Sultana Mara şi Sfântul Munte

Acolo unde legenda se întrepătrunde cu istoria, povestirea cu tradiţia, exagerarea cu confuzia şi aventura cu acţiunea, o întâlnim pe domniţa Mara, una dintre cele mai destoinice femei – aşa cum vom vedea în continuare – din timpul ocupaţiei turceşti.

Mara s-a născut în 1418. A fost fiica despotului sârb Vuk Gheorghe Brancovici, iar pe mama sa o chema Irina şi era fiica lui Matei Cantacuzino. A mai avut o soră, Elena, soţia lui David Comnenul, ultimul împărat al Imperiului de Trapezunt. Elena și David, după căderea Constantinopolului sub turci, în 1453, s-au retras şi au locuit la Sérres.

Gheorghe Brankovici i-a urmat la tron unchiului său, Ştefan Lazarevici, într-o perioadă în care Serbia era vasală Imperiului Otoman şi fusese nevoită să încalce un tratat de pace cu Regatul Ungar, căruia îi cedase Belgradul. I s-a cerut, de asemenea, să îi dea de soţie sultanului Murad al II-lea pe fiica sa, iar din pricina întârzierii de a lua o hotărâre, sultanul a întreprins o operaţiune militară împotriva lui. Înfrânt fiind de armatele turce conduse de Sikin-Paşa, Gheorghe Brancovici a fost nevoit să semneze un tratat de alianţă cu Semiluna, şi să-și trimită fiica, încă minoră, pentru a deveni soţia sultanului.

Nunta dintre Mara şi Murad al II-lea a avut loc la 14 septembrie 1435, pe când Mara avea 17 ani, după ce fuseseră logodiţi, mai întâi, timp de doi ani. Murat a primit ca zestre mai multe proprietăţi în Serbia. Sultanul a îngăduit ca tânăra sa soţie să-şi păstreze credinţa creştină. Aşa cum ea însăşi va mărturisi mai târziu, s-a jertfit în zadar pentru a-şi salva ţara. […]. A rămas creştin ortodoxă, ajutând foarte mult Biserica şi clerul. Din noua sa poziţie, de soţie a sultanului, a acţionat în sprijinul libertăţii de exprimare a ortodocşilor înrobiţi. Misiunea ei a fost de a pleda continuu în favoarea Bisericii Ortodoxe şi a mănăstirilor la Înalta Poartă. Această atitudine a ei reiese şi din corespondenţa oficială dintre Dubrovnik şi Veneţia.

În scurt timp, Mara şi-a creat un bun renume şi printre turci. Soţul său, sultanul, i-a permis să participe la negocierile de pace în favoarea Serbiei, iar în 1438 l-a sfătuit pe tatăl său să ia atitudine împotriva Regatului Ungar, în favoarea Semilunei.

Cei doi fraţi ai Marei au complotat la Constantinopol împotriva sultanului, dar vor fi deconspiraţi şi orbiţi, în ciuda încercărilor disperate ale Marei de a a-l îndupleca pe Murad. În 1441 fraţii săi vor fi trimişi înapoi în Serbia.

După o nouă înfrângere a armatei sârbe, Mara a mijlocit iarăşi, pentru o nouă alianţă, la Adrianopol, în 1444. Sursele istorice menţionează că Mara a primit o educaţie temeinică, cât timp s-a aflat la curtea tatălui său, şi de asemenea, că viitorul sultan, Mahomed al II-lea, dacă avea şi ceva bun în sufletul său, acest lucru se datora mamei sale vitrege. Istoricul Kritóboulos menţionează că de la Mara va învăţa Mahomed limba greacă. Iar după G. Frantzís, Mahomed al II-lea ,,cu împăraţii pace a făcut, prin mijlocirea mamei sale vitrege, domniţa Mara”.

