeire, care nu are sfârșit. Nu poți să spui că Dumnezeu poate fi descris, și gata! Nici însușirile Lui nu e cu putință să aibă sfârșit. Omul, intrând prin Harul lui Dumnezeu în tainele îndumnezeirii, suferă asupra lui lucrarea acestor dumnezeiești însușiri care sunt fără de sfârșit, nepalpabile, cu neputință de revelat, infinite. De aceea spun că și pocăința este fără de sfârșit.

Vreau să comentez subiectul acesta al pocăinței, pornind de la câteva lucruri care m-au provocat, atât din viața mea, cât și mai general. Văd că monahii, în aceste zile ale Postului Mare, au mai mult timp liber și se îndeletnicesc cu lucruri neesențiale, asta și din pricina lipsei lor de experiență, și când îi întrebi de ce se ocupă cu așa ceva, răspund: ”Pentru că aveam timp liber și nu aveam altceva mai bun de făcut”. Asta arată micime de suflet, ca să nu spun chiar puținătate a credinței. Nu ai ce să faci? Poată că ți-ai terminat ascultarea și ai timp liber. Atunci du-te în chilia ta. Chilia ta este laboratorul în care ți se plămădește caracterul. De ce nu te duci să îngenunchezi acolo, înăuntru? Să îngenunchezi cu capul la pământ, să îți lovești pieptul, care este ”cămara” răutăților, dar, deopotrivă, și ”cămara” bunătăților. Și să bați acolo la poarta lui Iisus? Să ceri, să implori, să stărui, ca să îți deschidă?

Apoi, stai degeaba și nu studiezi Scripturile, nu studiezi Părinții? Dar, monahii sunt teologi. În Bizanț, la Universitatea din Constantinopol, se studiau toate domeniile științifice. Toate cunoștințele oamenilor. Numai teologia era interzisă. Teologia se studia în sfintele mănăstiri. Teologia nu era socotită o știință omenească. Teologia le aparține monahilor, pentru că ei, ajungând la o comuniune personală cu Dumnezeu, se fac părtași strălucirilor și descoperirilor Lui și devin teologi. De ce, așadar, să nu deschidem aici universitatea noastră, zi și noapte, și să ne facem adevărați teologi? Am văzut și insist și nu îmi iau cuvintele înapoi, că atât Har primește monahul din studiul la chilia lui, în duhul desăvârșitei isihii, aproape cât primește și din rugăciunea. Și asupra acestui lucru insist, pentru că prin Harul lui Hristos, am gustat lucrul acesta nu o dată, ci de multe ori în viața mea.

Și doresc să mai subliniez ceva. Legea, regula interacțiunii se aplică fără greș. Scrierile Părinților pe care monahul le cercetează cu credință și dor și cerând rugăciunea lor este cu neputință să nu aibă o înrâurire asupra lui. Pentru că Părinții au fost și continuă să fie Părinți; și caută un prilej și ei, ca și Dumnezeu Însuși, ai Cărui ”chip și asemănare” sunt, să ne predea Harurile pe care ei le-au dobândit prin nevoință. Prin lectura și studiul scrierilor lor să fiți încredințați că dragostea lor părintească va avea înrâurire asupra voastră.

Să ne întoarcem însă la subiectul pocăinței.

De multe i se întâmplă nevoitorului să nu poată birui pe omul cel vechi, pentru că este atât de robit de patimile lui, deși el le urăște, simte aversiune față de ele, nu le dorește. Chiar și această stare este socotită, potrivit Tradiției Bisericii, viață de pocăință.

Atunci doar nu mai este socotită pocăință, când omul încetează să se mai lupte și spune: ”Nu mai pot. Pentru mine nu mai există nici o șansă”. Asta se numește deznădejde, iar Biserica o osândește ca blasfemie împotriva Duhului Sfânt; îl taie de la ea și îl respinge ca pe un mădular putred, ca blasfemiator, ca unul care tăgăduiește bunătatea lui Dumnezeu.

