Inimi de ceară sau de lut?

În fiecare an de Paşte, evreii citesc cum Dumnezeu a înăsprit inima lui Faraon înainte de Ieşire [Exod] pentru ca să nu-i lase pe evrei să plece. Sfânta Scriptură face numeroase referiri la acest fapt (de exemplu, Ieşirea 4, 21; 6, 12; 10, 1; 20, 27; 11, 10; 14, 4; 8, 17). Timp de mai mulţi ani, m-am luptat cu întrebarea de ce Dumnezeu a înăsprit intenţionat inima lui Faraon făcându-l să se împotrivească Lui. Acum, cunoscând cele două dimensiuni ale luminii lui Dumnezeu, am început să înţeleg. Nu Dumnezeu a fost cel care a vrut ca Faraonul să fie rău; ci Faraonul a răspuns la lumina lui Dumnezeu, înăsprindu-şi inima în loc să o îmblânzească. A fost alegerea Faraonului şi nu a lui Dumnezeu.

Părinţii Bisericii obişnuiesc să folosească metafora cerii şi a lutului, pentru a ilustra această dinamică. Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. al VII-lea) a scris următoarele:

„Dumnezeu este precum s-a scris: «Soarele dreptăţii» (Maleahi 4, 2), revărsând peste toţi razele bunătăţii. Dar sufletul se comportă prin hotărârea liberă a voii lui sau ca ceara, prin iubirea faţă de Dumnezeu, sau ca lutul, prin iubirea de cele pământeşti. Precum deci lutul se usucă prin fire, sub razele soarelui, iar ceara se înmoaie prin fire, la fel sufletul iubitor de pământ şi de lume, îndemnat fiind de Dumnezeu şi împotrivindu-se, prin hotărârea voii sale se învârtoşează ca lutul şi se împinge pe sine spre pierzanie, asemenea lui faraon; dar sufletul iubitor de Dumnezeu se înmoaie ca ceara şi, primind formele şi întipăririle dumnezeieşti, se face lăcaşul lui Dumnezeu în duh [Efeseni 2, 22]”[1].

De asemenea, Sfântul Petru Damaschin (sec. al XII-lea) a scris:

„Pentru că nu toţi primim binefacerile la fel. Ci unii, primind focul Domnului sau cuvântul Lui prin lucrare, se fac la inimă mai moi ca ceara, iar alţii, prin nelucrare, ne arătăm mai întăriţi ca lutul şi cu totul împietriţi. Şi dacă nu-L primim la fel, nu sileşte pe cineva dintre noi. Ci, precum soarele trimite razele peste tot şi luminează toată lumea, şi cel ce vrea să-l vadă e văzut de el, iar cel ce nu vrea să-l vadă nu e silit de el, şi nimeni nu e cauza lipsirii de lumină, dacă Dumnezeu însuşi a făcut soarele şi ochiul, decât omul care are stăpânirea peste ochi”[2].

Aşadar, Sfânta Scriptură şi Biserica Ortodoxă afirmă că nu absenţa sau îndepărtarea lui Dumnezeu naşte iadul; ci fiindcă El este pretutindeni prezent, fiindcă nu există posibilitatea de a-L exclude cu totul pe Dumnezeu, aceasta este ceea ce face posibil iadul pentru cei osândiţi. Libertatea omenească permite un anumit grad de îndepărtare de Dumnezeu în viaţa şi voinţa unei persoane, dar o îndepărtare totală este imposibilă – chiar şi existenţa continuă a celor osândiţi este rezultatul harului şi iubirii Sale.

Încercarea constantă, zadarnică de a-L exclude pe Dumnezeu din viaţa şi inima noastră duce la suferinţă nesfârşită. Pentru a reformula altfel, prezenţa nedorită a lui Dumnezeu naşte iadul pentru cei ce nu-L doresc. Aşa cum Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Corinteni 15, 28; sublinierea mea).

Aşadar, a spune: „Vreau să păcătuiesc dar nu vreau să sufăr consecinţele păcatului”, înseamnă a afirma imposibilul. Este ca şi cum ai spune: „Vreau să trăiesc în întuneric dar să simt căldura şi strălucirea luminii” sau „Vreau să trăiesc separat de Dumnezeu, Creatorul meu, dar să primesc binecuvântările şi beneficiile existenţei în unire şi ale comuniunii cu El”. Păcatul nu înseamnă a încălca o lege; păcatul este încercarea de a-L exclude pe Dumnezeu. Sfinţenia şi viaţa nu se află în păstrarea legii, ci în primirea cu bucurie a prezenţei lui Dumnezeu. Ambele căi conţin în ele propria răsplată sau pedeapsă; consecinţele lor nu sunt impuse din afară.

Pentru mine a fost o schimbare de paradigmă faptul de a nu mai concepe focul lui Dumnezeu drept nu ca un instrument de tortură ci de iubire dumnezeiască. Sfântul Isaac Sirul (sec. al XI-lea) a spus:

„De asemenea, sunt de părere că cei din Gheenă sunt biciuiţi de iubirea lui Dumnezeu. Într-adevăr, ce poate fi mai amar şi aprins decât chinul iubirii?… Ar fi lipsit de cuviinţă ca cineva să cugete că păcătoşii din Gheenă sunt lipsiţi de iubirea lui Dumnezeu… Puterea iubirii acţionează în două moduri: chinuieşte păcătoşii… Astfel, eu spun că acesta este cel mai mare chin din gheenă: regretul amar. Dar iubirea îmbată sufletele fiilor cerului prin dulceaţa sa”[3].

Într-o altă omilie el spune:

„Spun că cei care suferă în iad, suferă fiindcă sunt biciuiţi de iubire… Este cu totul fals să gândeşti că păcătoşii în iad sunt lipsiţi de iubirea lui Dumnezeu. Iubirea este un copil al cunoaşterii adevărului şi, fără de îndoială, este dată tuturor de obşte. Dar puterea iubirii acţionează în două moduri: chinuieşte păcătoşii în timp ce, concomitent, îi desfată pe cei care au trăit conform cu ea”[4].

Sursa: Pr. James Bernstein, Uimit de Hristos, Editura Ecclesiast, Sibiu