Père Placide Deseille: Drumul meu către Ortodoxie – Mănăstirea Aubazine (1966-1977)

Arhimandritul Placide Deseille, foto: Boris Guessel

Pe parcursul anilor 1962-1965, tendințele pe care tocmai le-am evocat începeau să se afirme și devenea clar că nu puteam continua să le predau tinerilor călugări și să trăiesc eu însumi după principiile care îmi păreau adevărate și fecunde pentru viitor, fără să creez tensiuni și conflicte sterile chiar în sânul mănăstirii. Aveam convingerea că nu era nevoie ca liturghia și practicile mănăstirești să fie perturbate, dar că era vorba despre a regăsi sensul lucrurilor și de a reînsufleți astfel ceea ce se sclerozase mai mult sau mai puțin de-a lungul secolelor. Păstram, în același timp, convingerea că plenitudinea adevărului și a vieții era de partea Părinților Bisericii, a Bisericii străvechi, a acestei Ortodoxii pe care o iubeam, fără însă să presimt că ar fi putut să fie, pur și simplu, Biserica lui Hristos în toată plenitudinea sa.

M-am întrebat atunci dacă prezența în cadrul Bisericii Catolice a creștinilor practicanți de rit oriental, care se hrănesc din aceiași tradiție ca Ortodocșii, nu putea fi fermentul care să provoace, într-o zi, revenirea întregului corp la duhul creștinismului primelor secole. Uniatismul fusese conceput de către Roma ca o modalitate de a aduce Ortodocșii la credința și unitatea cu Roma, fără a le cere acestora să renunțe la practicile lor. Dezvoltarea ecumenismului în lumea catolică tindea să redea această perspectivă învechită. Dar nu puteam oare spera ca prezența și mărturia catolicilor de rit oriental să ajute la a readuce întreaga Biserică Romană la plenitudinea Tradiției? Intervențiile lucide și curajoase ale unor ierarhi melkiți la Conciliul Vatican II dădeau o anumită consistență acestei speranțe.

În consecință, adopția ritului bizantin nu ar fi putut deveni pentru catolicii de origine occidentală, un mod de a trăi, în situația actuală a Bisericii Romane, întru plenitudinea Tradiției, păstrându-se la distanță de un conflict steril care opunea pe păstrătorii unei tradiții deja alterate – cea de la sfârșitul Evului Mediu și a Contrareformei – partizanilor transformărilor post-conciliare?

Ceea ce mă îndemna să mă întorc înspre tradiția bizantină nu erau, așadar, legăturile ei orientale. Nu m-am simțit niciodată «oriental», nici atras să devin. Dar, în starea actuală a lucrurilor, practica liturghiei bizantine îmi părea a fi mijlocul cel mai bine adaptat pentru a intra în plenitudinea tradiției patristice într-un fel care să nu fie scolastic și intelectual, ci vital și concret. Liturghia bizantină mi-a părut mereu mai puțin drept o liturghie orientală, cât singura tradiție liturgică existentă despre care se poate spune că «nu a făcut altceva decât să incorporeze, în mod intim, în viața liturgică, marea teologie elaborată de către Părinții Bisericii și sinoadele de până în secolul al IX-lea. În ea se cântă acțiunea harului bisericii biruitoare asupra ereziilor, doxologia mare a teologiei trinitare și hristologice a Sfântului Atanasie, a Capadocienilor, a Sfântului Ioan Hrisostom, a Sfântului Chiril al Alexandriei, a Sfântului Maxim. În ea transpare spiritualitatea marilor curente monastice de la Părinții Bisericii, Sfântul Evagrie, Sfântul Casian, călugării din Sinai, până la a celor din Studion și, mai târziu, a Athosului… În sfârșit, în ea, lumea întreagă, transfigurată de prezența slavei divine, se dezvăluie într-o dimensiune pur eshatologică [14]».

Mănăstirea Schimbării la Față de la Aubazine

În acest duh, însoțit de un alt călugăr de Bellefontaine, părintele Serafim, care de mai mulți ani suferise o evoluție interioară analogă celei pe care o suferisem și eu și care va fi în mod constant cel mai fidel ajutor al meu, voi începe, pe 14 septembrie 1966, înființarea mănăstirii Schimbării la Față de la Aubazine, în Corrèze.