Așadar, nu trebuie, cu nici un chip, să ne împuținăm credința. Niciodată să nu gândească cineva că este cu neputință să ajungem la pocăința deplină la care ne-a chemat Hristosul nostru. Vom ajunge, cu Harul lui Hristos. Desigur, niciodată nu va putea lucrarea omului să ajungă singură acolo. Această mentalitate exprimă egoismul prin excelență, iar Părinții au osândit-o. Macarie cel Mare spune că mare e puterea intenției omului, dar că doar atât poate omul: să vrea să se împotrivească diavolului. Provocat de satana sub forma atacului ”fă asta!”, doar atât poate omul să facă, să spună: ”nu, nu o voi face””. Doar până aici poate omul. Dincolo de punctul acesta e lucrarea Harului.

De aceea Iisus al nostru spune cu tărie: ”Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5). Așadar, niciodată să nu vă împuținați credința, niciodată să nu vă coborâți la micimea de suflet, căci ”prin credință pășim”. Niciodată să nu spuneți: ”Nu vom ajunge noi la nepătimire, nu vom ajunge la sfințire, nu îi vom imita pe Părinții noștri”. Asta e o blasfemie!

Îi vom ajunge pe Părinți, pentru că vrem acest lucru și, pentru că vrem acest lucru, ni-l va da Hristosul nostru. Dacă rămânem credincioși și dacă nu dăm înapoi de bună voie, cu siguranță vom dobândi acest lucru. Asta e realitatea. Părinții nu încuviințează altă linie. În afara acestei linii, orice altceva e considerat deznădejde. Nu există ”nu pot”. Cum nu poți? Prin Hristos putem. ”Toate le putem prin Hristos, cel Care mă întărește” (Filipeni 4:13). ”Toate” spune Pavel, ca să nu lase nici o urmă de îndoială și să nu vină apoi cineva să spună ”eu nu pot”. Dacă ”Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (…) Dacă Dumnezeu este Cel ce îndreptează, cine este cel ce osândește?” (Romani 8:31, 33).

Uitați-vă cum ne descoperă Scriptura care este culmea pocăinței. Petru l-a întrebat pe Iisus al nostru: ”Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” (Matei 18:21). Petru, atunci, fiind nedesăvârșit, ca unul ce nu primise strălucirea Harului, gândea omenește. Credea că în felul acesta făcea un mare pogorământ, raportându-se, desigur, la rigurozitatea Legii mozaic. Ajunsese să ierte nu o dată, ci de șapte ori. Iar Iisus al nostru, tâlcuindu-i duhul Bisericii, îi spune: ”Nu zic ție până de șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18:22), ca să sublinieze caracterul nelimitat al pocăinței. Viața noastră aici este un interval repetat de 24 de ore. Chiar și dacă în fiecare clipă am fi gata, cu noi hotărâri, dacă intenția noastră ar fi cea corectă, duhul râvnitor – trupul însă este neputincios. Și nu este doar trupul. Odată cu trupul, cu firea, există obișnuințele, locurile, anturajele, persoanele, lucrurile și însuși diavolul. Toți acești factori opun rezistență, iar nouă nu ne rămâne decât intenția și dumnezeiescul Har care lucrează tainic și care este atotputernic.

Teoretic, toate lucrurile sunt simple, practic însă sunt grele, după cum știe fiecare din propria-i experiență. Ne hotărâm în fiecare dimineață, în fiecare clipă, că de acum încolo nu vom mai fi robi patimilor. Da, dar patimile nu pot fi pur și simplu afurisite, exorcizate, ca să le spunem: ”ieșiți afară, nu vă mai vrem!”, și ele să plece, e nevoie de o luptă titanică și de împotrivirea noastră, ca patimile să plece. Și lucrul acesta, alungarea patimilor, se întâmplă când biruie Harul, nu omul. Pentru că patimile și virtuțile sunt mai presus de firea noastră. Nu le putem apuca, nu le putem controla. Acest lucru îl poate săvârși doar dumnezeiescul Har, doar el le va alunga, le va pune pe fugă și va atrage virtuțile. Când însă? Atunci când noi stăruim.

