Râul de foc

Acest foc dumnezeiesc îl regăsim, de exemplu, redat în icoana ortodoxă a Judecăţii de Apoi, care înfăţişează râul focului dumnezeiesc, cum izvorăşte de sub tronul lui Dumnezeu. Acest râu este reprezentat ca fiind rai pentru cei de-a dreapta [tronului] şi ca iad pentru cei de pe partea opusă. Sfântul Marcu al Efesului (sec. XV), în prima din omiliile sale în care respingea concepţia romano-catolică despre focul creat al iadului şi purgatoriului, citează pe Părintele bisericesc din vechime, Sfântul Vasile cel Mare (sec. IV):

„Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte de asemenea despre aceasta în «Asceticele», în tâlcuirea pasajului Scripturii, glasul Domnului cel ce varsă para focului (Psalm 28, 7): «Focul gătit pentru chinurile diavolului dimpreună cu îngerii săi, este rânduit de glasul Domnului, astfel că după aceasta s-ar putea afla în el două puteri: o putere care arde şi alta care luminează. Puterea de a chinui şi a osândi a acelui foc este rânduită celor vrednici de chinuire. Pe când luminarea şi puterea iluminării este menită strălucirii acelora care se bucură. De aceea glasul Domnului Care împarte şi desparte flacăra focului pentru aceasta este: că partea cea întunecată ar putea fi foc al chinuirii, iar partea care nu arde să fie o lumină a bucuriei»”[1].

Gândiţi-vă la Şadrach, Meşach şi Abed-Nego care au refuzat să se închine la idolul din Babilon (Daniel cap. 3). Împăratul Nabucodonosor i-a aruncat într-un cuptor încins care fusese încălzit „de şapte ori mai mult decât era de obicei”. Importanţa lui şapte constă în faptul că poate simboliza cuptorul cerului, locul unde Dumnezeu locuieşte. Cei trei tineri evrei au rămas nevătămaţi de focul în care, un al patrulea, „[cu o] înfăţişare asemănătoare cu a unui fiu al lui Dumnezeu” (Septuaginta), se afla în mijlocul lor. O cântare ortodoxă spune că ei erau „uniţi cu un foc care nu-i mistuia”. Însă, dogoarea aceluiaşi foc i-a ucis pe cei mai puternici soldaţi ai împăratului. Aceasta este asemănător cu felul în care prezenţa lui Dumnezeu este lumină şi căldură pentru cei care Îl iubesc, şi durere şi nimicire pentru cei care I se împotrivesc; şi totuşi este acelaşi foc.

În concepţia creştin-ortodoxă, raiul şi iadul nu constă din răsplăţi materiale sau pedepse. Nici în gradul de plăcere senzuală sau de suferinţă îndurată. De asemenea, raiul şi iadul nu pot fi definite prin locaţie (raiul e sus, iadul e jos) sau prin distanţa fizică în raport cu Dumnezeu. Mai degrabă, lumina prezenţei lui Dumnezeu, care se află pretutindeni, face ca raiul să fie rai, iar iadul să fie iad. Lumina necreată a lui Dumnezeu, care izvorăşte din El mai dinainte de crearea universului, străbate şi susţine toate cele ce sunt. Modul în care omul receptează şi experiază acest „râu de foc” care izvorăşte de sub tronul lui Dumnezeu, determină starea sa din Viaţa de Apoi.

---

[1] Sfântul Marcu al Efesului citându-l pe Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 28 apud Rose, Seraphim, The Soul After Death (Platina, California: Saint Herman of Alaska Brotherhood, 1993), p. 209 [Ierom. Serafim Rose, Sufletul după moarte, traducere de Graţia Lungu Constantineanu, Iaşi, 2006, p. 246].

Sursa: Pr. James Bernstein, Uimit de Hristos, Editura Ecclesiast, Sibiu