Mai mulți colegi ni se vor alătura destul de repede. Timp de mai mult de zece ani vom încerca astfel să trăim din tradiția liturgică și spirituală a Ortodoxiei, râmânând însă în Biserica Romano-Catolică. Autorizările necesare ne-au fost acordate destul de simplu, atât de către superiorii noștri monastici, cât și de către Roma. Totuși, nu ne-a fost acordat nici un statut canonic precis: întreprinderea noastră nu intra în nici un cadru juridic existent și doar ezitările dreptului canonic din această perioadă post-conciliară au făcut-o realizabilă.

Nu există imagini cu Mănăstirea Schimbării la Față de la Aubazine, întrucât, după trecerea la Ortodoxie a obștii și mutarea ei în alt loc, mare parte dintre clădiri au fost demolate

Dispuneam de un teren de șapte hectare, împădurit, situat în coasta unei coline de unde se deschidea o vedere asupra întregului ținut Brive, la granița dintre Limousin, Quercy și Perigord. Aici vom construi, puțin câte puțin, cu propriile noastre mâini, o biserică de lemn, o clădire de obște (comunitară) cuprinzând bucătăria, trapeza, biblioteca și diverse spații indispensabile, o clădire destinată primirii de oaspeți, un atelier și căsuțe separate servind drept chilii pentru membrii comunității. Viața pe care o duceam era însă, cenobitică: slujbele la biserică, servirea mesei și toate resursele erau de obște.

Un părinte dintr-o mare mănăstire franțuzească unde era dascăl pentru începători, în urma unei șederi printre noi la Aubazine, își va rezuma astfel impresiile: «Multe dintre aspectele vieții monastice care se duce la Aubazine m-au atras. Notez rapid: singurătate, sărăcie destul de aspră, mare simplitate a vieții, duh de extremă libertate lăsată fiecăruia, împreună cu toate acestea, un nivel de exigențe destul de ridicat, întâietate dată relației spirituale și puternic personalizată între Părintele comunității și frați, caracter puțin organizat, puțin structurat al vieții comunitare sau, în alți termeni, extremă lejeritate instituțională; apropiere evidentă de izvoarele cele mai de început ale monahismului și a marii tradiții orientale». Aceste reflecții îmi par să caracterizeze destul de adevărat ceea ce noi am încercat măcar să realizăm.

Printre tinerii care ni s-au alăturat, mai mulți au părut, din practică, chemați către o viață monastică mai «clasică»: ei au devenit apoi călugări foarte buni în abații cisterciene sau benedictine, sau chiar la Chartreux. Alții, foarte devreme, atrași de aspectul eremit al vieții noastre, s-au poticnit de partea importantă cu cuprindea elemente comunitare, pe care țineam să le păstrăm. Acestea mi-au părut întotdeauna a constitui o garanție indinspensabilă împotriva gravelor iluzii spirituale. Nimic nu pregătește mai bine pentru unirea cu Dumnezeu ca renunțarea la voia proprie și la orice fantezie individuală. Viața eremită poate fi dusă, fără pericol, doar de către călugării care au dobândit deja, prin conviețuirea cu alții, o mare lepădare de sine și o mare maturitate spirituală. Și, cei douăzeci și cinci de ani de viață cenobitică dusă la Bellefontaine, mă convinseseră de adevărul avertismentului Sfântului Ioan Scărarul: în acest gen de viață «nu este întâlnită decât o singură cauză de rătăcire: ea se numește libera dispunere de propriul sine» – în greacă: idioritmia. Din acest punct de vedere, viața noastră în chilii separate, sau «eremitism», răspândiți în pădure, lucru foarte favorabil pentru o viață de rugăciune pentru călugării deja formați, nu era chiar un lucru foarte bun pentru începători.