De aceea, Iisus al nostru vorbea cu tărie despre răbdare și stăruință. ”În răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21:19). Și în rugăciuni încă, spune: ”bateți, cereți, nu vă descurajați în rugăciuni”. Și pomenește acele exemple, prin care ne rușinează. Dacă fiul vostru v-ar cere pâine, îi veți da oare piatră? Și dacă v-ar cere să îi dați pește, îi veți da șarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da (Matei 7:9-11) Duhul Sfânt celor care Îl cer? Și ”cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efeseni 3:20) ne va da. Cu neputință este a fi tăgăduite aceste făgăduințe. Iisus ne spune că ”cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mc 13:31/Lc 21:33). Cu acest scop a venit Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Nu avea nevoie Dumnezeu Cuvântul să se supună ”chenozei”, deșertării de Sine, decât numai pentru întoarcerea omului în sânurile dumnezeieștii dragoste. Aceasta este ”zidirea cea nouă”, care este mai presus de zidirea cea dintâi.

Mai există o taină pe care ne-au predat-o Părinții noștri, pe care este neapărată nevoie să o cunoașteți. Taina este următoarea: de multe ori, deși lucrurile merg bine, însuși Harul îngăduie ispita; și vreau să fiu lămurit: Harul nu creează niciodată ispita. Vai-vai!, este o blasfemie să spui așa ceva. Lumina nu izvorăște din întuneric, niciodată.

Și să mă explic mai bine. Eu stărui luptându-mă împotriva unei patimi care mă supără, împotriva relei obișnuințe care mă asuprește, vreau să o alung de la mine, Îl rog pe Dumnezeu să îmi dea ceea ce îmi este de trebuință pentru aceasta. Dumnezeu, prin pronia Lui cea preadreaptă care pe toate le cuprinde, vede că nu este momentul să îmi dăruiască acel lucru. Însuși Harul, care trebuia să lucreze și să facă acest lucru, nu îl face. Nu o face pentru motivul pe care îl știe, pentru că Dumnezeu este desăvârșit, nu-I lipsește nimic, iar căile prin care El intervine sunt vrednice de El și orice face Dumnezeu este atotdesăvârșit. Orice face Dumnezeu nu are valoare parțială, individuală, ci generală. Prin urmare, în această generalitate e nevoie de timp. Pentru că, odată cu prilejul acela, Dumnezeu cuprinde multe laolaltă. E nevoie de răbdare, ca să fie pregătite persoanele și factorii și locurile și timpul și chiar și temperamentul omului. Și atunci vine Dumnezeu și desăvârșește, duce lucrul la capăt.

Există și alte aspecte ale acestui subiect, pe care le aflăm de la Părinți. De multe ori, vine în întâmpinare Harul și dă un canon și lasă pe om fără ajutor într-o situație, ca să îl scape dintr-o ispită care urmează să vină, despre care Dumnezeu știe că ar suferi-o din pricina lipsei lui de experiență și a nedesăvârșirii. Sunt atâtea taine, pe care omul nu le poate cunoaște.

Alteori, Harul destinează un om să devină conducător al altora și pe acesta îl pune la încercare în mod deosebit, ca să îl pregătească, așa încât la momentul potrivit să fie încercat din toate punctele de vedere și să poată sta drept în Biserică și să devină luminător, conducător și îndrumător al altora. Îl încearcă în alt chip, tainic și neobișnuit. Ai văzut ce spune? ”Sau nu are putere olarul peste lutul lui, ca din aceeași frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?” (Romani 9:21). La fel și Harul. Toate acestea ne încredințează că e nevoie de răbdare și de stăruință, niciodată să nu ne împuținăm la suflet.

De vreme ce Iisus al nostru spune: ”cuvintele Mele nu vor trece”, să fiți încredințați că nu va fi dezmințită nădejdea nimănui. Doar oamenii pot să îi înșele pe alți oameni, pentru că sunt limitați, iar cunoștințele lor sunt limitate. La Dumnezeu însă nu este așa. Orice Îi cerem și este spre mântuirea noastră, ne va da.

Mi-a spus un om cu adevărat duhovnicesc că de când a pornit pe această cale a mântuirii, i-a arătat Dumnezeu Harul Lui și l-a pus pe drumul cel bun. În nevoința lui de la început, L-a rugat pe Dumnezeu să Îl scape dintr-o situație care i se părea dificilă și îi era cu neputință să o suporte. Deși s-a rugat mult, nu a văzut nici o rezolvare pentru problema lui. Au trecut 42 de ani și atunci Harul i-a spus limpede: ”Îți aduci aminte că m-ai rugat să îți descopăr voia Mea cu privire la acel lucru? Este ceea ce ai săvârșit acum”. Iar el a răspuns: ”Și dacă nu făceam așa atâția ani și făceam altfel?”. Și i-a răspuns Harul: ”Te-ai fi pierdut”. Așa sunt tainele, de aceea e nevoie să avem răbdare.

