Rugăciunea lui Iisus în Sfântul Munte – 5. Douăzeci de cereri

A merge în Sfântul Munte nu este ceva pentru cei slabi de inimă și, cu siguranță, nu este pentru simpli turiști. Oaspeții potențiali trebuie să fie deosebit de determinați. Monahii cer ca fiecare vizitator, ortodox sau nu, să aibă un permis de vizitare numit diamonitirion, care este valid numai pentru patru zile calendaristice. A face rost de un permis sună ușor, însă diamonitirion-ul este unul dintre cele mai birocratice documente pe care am încercat vreodată să-l obțin.

Am început scriind, trimițând faxuri și întâlnindu-mă cu fiecare autoritate bisericească și preot ortodox grec pe care i-am putut găsi în America și, de asemenea, am corespondat cu mulți dintre aceștia din Grecia. Am încercat mergând totodată și la simpozioane, birouri guvernamentale, prieteni care cunoșteau oameni influenți (care la rândul lor cunoșteau alți oameni și mai influenți). L-am sunat și i-am scris pe mail în mod repetat lui Bob Allison, președintele fundației Prietenii Muntelui Athos, filiala din Statele Unite. În cele din urmă, Părintele Robert Stephanopoulos, șeful departamentului de comunicare din cadrul Bisericii Ortodoxe Grecești din Statele Unite, și soția sa, Nikki, au încercat să-mi ușureze sarcina prin obținerea unei binecuvântări pentru proiectul meu de filmare din partea Înaltpreasfinției Sale, Arhiepiscopul Demetrios, capul Bisericii Ortodoxe Grecești din America. Într-adevăr, Înaltpreasfinția Sa ne-a binecuvântat pe noi și proiectul nostru și ulterior mi-a făcut un serviciu imens: a cerut o altă binecuvântare, de data asta din partea Preafericirii Sale, Bartolomeu al Constantinopolului, Patriarhul Ecumenic (Istanbul).

Două luni mai târziu, sosea în poșta electronică un document scris de mână din partea Preafericirii Sale, redactat în greaca formală arhaică întrebuințată de Biserica Ortodoxă Greacă. Am fost încântat, însă, desigur, nu o puteam citi. Părintele John ne-a asigurat repede o traducere a scrisorii care ne informa că aveam binecuvântarea patriarhului; aceasta era, în principiu, o garanție că vom primi diamoneterion-ul pentru Muntele Athos. În toiul entuziasmului meu, Părintele John m-a avertizat că monahii atoniți sunt ortodocși care nu fac concesii dogmatice, devotați întru totul păstrării credinței și tradițiilor lor străvechi. Nu am înțeles pe deplin ce voia să spună avertismentul Părintelui John, dar în curând aveam să mă dumiresc.

Am trimis prin fax scrisoarea patriarhului la Biroul pentru pelerini din Salonic și Uranopolis, cel mai apropiat oraș continental de Peninsula Athos, solicitând un diamoneterion. Nici un răspuns. Fără să mă descurajez, am telefonat. Monahii nu știau decât câteva cuvinte în engleză, iar cunoștințele mele de greacă se limitau la „Îl iubesc pe Dumnezeu” = agape Theo, „vizită” = episcopse, și „film” = photographo. Nici unul din aceste cuvinte nu m-a ajutat cu ceva.

După cinci apeluri internaționale zadarnice, în cele din urmă, telefonul centrului adiministrativ al Sfântului Munte din Karyes a fost înmânat unui monah pe nume Alix, care vorbea fluent engleza. Am repetat cererea, de data aceasta cu mai multe speranțe de izbândă. M-a sfătuit să scriu și să trimit prin fax o altă scrisoare. Am făcut exact cum mi-a spus și trei săptămâni mai târziu a sosit prin fax o scrisoare prin care ni se acorda permisiunea de a intra în Sfântul Munte. Din nefericire, ne refuza explicit și cu emfază permisiunea de a filma.

Fără tragere de inimă am început din nou să dau telefoane în Muntele Athos. După vreo zece apeluri l-am prins din nou pe Alix la telefon. Mi-a acordat permisiunea sa verbală să aduc cu mine o cameră de filmat și mi-a spus să menționez numele său la sosire, dar m-a prevenit că voi mai avea și alte obstacole de depășit. Fiecare mănăstire athonită este o entitate independentă, m-a avertizat el; dacă starețul mănăstirii A mi-a dat permisiunea de a face fotografii în mănăstirea sa, starețul mănăstirii B nu va fi sub nici o formă obligat să procedeze întocmai. Ținând cont că în Athos există douăzeci de mănăstiri eram obligat să fac douăzeci de cereri pentru a obține permisiunea de a fotografia și filma!

Și mai era o problemă: cazarea peste noapte. Pelerinii și vizitatorii care intenționează să rămână peste noapte în Muntele Athos trebuie să facă rezervări în avans. „Aceasta va fi aproape imposibil vara aceasta fiindcă vin pelerini mulți”, a spus Alix. „Trebuia să fi făcut aceasta acum un an”.

Mai erau numai trei săptămâni până la excursie. Ținând în mână biletele de avion nerambursabile, nu aveam de gând să renunț. Am făcut rost de numerele de fax și de telefon ale celor douăzeci de mănăstiri și am început dubla mea campanie de a obține permisiunea de a fotografia și de a rezerva o cameră pentru mine și asistentul meu în casa de oaspeți a unei mănăstiri.

Monahii își deschid birourile numai pentru două ore pe zi, între pravila de rugăciune și slujbele de la biserică, și doar ocazional răspund la telefon și la fax, preferând să-și păstreze izolarea de lume pe cât de mult posibil. Desigur nici unul dintre monahii diverselor mănăstiri la care am sunat nu vorbeau engleză iar greaca mea era atât de groaznică încât persoana de la celălalt capăt al telefonului îmi închidea iritată telefonul în nas. În cele din urmă, datorită perseverenței am reușit să dau de cineva care vorbea puțină engleză – un monah de la Vatopedi. Ne-a rezervat o cameră dar pentru numai două zile. Cum rămâne cu celelalte două nopți? De problema aceasta urma să ne ocupăm mai târziu.