Pe atunci, în Biserica Catolică, viața monastică cunoștea o  importantă dezvoltare. Un mare număr de mănăstiri vechi era înfloritor; Bellefontaine avea aproape nouăzeci de călugări; în același timp apăreau un mare număr de noi inițiative care se doreau, în egală măsură, în vechea tradiție monastică. Eram în relații foarte apropiate cu un anumit număr dintre aceste noi comunități și cu fondatorii și fondatoarele lor: Surorile și Frații din Bethleem, Călugări și Călugărițe ai Fraternității monastice din Ierusalim, Frații cei Mici ai Maicii Domnului a Săracilor, în regiunea Landes, Comunitatea Teofaniei, Comunitatea din Bose, Italia… În multe dintre cazuri, aceste relații au fost punctul de plecare pentru nedezmințite prietenii.

Vizitatori ocazionali deveneau și prieteni fideli ai mănăstirii noastre: mai mulți copii și nepoți ai lui Edmond Michelet, Madame Anthonioz (Geneviève de Gaulle), Robert și Raymonde Buty, Stanislas și Aniouta Fumet, care numeau în mod familiar mica noastră comunitate «ursăria» lor. Eram în relații cu călugări catolici ca Dom Olivier Rousseau, din Chevetogne, Părintele Louis Bouyer, Părintele Rouguet de la Centru Pastoral Liturgic, Părintele Dalmais, Părintele Le Gouillou, Părintele Régamey, cu care mă simțeam în mod particular foarte apropiat. Cei mai mulți dintre ei ne-au vizitat de mai multe ori și ne-au făcut beneficiarii informațiilor și sfaturilor lor.

Printre toți acești prieteni ai micii noastre mănăstiri, trebuie să rezerv un loc foarte aparte Monseniorului André Baron, fost rector al parohiei Saint-Louis-des-Français la Roma și fost superior al seminarului pentru vocații târzii întemeiat la Abația de Fontgombault, înainte de întoarcerea călugărilor. S-a jertfit pe sine pentru instalarea noastră la Aubazine, fără să țină cont de sine, rămânând pentru noi un prieten și un sfătuitor foarte apropiat. La vârsta de șaptesprezece ani fusese convertit de către Léon Bloy și se putea încă vedea la el ceva din uimirea în fața Absolutului pe care întâlnirea cu «mendiant ingrat» a suscitat-o în el. Păstra mereu în inima lui trei fraze scoase din romanul La femme pauvre, de Léon Bloy, din care se hrănea și cita adesea: «Ceea ce Dumnezeu îngăduie este tot atât de demn de iubit ca și ceea ce El dorește»; «Nu există decât o singură mâhnire, aceea de a nu fi sfinți»; «Nu intrăm în rai mâine, sau poimâine, sau peste zece ani, ci vom intra astăzi, dacă suntem săraci și răstigniți». Devotat numeroșilor săi fii duhovnicești în mod nedezmințit, străbătea Franța de la un capăt la celălalt, fără încetare, în ciuda vârstei sale înaintate și, adesea, a oboselii sale extreme, gata să răspundă oricărei chemări. Intrarea noastră în Biserica Ortodoxă, mai întâi, avea să-l bulverseze; i-am scris o scrisoare pentru a-i spune suferința mea în fața dramei interioare pe care o trăiau atâția credincioși catolici, post conciliu și pentru a-i spune motivele pentru care am devenit ortodocși. Mi-a scris un bilet în care îmi spunea că într-o străfulgerare înțelesese deja totul: «5 octombrie 1977: Iubite Părinte Placide, și eu, din adâncul inimii, vă mulțumesc pentru scrisoare. Ea a venit să-mi confirme ceea ce primisem deja în această clipă de neuitat, când inexprimabilul a venit să mă facă să trăiesc pentru totdeauna o suferință care era a sfinției voastre. Ce aș putea spune mai mult decât că a trebuit să se întâmple pentru a fi în adevăr, în care inima mea va rămâne unită cu a sfinției voastre. A. Baron.» Prietenia sa pentru noi va rămâne nedezmințită până la moartea sa, în ziua de 11 martie 1981.