În viața Sfântului Serafim de Sarov vedem că un anume rus pe nume Motovilov se întreba ce înseamnă Harul. Și având el această nelămurire și rugându-se, Dumnezeu nu i-a arătat nimic. În cele din urmă acesta a uitat de întrebarea lui. După 25 de ani, l-a chemat Sfântul Serafim și i-a spus: ”Vino aici acum, ca să vezi ceea ce ai căutat atâția ani. Dumnezeu întârzie, dar nu uită”.

Atunci când vrem să ne mântuim, ne luptăm să lepădăm patimile și dorim pe bună dreptate să se sălășluiască înlăuntrul nostru Harul Duhului Sfânt și să ne arate ce vrea să facem. Este ceea ce ne-a spus Iisus al nostru: ”Căutați mai întâi Împărăția cerurilor și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Lc 12:31).

Atunci când noi ne aflăm pe drumul cel bun, vom câștiga mai mult decât am socotit noi la început. Așadar, să rămâneți credincioși bunelor voastre hotărâri, chiar și dacă de o mie de ori veți încercați și nu veți reușiți. Să nu credeți că s-a schimbat ceva. Nici noi nu ne-am schimbat, nici Dumnezeu, nici, cu siguranță, diavolul. Cuvântul ”cereți și vi se va da” (Mt 7:7/Lc 11:9/In 15:7) este adevărat. Dacă am cerut, vom primi, dacă am căutat, vom găsi, dacă am bătut, ni se va deschide. Mai degrabă e cu putință ca soarele să nu mai răsară, dar nu e cu putință ca noi să nu ajungem la țelul nostru.

Nu este întâmplător că ne-a chemat Dumnezeu să Îl urmăm. Cine ne-a adus aici? Cine ne-a întărit să lepădăm cele ale firii și să devenim batjocură lumii și să fim ca unii care s-au exilat pe ei înșiși? Și nu numai asta, dar să oftăm și să gemem ca nu cumva să alunecăm și să cădem puțin din înfrânare, nu cumva am dormit puțin mai mult, nu cumva am fugit de osteneală, nu cumva ne-am sustras puțin de la ascultare? Pentru acestea oftăm și ne tânguim. Toate acestea sunt Harul Duhului Sfânt în lucrare, care este cu noi și ne încredințează și ne dă înștiințare. Toate acestea sunt realitate, iar nu vorbe-n vânt, nu sunt cuvinte abstracte. Avem în mâinile noastre dovezile milostivirii lui Hristos.

Dumnezeu ne-a dat ”ceea ce este mai mare”. Nu ne va da oare și ce este mai mic și neînsemnat? ”Încă păcătoși fiind noi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Dacă El S-a răstignit și prin Cruce a nimicit păcatul și a ștampilat pașaportul nostru de intrare în Viață, dându-ne și iertarea păcatelor, acum așteaptă de la noi să facem puțină răbdare. Să nu ne întoarcem înapoi, ci să așteptăm ca niște robi pe Stăpânul nostru ”când se va întoarce de la nuntă” (Lc 12:36). Și se va întoarce și va striga pe fiecare în parte, și vom răspunde și noi cu mândrie: ”Suntem prezenți, Doamne, aici suntem. Din clipa când ne-ai chemat, Te-am așteptat să vii să ne dai făgăduința”. Atunci vom auzi: ”Bine, slugi bune și credincioase”.

Acestea  sunt realități. Acestea le trăiți și le veți trăi încă mai mult, dacă veți avea mai multă râvnă în studiul vostru și, îndeobște, în lucrarea voastră duhovnicească. Să vă săvârșiți slujirea cu luare aminte și ascultare. Să vedeți în chipul lui Gheronda prezența reală a voii dumnezeiești. Fiecare să cugete că nu mai trăiește el, ci Hristos trăiește în el.