După moartea lui Murad, în februarie 1451, succesorul acestuia, Mahomed, i-a permis Marei să se reîntoarcă în ţara sa, cu multe daruri şi cinste, semnând şi un acord de pace cu Serbia. De asemenea, sultanul i-a dat înapoi zestrea cu care venise din Serbia şi o pensie însemnată, aşa cum menţionează istoricul Halkokondílis. În acelaşi an, cronicarul G. Frantzís i-a făcut Marei propunerea de a se căsători cu împăratul Constantin al XI-lea Paleologul. Conform istoricului Steven Runciman, G. Frantzís a considerat că văduva sultanului – care era încă destul de tânără şi foarte bogată, şi avea încă destul de mare influenţă la Înalta Poartă – ar fi fost o bună soţie pentru împărat. Mara a refuzat, însă, această propunere şi nu a putut fi înduplecată în nici un fel, fiindcă luase hotărârea că, dacă va reuşi să scape din haremul necredinciosului sultan, îşi va dedica întreaga sa viaţă, în continuare, faptelor de milostenie şi nu se va mai căsători niciodată. În 1454 primise, de asemenea, o cerere de căsătorie de la monarhul Cehiei, însă, şi acesta a avut acelaşi noroc, ca şi Constantin Paleologul.

Tatăl Marei va muri în 1456, iar după numai un an, în 1457, va trece la cele veşnice şi mama ei. După moartea despotului sârb, familia s-a dezbinat, unii considerând că este mai bine să fie respectat tratatul de pace încheiat cu turcii, iar alţii sperând în ajutorul Vestului. Mara nu a fost prezentă la moartea mamei sale, pentru a evita întâlnirea cu emisarii ţărilor europene care veniseră să participe la funeralii. A plecat la Adrianopol, însoţită de fratele ei, Grigorie – care, se pare, a devenit monah la Mănăstirea atonită Hilandar – şi de unchiul ei, Tomás Cantacuzino. Celălalt frate al Marei, Ştefan, va pleca în Albania (ţară independentă şi creştină la vremea aceea) şi va lua de soţie pe fiica domnitorului Anghelínas. A avut trei copii, care, mai târziu vor deveni sfinţi. Fiul cel mare, principele Gheorghe al Vlahiei, a ajuns mai târziu monah şi, mai apoi, Arhiepiscop al Serbiei, cu numele de Maxim. Acesta a încheiat pace cu Moldovlahia în timpul domnitorului Radu Bogdan.

Mahomed a primit-o pe Mara înapoi cu mare bucurie. Împreună cu ea se afla nepoata ei, Kralíţa, fiica despotului Lazăr, pe care, sultanul Mahomed al II-lea a şi luat-o de soţie.

Mara va primi de la sultan Ézova (azi localitatea Dáfni de lângă Sérres) care a mai avut şi alte denumiri: Éziova, Ezevé, Ezióvi, Nisvá. Acesta era un mic oraş-târg de provincie, punct de întretăiere a mai multor drumuri comerciale şi scaun episcopal, totodată. În acea vreme, episcop al locului era Ioanichie, unul dintre ctitorii mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Sérres, al cărui mormânt se găseşte în catoliconul mănăstirii. La această mănăstire s-a retras el la bătrâneţe, atunci când, din pricina bolii a fost nevoit să renunţe la scaunul episcopal. Episcopul Ioanichie se trăgea dintr-o familie bogată din Sérres şi, încă de tânăr, fusese tuns în monahism la Sfântul Munte.

Domniţa Mara, având tot timpul în jurul ei clerici dar şi influenţi comandanţi militari, a păstrat relaţii cu diplomaţi de seamă la vremea aceea. În 1469, cu acordul sultanului, va veni la Ézova (Dafni) sora sa, ducesa Ecaterina, după moartea prematură a soţului acesteia, ducele Wilderich.

Cele două surori au avut un rol important în negocierile din timpul războiului dintre Republica Veneţiană şi Imperiul Otoman (1463-1469), şi, în special, între anii 1470-1475. Ambele părţi implicate în conflict au avut încredere în ele şi le-au împuternicit să negocieze în numele lor. Mara chiar l-a însoţit pe ambasadorul Republicii Veneţiene la Constantinopol, chiar dacă ea însăşi nu mersese de foarte multe ori acolo.