Problema ecleziologică

Prin ea însăși, viața pe care o duceam la Aubazine ne copleșea așteptările, iar cei care au cunoscut-o, păstrează încă o secretă nostalgie după ea. Dar, puțin câte puțin, o problemă pe care n-am întrezărit-o la început a apărut la lumina zilei. Am ajuns să intrăm în relație, pe de o parte, cu mănăstiri ortodoxe și, pe de altă parte, cu comunități de rit oriental unite cu Roma. Pe măsură ce le cunoștem, și pe unele și pe altele, am putut să constatăm în ce măsură Bisericile uniate erau rupte de rădăcinile lor și de propria lor tradiție, neocupând în Biserica Catolică decât o poziție foarte marginală. Chiar și când Uniații reproduceau atât de exact, pe cât posibil, formele exterioare ale liturghiei și monahismului ortodox, duhul care anima realizările lor era foarte diferit.

Un anumit pericol îi pândea pe occidentalii care optau pentru «ritul bizantin»: nemaiconsiderându-se supuși exigențelor proprii tradiției latine, ei erau astfel privați de garanțiile pe care acestea le aduceau, fără a beneficia, însă, de cele pe care le-ar fi adus apartenența la Biserica Ortodoxă și respectarea normelor acesteia. Astfel, exista un mare risc de a nu urma, sub acoperirea apartenenței «orientale», decât concepții subiective care să nu fie nici catolice, nici ortodoxe, lăsând astfel câmp liber fanteziilor individuale, abuzurilor și iluziilor.

Pe de altă parte, evoluția post-conciliară a Bisericii Romane continua. Ezit să vorbesc de «criză»; în tot cazul, îmi pare foarte puțin probabil ca, într-un viitor apropiat, supraviețuirea și chiar prosperitatea acestei Biserici în lume să fie serios amenințată. Dar este sigur că această Biserică s-a schimbat mult de-a lungul anilor care au urmat Conciliului. Mutația cea mai simptomatică este, fără îndoială, aceea a liturghiei. Așa cum a scris unul dintre oamenii care au fost cel mai mult implicați în aceste reforme, Părintele Joseph Gelineau, «[După Vatican II,] este o altă slujbă a liturghiei. Trebuie să o spunem fără ocolișuri: ritul roman, așa cum l-am cunoscut, nu mai există. A fost distrus [16]». Ceea ce s-a spus aici despre slujba liturghiei este adevărat pentru ansamblul vieții liturgice, care este inima Bisericii.

Aceste schimbări i-au perturbat pe mulți dintre credincioși, deoarece ele au fost rapide. Dar – mi-am dat seama de acest lucru chiar atunci – ele erau, într-un sens, normale și conforme logicii Catolicismului. Ele se situează în urma altor mutații, câteodată mai importante, care nu au trecut mai neobservate de către contemporani decât pentru că absența mijloacelor rapide de comunicație și de informare antrenau o mai mare desfășurare în timp.

Am ajuns astfel să reflectez asupra istoriei religioase a Occidentului și, mai ales, asupra schimbărilor profunde pe care le constatăm puțin în toate domeniile între secolele al XI-lea și al XIII-lea. Vedem astfel modificându-se instituțiile Bisericii (mai ales conceția despre papalitate, cu reforma gregoriană), riturile sacramentale (abandon al botezului prin cufundare, a împărtășaniei sub ambele aspecte, a formulei de iertare etc.), doctrina (introducerea Filioque în simbolul de credință, dezvoltarea metodei scolastice în teologie). În același timp, vedem apărând o nouă artă religioasă, mai naturalistă, care se rupe de canoanele tradiționale ale artei creștine elaborată de-a lungul perioadei patristice.

Faptul este recunoscut, de altfel, de către istoricii catolici. Părintele Congar a scris: «Marea ruptură se situează la răscrucea dintre secolele al XI-lea și al XII-lea. Dar ruptura nu intervine decât în Occident, unde, între sfârșitul secolului al XI-lea și sfârșitul secolului al XIII-lea, totul se transformă. Ea nu intervine în Orient unde, în atâtea privințe, lucrurile creștinești sunt astăzi precum cele care erau – și precum cele care erau și la noi – înainte de sfârșitul secolului al XI-lea. Această constatare se impune pe măsură ce cunoaștem mai bine lucrurile, constatare care rămâne extrem de gravă, deoarece ea ne duce cu gândul la momentul în care schisma se impunea într-un fel care a fost, până în zilele noastre, fără o adevărată soluție. Este imposibil ca această coincidență să fie doar exterioară și întâmplătoare [17]». Încă și mai recent, un alt istoric confirma acest punct de vedere: «Fără îndoială nu este o întâmplare dacă ruptura între Roma și Constantinopol s-a întâmplat în 1054 în chiar momentul când, sub influența momentului reformator, papalitatea și Biserica Occidentului se angajau, în domeniul religios, pe căi cu totul noi [18]».

