Pocăinţa şi vindecarea persoanei
7 April 2014
În Noul Testament, în Epistola lui Iacob, găsim un pasaj în care-i sfătuieşte pe cei care sunt în încercări să vină şi să-şi mărturisească păcatele unul altuia (Iacob 5, 16). Vedem din nou în experienţa primelor veacuri ale Bisericii, dar şi în cele următoare, că oamenii mergeau şi au continuat să meargă la acei oameni care aveau sfinţenie şi experienţă duhovnicească pentru a le cere rugăciunile şi îndrumarea lor. Acesta este un alt aspect al mărturisirii păcatelor şi este îndreptat mult mai mult decât cel dintâi către vindecarea individului care părăsise viaţa trăită în virtute.
Găsim aici mai multe trăsături. Primul este faptul că acest fel de spovedanie – împărtăşirea cuiva a propriei vieţi lăuntrice, a propriului păcat sau lucru rău împotriva căruia luptă, problemele cu care se confruntă – nu este legat de vreun fel de preoţie slujitoare. Suntem îndemnaţi să mergem la cei care sunt drepţi, care sunt sfinţi – adică la oamenii pentru Care Dumnezeu însuşi a dat mărturie. Aici nu este o chestiune ce ţine de aspectul sacramental sau ierarhic, ci este una de cunoaştere personală, de sfinţenie, de capacitate de a vindeca şi de a se elibera de păcat.
Al doilea lucru este ceea ce se aşteaptă din partea celui care primeşte o astfel de spovedanie: rugăciunea, mai înainte de orice. Rugăciunea dreptului este cea care primează, iar aceasta este un lucru important.
Al treilea este experienţa şi călăuzirea, dar la rădăcina acestora se află recunoaşterea de către om a propriei slăbiciuni, a nevoii proprii, curajul de a te înfrunta pe sine şi de a te expune, a fi pregătit să fii văzut aşa cum eşti şi nu aşa cum vrei să pari. Este vorba de strădania de a te răscumpăra printr-o faptă şi nu este vorba de o evadare, ci un act de curaj şi sinceritate.
Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hristos. Spovedania și iertarea, Ed. Doxologia, 2014
