Focul iadului este material sau spiritual?

Iudaismul nu are prea multe de spus în privinţa vieţii de apoi în afara faptului că există şi că modul în care ne trăim viaţa acum va determina starea noastră finală. Concepţia predominantă este că în lumea de apoi (ebraicul Olam-Ha-Ba), Gan Eden, adică Grădina din Eden, îi aşteaptă pe cei care atins o stare de desăvârşire spirituală. Majoritatea celor morţi merg în Gheenă sau Sheʼol unde vor sta până la 12 luni înainte de a merge în Gan Eden. Gheena este ca o fierărie spirituală unde sufletul este curăţit. De asemenea, este înţeleasă ca un vestibul sau o cameră de aşteptare pentru ceea ce va urma.

Există două concepţii referitoare la ce se întâmplă cu cei care sunt cu totul înrăiţi. Una spune că ei sunt pedepsiţi pentru totdeauna după ce părăsesc Gheena, iar cealaltă spune că ei sunt nimiciţi. Unele secte hasidice evreieşti cred într-o formă de reîncarnare în care parcurgem mai multe cicluri, având numeroase oportunităţi de a fi desăvârşiţi. În mod limpede, concepţiile iudaice au un domeniu de aplicare prea larg şi nu sunt bine definite.

În tinereţea mea nu mi s-a spus niciodată că Dumnezeu este răzbunător şi că trebuie să îi trimită pe cei răi într-un astfel de loc precum iadul, unde sunt supuşi focului material pentru totdeauna, în cel mai cumplit chin imaginabil cu putinţă. Acest lucru este surprinzător pentru creştini, care adeseori presupun că Dumnezeul evreilor este un Dumnezeu mai aspru, mai judiciar şi mai răzbunător decât Cel creştin şi, prin urmare, focului iadului iudaic ar trebui să fie „mai fierbinte”. Noi nu credeam că cei răi vor scăpa nepedepsiţi, ci că suferinţa lor va fi atenuată de iubirea lui Dumnezeu, astfel că soarta lor nu e atât de severă precum credeau mulţi creştini.

Aşadar, atunci când m-am gândit pentru prima oară să devin creştin şi după ce am citit traducerea Scripturii făcută de Martorii lui Iehova, am fost atras de învăţătura lor cum că cei răi sunt nimiciţi. Aceasta mi se părea o idee mult mai rezonabilă decât cea despre un Dumnezeu iubitor, Care să le menţină  fiinţarea [celor răi în iad] doar pentru a-i chinui pe vecie, fără nici un scop sau vreo speranţă ultimă de răscumpărare. De asemenea, fiindcă unii evrei cred în nimicirea celor răi, concepţia Martorilor lui Iehova părea mult mai compatibilă cu Iudaismul.

Pe măsură ce mă documentam mai mult, am aflat că Martorii lui Iehova se aflau cu totul în afara Creştinismului trinitar tradiţional. Aceasta mi-a redus încrederea în concepţia lor despre nimicirea celor osândiţi, dar, pe de altă parte, îmi era dificil să accept concepţia creştină conservatoare despre un foc al iadului conceput de un Dumnezeu răzbunător. Nu ştiam cum să rezolv această problemă altfel decât făcând ceea ce mulţi creştini fac: fie consideră iadul ca pe un loc mai degrabă de nesfârşită beznă, decât ca pe un loc de chinuri reale, fie pur şi simplu, refuză să se mai gândească la acest lucru. Cea din urmă variantă era cel mai greu de pus în aplicare, dat fiind că evanghelişti protestanţi, precum Billy Graham, evidenţiau faptul că Iisus a vorbit mult mai mult despre chinurile iadului decât despre frumusețile raiului. Iar predicatorii „foc-şi-smoală” pe care îi ascultam nu încetau nici o clipă să ne amintească unde merg cei osândiţi. Chestiunea iadului a devenit una dintre acele probleme teologice importante pe care nu am putut s-o rezolv pentru mai mulţi ani, până ce nu am devenit creştin ortodox.

Credinţa creştină susţine că la învierea de obşte a morţilor de la sfârşitul veacurilor, sufletele celor damnaţi vor fi reunite cu trupurile lor înviate nestricăcioase. Fiindcă neortodocşii consideră moartea ca fiind pedeapsa legală a lui Dumnezeu pentru păcat, ei cred că în viaţa de după moarte Dumnezeu îi pedepseşte în continuare, intensificând această pedeapsă pentru veşnicie. Cei osândiţi vor suferi veşnic în trupurile lor înviate – atât fizic cât şi spiritual. În această concepţie, trupurile osândiţilor sunt special făurite de Dumnezeu pentru a îndura toată suferinţa şi durerea fizică imaginabilă fără să poată fi distruse sau deteriorate. Nu există nici o nădejde ca acest chin să înceteze vreodată sau să ducă la împăcare. Acest chin nu are vreun alt scop decât satisfacerea „necesităţii dreptăţii divine”. Prin urmare, cei judecaţi primesc o cantitate de pedeapsă infinită pentru un număr finit de păcate săvârşite într-o perioadă de timp relativ scurtă.

Aceasta este concepţia catolică tradiţională despre focul iadului şi a fost ilustrată şi în Infernul lui Dante. De asemenea, aceasta este concepţia despre iad pe care protestanţii au moştenit-o de la Biserica romano-catolică, atunci când s-au despărţit de Catolicism în timpul Reformei. Mulţi protestanţi au continuat să creadă, ca şi catolicii, că focul iadului este un foc creat, un foc material.

Spre deosebire de romano-catolici şi de protestanţi, ortodocşii învaţă că focul iadului este prezenţa lui Dumnezeu. Acest foc nu este material, ci spiritual, fiindcă este necreat. Pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl doresc, lumina şi prezenţa Sa înseamnă raiul. Pentru cei care vor să scape de prezenţa lui Dumnezeu, atotputernicia şi lumina Sa, care este foc curăţitor, fac posibilă existenţa iadului fiindcă cei damnaţi nu pot fugi de la faţa Lui.

Sfântul Vasile cel Mare a scris: „Chinurile din iad nu Îl au pe Dumnezeu ca autor al lor, ci noi suntem cauza lor”. Cel mai vechi crez al Bisericii, Crezul apostolic, nu spune că Dumnezeu a creat iadul, ci: „cred într-unul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului” şi nu „Făcătorul cerului, iadului şi al pământului”. Dumnezeu nu este creatorul iadului. Noi, oamenii, suntem cauza pentru propria noastră suferinţă şi moarte.