Fără îndoială, pentru Părintele Congar, această mutație nu are drept obiect esențialul credinței. Totuși, este un fapt estimat și de o parte și de cealaltă, că divergențele astfel apărute între cele două Biserici antrenau, în mod necesar, o ruptură de comuniune. Ceea ce s-a întâmplat a fost deci o schismă și chiar erezie, deoarece elemente dogmatice au fost afirmate de o parte și negate de cealaltă parte. Și istoria îmi părea arătând foarte clar că responsabilitatea rupturii îi revine în mod obligatoriu Bisericii Occidentului.

Pentru a-și legitima evoluția, Biserica Romană face apel la doctrina dezvoltării dogmei și la infaibilitatea pontifului roman. În această perspectivă, diversele schimbări apar ca faze ale unui proces legitim de creștere, iar noile definițiii dogmatice, ca o trecere de la implicit la explicit. Noile forme erau conținute în cele vechi ca și stejarul în ghindă. În definitiv, singurul criteriu care permite să discernem cu certitudine o dezvoltare legitimă a unei alterări sau a unei corupții a Tradiției este comuniunea cu pontiful roman și garanția infaibilității sale doctrinale. Identitatea substanțială între cele două stări succesive poate fi afirmată, chiar dacă ea scapă observatorului, din moment ce este admisă de către Papa.

Astfel deci, singură doctrina primatului și infaibilității papei ar fi putut să mă asigure în ceea ce privește identitatea Bisericii Romane actuale cu vechea Biserică, în ciuda aparențelor istorice contrare și ceea ce îmi sugera un anumit sens intim al lucrurilor și a credinței. Dar asupra acestui punct, frecventarea Părinților Bisericii și studiul istoriei îmi revelau fragilitatea tezei romane. Fără îndoială, papii au revendicat foarte devreme un primat de drept divin fără ca totuși să facă o «dogmă» din el, așa cum va fi cazul mai târziu. Dar această revendicare nu a făcut niciodată obiectul unei acceptări unanime în vechea Biserică, din contră. Putem spune chiar că actuala dogmă a primatului papal și a infaibilității romane și corolarul său, promovarea Romei ca centru administrativ a întregii Biserici, este contrară duhului și practicii generale a Bisericii în timpul primelor zece secole. Cazul este asemănător altor divergențe doctrinare, în particular Filioque, care au apărut foarte devreme în Biserica Latină, dar care nu au fost niciodată primite în restul lumii creștine ca făcând parte din depozitul credinței, iar definirea lor ca dogmă de credință de către Biserica Romei, după ruptura din secolul al XI-lea, nu poate fi considerată de către Biserica Ortodoxă decât drept o greșeală în materie de credință.

Constatam că analiza istoricilor catolici se alătura, într-o mare măsură, celei a teologilor ortodocși, chiar dacă nu trăgeau din aceleași fapte concluzii identice, grija lor principală fiind adesea de a da în vileag în epocile cele mai îndepărtate indici subtili care să poată anunța dezvoltările ulterioare. Dar Monseniorul Batiffol, de exemplu, scria cu privire la concepția conform căreia Papa este succesorul Sfântului Petru: «Sfântul Vasile nu o ia în seamă, la fel ca și Sfântul Grigorie de Nazianz, la fel și Sfântul Ioan Hrisostom. Autoritatea episcopului de Roma este o autoritate de prim rang, dar nu vedem niciodată ca ea să fie pentru Orient o autoritate de drept divin [19]».