Îndată ce vă încheiați slujirea să aveți bucurie unii față de alții, să nu fiți ursuzi și să nu vă evitați unul pe altul. Să vă purtați cu noblețe și să fiți gata să săriți în ajutor. Să nu stați însă de vorbă între voi fără rost. Prin multa vorbire ”nu va scăpa nimeni de păcat” (Isus Sirah 16:15). Spune înțeleptul Sirah: ”Între încheieturile pietrelor se înfige ţăruşul şi între vânzare şi cumpărare se va strânge păcatul” (Isus Sirah 27:2). ”Vânzare” și ”cumpărare”, spun Părinții, este ”a da și a lua”. Să ascult și să asculți. Dar acestea sunt pentru noi? Acestea sunt pentru leneșii din lume, care vorbesc despre vânturi și ape. Noi ce legătură avem cu lumea asta? Pentru noi sunt tainele Împărăției lui Dumnezeu. Acestea ne preocupă pe noi. Pe noi ne preocupă Cerul. ”Sus să avem inimile!”. Unde? Acolo unde ”pentru noi a intrat Iisus în Sfânta Sfintelor și a dobândit o veșnică răscumpărare” (Evrei 9:12).

Într-acolo, către catapeteasma cea cerească, într-acolo să privim, acolo este patria noastră. ”Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13:14). ”Adu-ți aminte de Împărăția cerurilor, ca această dorință să te atragă puțin câte puțin” spune Avva Isaia. Și această pomenire sporește în noi râvna.

Acestea am dorit să vă amintesc în acest răstimp al pocăinței mai cuprinzătoare. Astfel înaintăm, ”cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței” (Evrei 12:2), centrul dragostei noastre, care ne-a chemat și ne-a dat a simți bunamireasmă a chemării Sale și ne-a pus pe drumul Sfinților.

Întrebări şi răspunsuri

Gheronda, ne-ați vorbit mai înainte despre nedesăvârșirea Apostolului Petru dinainte de Cincizecime. Din pricina nedesăvârșirii sale s-a lepădat de Domnul nostru?

Subiectul lepădării lui Petru, după cuvântul Părinților, este iconomie. Pentru că nu era cu putință ca Petru, care, în tot răstimpul cât a fost cu Hristos, a arătat atâta râvnă și atâta smerenie, să cadă într-o greșeală atât de mare, să se lepede de trei ori de Stăpânul Hristos. Acest fapt nu are nici o rațiune. Aduceți-vă aminte de mărturisirea lui Petru! Când Iisus i-a întrebat pe ucenici: ”Voi cine ziceți că sunt?”, Petru a mărturisit și a zis: ”Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Și Iisus al nostru s-a întors și a zis: ”Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16:16-18).

Petru era din fire foarte râvnitor și neînduplecat. În atotînțelepciunea Lui, după mărturisirea lui fierbinte, Dumnezeu l-a așezat ca temelie a Bisericii. Dar pentru că Biserica îmbrățișează întreaga fire umană, toate caracterele, nu doar pe râvnitori și pe puternici, ci și pe cei slabi și neputincioși, a îngăduit Domnul tripla lepădare a lui Petru. Pentru că, să nu uităm: cei mai mulți oameni sunt slabi și neputincioși. Nici măcar 5% nu sunt oameni cu caractere puternice, care L-au iubit pe Dumnezeu total și care în elanul dragostei lor au arătat lepădare de sine. Așadar, pentru restul, care sunt neputincioși, s-a făcut iconomie. Petru însă, ca unul ce era râvnitor și puternic și nu putea să înțeleagă ce este îngăduința față de celălalt, nu ar fi ajuns altfel să înțeleagă ce înseamnă să fii neputincios.

Prin urmare, Dumnezeu face o iconomie și îngăduie ca Petru să se lepede de El. Apoi tot El îl vindecă. Se apropie de el și îi spune: ”Petre, Mă iubești? Petre, mă iubești?”. Petru s-a întristat, nu înțelegea acest lucru. Dar cele trei întrebări au fost puse spre tămăduirea celor trei lepădări.

Prin tripla mărturisire, Petru s-a eliberat de vinovăție. A învățat însă din experiență că până și cei râvnitori au nevoie de îngăduință.