Sultana Mara, frescă de la mănăstirea Esfigmenu din 1429

În politica bisericească, Mara a continuat să exercite influenţă, chiar în inima Imperiului Otoman, folosindu-se de prestigiul şi bunul renume al familiei Brankovici. Începând cu 1457 a îndeplinit mai multe misiuni diplomatice în cadrul familiei sale, acestea intensificându-se, mai ales după ce dinastia Nemanja nu a mai deţinut puterea politică în Serbia. Sultanul Mahomed îi arăta deosebită preţuire şi o numea ,,mamă”, deşi îi era doar mamă vitregă. O considera membru al familiei sultanului. Din motivul acesta, Mara era singura persoană care avea o funcţie înaltă de răspundere la Înalta Poartă, şi, din această funcţie a putut ajuta întreaga Biserică Ortodoxă din cadrul Imperiului Otoman. Astfel, ea a reuşit să exercite o deosebită influenţă în politica bisericească. De trei ori a reuşit să-i propună sultanului pentru scaunul patriarhal trei candidaţi vrednici pentru această înaltă funcţie: în 1467 l-a propus pe Dionisie I de Filipopolis (actualul oraş Plovdiv din Bulgaria), bărbat virtuos, care era fiu duhovnicesc al mitropolitului de Efes, Sfântul Marcu Eugenicul. După şase ani de păstorire, patriarhul Dionisie îşi va da demisia şi se va retrage la mănăstirea ,,Eikosifiníssis Paghéou” ducând viaţă sfântă în continuare, până la sfârşitul vieţii.

În 1475, Mara l-a propus pentru tronul patriarhal pe sârbul Rafail I, iar în 1486 pe Nifon, originar din Peloponez. În martie 1459 a cumpărat la Tesalonic biserica Sfânta Sofia, actul de cumpărare fiind semnat de însuşi sultanul Mohamed. În 1469, l-a convins pe acelaşi sultan să-i permită să aducă moaştele Sfântului Ioan de Rila, de la Târnovo la Rila, acolo unde se păstrează până astăzi.

Pe la 1479 deţinea, împreună cu Faik-Paşa, un lac în apropiere de Sérres. La catedrala mitropolitană din Sérres închinată Sfinţilor Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, a dăruit o icoană ce conţinea lemn din Cinstita Cruce, după cum se menţionează într-un vechi manuscris al Mitropoliei, în timpul unei vizite pe care a făcut-o mătuşii sale, împărăteasa Elena de Trapezunt care se afla pe atunci în exil.

Reşedinţa de la Ézova a domniţei Mara nu era doar un loc de popas pentru oameni de seamă la vremea aceea, ci era şi un important centru cultural şi spiritual. De asemenea, Mara a înfiinţat şi o şcoală de pictură religioasă şi de copiere de manuscrise. În 1480, la îndemnul ei, învăţatul Vladislav a realizat o copie a ,,Facerii”. A ridicat o biserică şi un turn în cinstea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ale căror ruine se mai pot vedea şi astăzi.

Hammer numeşte oraşul-târg Ézova ,,Iássovon, care se întinde de-a lungul râului Strymónas, nu departe de Atos”. Mara, continuând lucrarea începută de tatăl ei, a ajutat foarte mult Sfântul Munte şi, în special, Mănăstirile Hilandar şi Sfântul Pavel. A reuşit să recupereze o sumă de bani pe care o datora oraşul Dubrovnik şi i-a dăruit pe toţi iubiţilor ei monahi aghioriţi, care mergeau tot timpul să o viziteze la reşedinţa ei de la Ézova.

La Sfântul Munte se păstrează şapte documente turceşti cunoscute, unde este amintit numele domniţei Mara, dar, în afară de acestea există, se pare, un număr mult mai mare de documente netraduse şi neclasificate, în care, de asemenea este amintit numele ei. La Mănăstirea Hilandar există patru documente ce poartă sigiliul sultanului, iar la Sfântul Pavel există încă trei. Tot la Sfântul Pavel se mai găsesc încă două manuscrise în care sunt menţiuni cu privire la averea pe care o deţinea Mara, căreia îi aparţineau întinse suprafeţe de pământ, animale, postavuri, monede si obiecte de aur şi argint. Din toate acestea, a dăruit trei părţi Mănăstirii Hilandar, şi două părţi Mănăstirii Sfântul Pavel. Cel mai vechi document datează din 1 martie 1469. Atunci, un incendiu a distrus în mare parte Mănăstirea Esfigmenu, iar domniţa Mara a cumpărat metocul acesteia de la Próvlaka, cu turn şi moară, şi l-a dăruit Mănăstirii Sfântul Pavel, pentru ca să nu fie înstrăinată averea ei de la Sfântul Munte. În acest document scrie: ,,Eu, doamna Mara din Ézova am dorit să cumpăr…”. Iar în alt document din 13 aprilie 1479 Mara menţionează numele ei: ,,Sultana Prea Măritului Murad, Mara, fiica despotului Gheorghe”. Confirma hrisoavele pe care le emitea, pecetluindu-le cu sigiliul tatălui ei, adică inelul care aparţinuse acestuia. În 1466 a dăruit proprietăţi însemnate pe care le deţinea la Ézova şi Moraviţa iubitelor ei mănăstiri aghiorite Hilandar şi Sfântul Pavel, acolo unde vieţuiau monahi sârbi şi greci. Primei mănăstiri i-a dăruit 3/5 din proprietăţi, iar celei de-a doua, 2/5. La Hilandar există încă 4 zapisuri în care se face referire la donaţiile domniţei Mara.

