Rugăciunea lui Iisus în Sfântul Munte – 8. Comuniunea sfinților

Sunetul unui talanton (toacă) ne-a chemat la biserică. Talanton-ul, o scândură lungă lovită de un ciocan de lemn, este instrumentul prin care monahii cheamă oamenii la rugăciune și la Dumnezeiasca Liturghie. În vechime, monahii băteau un simantron, un clopot de metal, însă val după val de invazii și cuceriri i-au învățat pe monahi să fie prevăzători ca să nu atragă atenția asupra lor. Această prudență a fost, de asemenea, motivul pentru ridicarea zidurilor impenetrabile ale mănăstirii. Construită inițial în jurul anului 972, Vatopedi a rezistat multor atacuri din partea turcilor, piraților și chiar a cruciaților din Europa Occidentală. Nu am fost primul care a trebuit să se străduiască din greu ca să poată intra…

Într-adevăr, datorită faptului că talanton-ul a bătut chiar în dreptul ușii noastre la două-trei dimineața am avut parte de o deșteptare nu tocmai plăcută, dar eram hotărât să particip la slujba de dimineață care se ținea în biserică. Todd însă s-a întors pe partea cealaltă și a adormit la loc. După ce m-am târât din pat, m-am îmbrăcat, am ieșit din arhondaric și am urmat aleile pietruite ce duceau la katholikon-ul, sau biserica principală, vechi de o mie de ani al Vatopedilui. Știam că rânduiala era ca neortodocșii să rămână în nartex, antreul exterior al bisericii, însă unul dintre ajutoarele starețului mi-a făcut semn să intru, apoi m-a așezat în primul rând de unde îi puteam vedea pe monahi așezați în stranele lor.

Întunericul katholikon-ului se risipea doar atunci când câteva lumânări din candelabrele de alamă suspendate de tavan licăreau înaintea unor icoane. Amestecată cu sunetele din biserică, puteam auzi dintr-un paraclis îndepărtat vocea unui preot în timp ce cânta într-un ton minor o rugăciune în greaca liturgică; limbajul era de neînțeles pentru mine, dar a fost un moment transfigurator.

Timp de o mie de ani milioane și milioane de rugăciuni au fost aduse în această biserică. Acesta este un loc unde pelerinul poate simți taina infinită a învățăturilor și darurilor lui Hristos. Stând în biserica întunecată, martor la evlavia și iubirea deplină a lui Dumnezeu față de Dumnezeu, Fecioara, mucenici, apostoli și față de toți sfinții, dogma creștină despre „comuniunea sfinților” a devenit vie pentru mine.

Înainte de străvechea Liturghie, din care cu greu am putut înțelege ceva, monahii s-au perindat unul după altul în naos plecându-se adânc pentru a săruta icoanele de pe iconostas, care separă sanctuarul cu altarul său de restul bisericii. Icoane mari ale lui Iisus Hristos și ale Fecioarei Maria – Theotokos, Născătoarea de Dumnezeu, flancau ușa centrală aurită, care simbolizează pragul dintre cer și pământ. Aroma de mosc a tămâiei impregna vasta încăpere. Ridicându-mi privirea, am observat pe bolta tavanului, luminată de o cunună de lumânări, imaginea lui Hristos care privea în jos la noi de parcă ar fi fost cerurile deschise.

Apoi monahii s-au adunat pe o estradă ornamentată, sculptată din lemn, și au început să cânte diferiți psalmi. Vocile lor au fost cele mai frumoase voci pe care le-am auzit vreodată. Erau precum îngerii, cântând laude lui Dumnezeu toată ziua și noaptea.

Muzica îmi era cunoscută; mai fusesem și înainte la slujbe ortodoxe. Am putut distinge cuvântul sophia, care înseamnă „înțelepciune”, și care întotdeauna vestește o lectură din Scripturi. Kyrie eleison, sau „Doamne, miluiește”, era o altă expresie pe care o știam. Cel mai mult m-au frapat ritmurile cântării, cadențele limbii străvechi cu care, în mod inexplicabil, intuiția și sufletul meu deveneau tot mai acordate. Înlăturând înțelegerea logică, cerebrală a cuvintelor și a limbajului, intrasem în taina Liturghiei.

Apoi – în acel moment de totală relaxare, transfigurator de extaz spiritual, un monah m-a lovit peste umăr. Adormisem liniștit, și era sarcina acestui monah să îi trezească pe cei care moțăiau în timpul slujbei de dimineață. Îmi este rușine să recunosc că monahul a trebuit să revină de multe ori pentru a mă trezi. Când a sosit răsăritul și razele incandescente de lumină se scurgeau prin geamurile cu vechi vitralii mi-a fost mult mai ușor să stau treaz. Eram în biserică de patru ore deja.

A mai trecut o oră și a fost săvârșită Dumnezeiasca Liturghie, culminând cu împărtășirea din Pâinea și Vinul sfințit al Euharistiei. Preoții s-au împărtășit primii în altar, apoi monahii care psalmodiaseră și pe urmă o mână de pelerini ortodocși care se aflau cu mine în biserică. Între timp, Todd s-a strecurat înăuntru și s-a așezat alături de mine. Nefiind ortodocși, nu puteam primi Sfânta Împărtășanie și ne întrebam dacă nu era evident pentru monahi și obște că nu eram ortodocși. Însă, datorită harurilor pe care le-am trăit în biserică în acea noapte și a permisiunii de a fotografia pretutindeni în Vatopedi, într-un anumit sens, și noi am fost părtași la acea sfântă sărbătoare.

Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugaciunii lui Iisus, traducere de Dragoş Dâscă, editura Doxologia, Iaşi, 2012.