Același lucru face Dumnezeu și cu Apostolul Pavel. Pentru că urma să devină coloana vertebrală a Bisericii, a îngăduit ca la început să fie prigonitor, dușman, iar apoi îl ia Domnul și Pavel, cu adânc simțământ de smerenie, spune: ”nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor 15:9). Am însă o circumstanță atenuantă, anume că ”am lucrat din neștiință” ( I Timotei 1:13).

Vedeți cu câtă atotînțelepciune iconomisește Dumnezeu, ca să ne dea și nouă o mângâiere. Pentru că acești corifei, dacă ar fi intrat cu puterea elanului lor în Biserică, de unde ar fi știut că noi, neputincioșii, nu putem acum să ținem după ei? În acest chip se pogoară dumnezeiasca bunătate către neputințele oamenilor, ca să putem și noi să ajungem la aceasta. Se pogoară Dumnezeu, ca să ne ridicăm noi.

Gheronda, uneori suntem obosiți după ascultare și nu ne înțelegem unii cu alții, ne răstălmăcim cuvintele. Ce se întâmplă atunci?

Când sunteți obosiți, să fiți mai atenți. Totdeauna să aibă întâietate dragostea dintre voi, mai mult decât orice altceva. Și dacă se întâmplă așa, cu dragoste adevărată, nu ipocrită, să îl convingi pe fratele tău că te-ai purtat greșit fără să îți dai seama. ”Iartă-mă, frate, că nu m-am purtat cum trebuie”. Când există dragoste între voi și ”vă rugați unii pentru alții” și, îndeobște, când cultivați dragostea dintre voi și unitatea, acesta este o legătură puternică, ce îl face pe satana neputincios.

Găsim multe pilde la Părinți, care arată că aceia care se luptă cu Harul dragostei față de toți, se fac prilej de mântuire altora, care sunt copleșiți de neputințe. Vă amintesc de pilda fratelui aceluia, care avea război în trupul său și nu putea să mai îndure. Erau doi și a spus unul celuilalt: Fratele meu, să mă ierți. Eu nu mai pot să rămân aici. M-am luptat cât am putut, dar nu mai pot, plec în lume să mă fac păcatul.

Fratele, după ce l-a sfătuit destul, nu a putut să îl convingă. Când a venit momentul să plece, îi spune: Voi veni cu tine. Pentru că suntem frați duhovnicești și am trăit atâția ani împreună, nu socotesc că se cuvine să te las singur.

– Dar știi ce faci? Eu acum mă duc să găsesc femeie și să păcătuiesc cu ea. Tu o să vii cu mine?

– Nu o să păcătuiesc, dar o să vin. Nu te voi lăsa singur.

Și într-adevăr, l-a urmat, și când a ajuns în locul acela unde existau asemenea femei, acela a intrat, ca să-și facă pofta. Celălalt a stat afară și se ruga lui Dumnezeu. Dumnezeul meu, deși este ceasul cel din urmă, Tu poți să îl mântuiești. Și, într-adevăr, când acela a intrat înăuntru să facă păcatul, s-a pocăit. A slăbit Dumnezeu puterea războiului și și-a venit în fire și a spus: Dar ce fac eu acum? Atâția ani în pustie nu m-am săturat de pâine și de apă și am venit acum pentru o mică plăcere, să mă întinez, să mă lepăd de Hristosul meu și să îmi pierd osteneala și să mă duc cu diavolul în iad?. Și s-a întors înapoi. Nu a mai păcătuit. S-a dus afară la fratele lui și i-a spus: M-am pocăit. Nu îmi vând mântuirea pentru un lucru atât de ieftin. Și s-au întors la locul lor de nevoință. Și s-a descoperit unuia dintre Bătrâni că pentru osteneala celui care l-a însoțit a ridicat Dumnezeu războiul de la celălalt.

Vedeți? Și voi, când aveți dragoste unul față de altul, atunci deveniți o stavilă spre mântuire, o stavilă împotriva ispitei. Dragostea celorlalți apără și acoperă pe cel care se află departe și pe cel care este slab, și astfel nu poate vrăjmașul să ne facă rău. Atât de mare lucru este dragostea! Cu adevărat, ”niciodată nu cade” (I Cor 13:8).

Sursa: Gheronda Iosíf, Învățături din Athos, Psychofelí Vatopediná 8, ediția a III-a, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1999.