Paraclisul actual ridicat pe locul în care sultana Mara a predat sfintele daruri în mâinile monahilor de la mănăstirea Sf Pavel

Însă, darul cel mai de preţ pe care Mara l-a făcut Sfântului Munte nu au fost nicidecum proprietăţile pe care le-a dat mănăstirilor de acolo, ci unul mult mai însemnat. Este vorba despre Darurile Magilor, pe care aceştia le-au adus Lui Hristos la Naşterea Sa. Într-adevăr, între alte multe relicve de mult preţ ce se păstrează la Sfântul Munte – cinstite moaşte, icoane, obiecte şi veşminte bisericeşti – la loc de cinste se află Darurile Magilor: aur, smirnă şi tămâie. Aurul se găseşte sub forma a 28 de plăcuţe de aur sculptate cu mare grijă. Smirna şi tămâia se găsesc în amestec sub formă unor sfere,70 la număr. Pentru o mai bună şi sigură păstrare, nu se găsesc toate în acelaşi loc, ci au fost împărţite şi depuse în mai multe racle cu sfinte moaşte în relicvariul mănăstirii.

Conform tradiţiei, acestea se păstraseră în Biserica de la Ierusalim, până în preajma anului 400, atunci când împăratul Arcadie a luat hotărârea de a le muta în Constantinopol. Au rămas acolo până la Cruciada a IV-a (1204), atunci când francii au ocupat capitala bizantină. Din motive de siguranţă au fost mutate imediat în noua capitală (provizorie) a Imperiului, Niceea, în Bitinia. După 60 de ani, în timpul împăratului Mihail Paleologul, Darurile Magilor au fost readuse în Constantinopol, acolo unde au rămas până la căderea oraşului sub turci, în 1453.

Luând personal Darurile, Mara a mers să le ofere Mănăstirii Sfântul Pavel, al cărei nou ctitor era însuşi tatăl ei. Ieromonahul Gherásimos Smirnákis, alături de alţii, menţionează faptul că pe drumul de la arsaná (portul mănăstirii) la mănăstire există un mic paraclis, unde Mara a depus Darurile pe care le-a adus, după ce, mai întâi, o voce de Sus a înştiinţat-o că, aşa cum este cunoscut, femeilor nu le este permis să intre în Sfântul Munte.

Domniţa Mara a mai înzestrat Mănăstirea Sfântul Pavel şi cu alte proprietăţi în Kalamariá (Halkidikí), acolo unde mai aveau metoace încă 10 mănăstiri atonite. Potrivit unei tradiţii locale, denumirea acestei regiuni provine de la numele Marei, numită şi Maria, sau, mai exact, kalí Maria (Maria ,,cea bună”), şi de aici, Kalamariá.

Grigorie, George, Irina şi Mara, reproducere după fresca de la Esfigmenu din 1429

Amestecul energic al Marei în politică a stârnit şi nemulţumiri care s-au concretizat, de pildă, în venirea lui Omur-Bey la Ézova, în încercarea de a o asasina. În jurul acestui eveniment s-au ţesut diferite poveşti, care, fiecare dintre ele adeveresc, încă o dată, dacă mai era nevoie, dinamicitatea de care a dat dovadă această femeie dar şi credinţa ei ortodoxă adâncă, de care a dat dovadă până în ultima clipă a vieţii sale, zădărnicind acţiunile vătămătoare ale turcilor împotriva creştinilor.

Oraşul Ézova a fost, după cum menţionează unele surse istorice şi loc de surghiun pentru domniţa Mara, de vreme ce, după cum se vede, de cele mai multe ori cinstea, bunătatea şi dragostea de ţară sunt prigonite. Spre sfârşitul vieţii ei, mânată se sentimente de profundă dragoste pentru Biserică şi ţară, a dăruit Mănăstirii Sfântul Pavel moşia sa de 160 de hectare de la Ézova, turnul, biserica, clădirile anexe, pădurile şi o parte din lacul cu peşte. Pentru a se asigura că mănăstirile de la Athos, pe care atât de mult le-a iubit, vor fi întreţinute aşa cum trebuie şi după moartea sa, în 1481 l-a înfiat pe voievodul vlah Vladimir al IV-lea, ca să aibă grijă de ele. În continuare, mănăstirile Hilandar şi Sfântul Pavel au rămas în grija succesorilor lui Vladimir, care trebuiau, fiecare dintre ei, să fie recunoscut de către Înalta Poartă.

După moartea Marei, la 14 septembrie 1487, la Ézova s-au instalat monahi de la Sfântul Pavel, care, mai târziu, vor ridica încă un turn la biserica existentă. În continuare, acest metoc a cunoscut momente foarte dificile în secolele următoare, din pricina beilor care guvernau Sérres-ul şi împrejurimile. Astăzi, absolut nimic nu mai aparţine mănăstirii din proprietăţile pe care Mara le-a deţinut acolo.

Din cele spuse până aici, trebuie să reţinem câteva date generale. Între anii 1418-1435 Mara s-a aflat la curtea tatălui său din Serbia, despotul Gheorghe Brancovici. Între 1435 şi 1451 a locuit, în principal, la Adrianopol, ca soţie a sultanului Murad al II-lea. În perioada 1451-1457 se întoarce în Serbia. Între anii 1457-1487 se stabileşte definitiv la Ézova şi se află în legătură permanentă cu Sfântul Munte.

Drumul vieţii ei exprimă foarte bine dificultatea tuturor acelor mari schimbări din perioada aceea, când statele balcanice, unul după altul, s-au prăbuşit din pricina problemelor interne dar şi a puterii turceşti cuceritoare. Mara, rămânând în haremul sultanului, îşi păstrează credinţa ortodoxă şi se îngrijeşte de Biserica Ortodoxă cu dârzenie, inteligenţă şi curaj. Amintirea ei se păstrează luminoasă, dincolo de mit şi de imaginaţie, care se întrezăresc în poezie şi în tradiţia populară. Ea este un simbol al credinţei creştin-ortodoxe, a neiubirii de bunuri materiale, a filantropiei, a iubirii de monahi, a dragostei pentru Sfântul Munte, a sufletului iubitor de cele sfinte.

Dând dovadă de onestitate şi credinţă adâncă, a şovăit dacă să rămână alături de unguri, sau să încheie un acord de pace cu Semiluna. În acel moment de cumpănă, a ales să se jertfească pe sine şi să-i aleagă pe otomani, pe care îi vedea mai puţin primejdioşi la vremea aceea. Viitorul a arătat că nu a greşit în alegerea sa. Bucurându-se de protecţia turcilor, le slujeşte acestora doar pentru a putea să-i ajute cât mai bine pe creştinii din Imperiul Otoman. Atitudinea, dar şi realizările ei arată o personalitate deosebit de dinamică şi foarte curajoasă, care a ştiut foarte bine să realizeze ceea ce şi-a propus.

Domniţa Mara şi-a afierosit întreaga viaţă ajutorării creştinilor din Balcani şi a bisericilor şi mănăstirilor – în special cele atonite – astfel că se va bucura de pomenire în veci. Ruinele casei sale de la Ézova amintesc de trecerea prin această lume a unei femei curajoase care a iubit Ortodoxia, pacea şi libertatea.

Prelegere ținută în cadrul conferinţei internaţionale ,,Sérres – din antichitate până în perioada post-bizantină” (29.09-3.10.1993) și publicată în tomul Actelor conferinţei, Sérres 1998, vol. I, pp. 221-227.