În ceea ce privește infaibilitatea papei, cu privire la formula «Petru a vorbit prin Agathon!» folosită de Părinții celui de-al III-lea Sinod Ecumenic, Părintele W. De Vrie recunoaște că «această formulă nu este altceva decât solemna afirmație, făcută pe baza unui examen riguros, că scrisoarea lui Agathon (Papa din vremea aceea) concordă cu mărturia lui Petru. Această aclamare nu semnifică deloc că Agathon are în mod necesar dreptul să posede autoritatea lui Petru… Un indiciu suplimentar al non-recunoașterii de către sinod a autorității absolute a papei în materie de dogmă este chiar faptul condamnării Papei Honorius ca eretic […], faptul că Honorius – se înșală sau are dreptate, aceasta nu schimbă cu nimic lucrurile – a fost condamnat ca eretic de către sinod, iar Papa Leon II nu a avut nimic de obiectat cu privință la condamnarea de către sinod a predecesorului său. Această frază din Codex juris canonici : Prima sedes a nemine judicatur («Primul scaun nu este supus judecății nimănui») nu era deci, în vremea aceea, recunoscută într-o manieră absolută, nici chiar la Roma. În tot cazul, astăzi o condamnare asemănătoare a unui papă ar fi imposibilă. Trebuie deci să constatăm ca a avut loc o evoluție [20]».

Concluzia care putea fi trasă din toate acestea, atât de dureroasă pe cât a fost ea atunci pentru noi, era clară: niciodată, de-a lungul primului mileniu, nu a fost recunoscută papei de la Roma, de către diversele Biserici, nici o jurisdicție universală, nici o oarecare infaibilitate. În particular, niciodată Bisericile non-latine nu au admis aceste concepții, nici nu au recunoscut Scaunului de la Roma altceva decât un primat al onoarei și al demnității, asortat, începând cu Sinodul din Sardica (343), de un anumit drept de apel. Schisma din secolul al XI-lea nu a fost provocată de vreun refuz al acestor Biserici de a continua să recunoască un primat roman pe care l-ar fi admis mai înainte, ci prin voința papilor de la Roma de a impune Bisericii Universale o nouă concepție a primatului lor, total străină de Tradiția Bisericii, concepție care pretindea să facă din episcopul de Roma și din curia romană un guvern central al Bisericii Universale. Nu trebuie să ne facem iluzii: niciodată unirea atât de dorită între Biserica Romană și Biserica Ortodoxă, nu va putea să se realizeze atâta timp cât Roma nu va accepta să revină la concepția despre primat conformă primului mileniu. O dezvoltare unilaterală, internă, proprie singurei Biserici Romane, nu va putea fi considerată de către Bisericile Ortodoxe ca fiind opera Duhului Sfânt, care nu acționează decât în unanimitatea inimilor.

Dacă, în mod paradoxal, în zilele noastre, tradițiile catolice profesează primatul și infaibilitatea papală, refuzând al doilea Conciliu al Vaticanului și ascultarea de acest conciliu de către papii care au urmat, acest lucru se întâmplă deoarece «tradiția» de care ei se leagă este aceea ce a fost predată și trăită în Biserica Catolică între secolul al XI-lea și mijlocul secolului al XX-lea. Dar ei nu realizează că această pseudo-tradiție include un anumit număr de inovații medievale latine care marcau o ruptură cu Tradiția ținută de către toți pe tot parcursul primului mileniu, ruptură, cu siguranță, mult mai gravă decât cea pe care au provocat-o, după cum spun acești tradiționaliști, doctrinele și practicile conciliului și post-conciliului Vatican II în privința celor ale Bisericii latine, așa cum era ea înainte de conciliu.

O experiență profetică?

Timp de mai mulți ani, mi s-a părut atrăgătoare o opinie susținută de către anumiți ecumeniști catolici, favorabili în mod sincer Ortodoxiei. În cazul în care era adevărată, ea ar fi putut să-și exprime întregul său sens la ceea ce noi încercam să trăim la Aubazine.

După acești teologi, – unul dintre cei mai remarcabili era Părintele Louis Bouyer – în ciuda aparențelor, Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă nu au încetat niciodată să fie unite. Ele sunt două Biserici locale sau, mai degrabă, două grupuri de Biserici locale, fiecare realizând, într-o manieră diferită dar echivalentă, plenitudinea Bisericii lui Hristos. Între ele există un dezacord secundar fondat pe neînțelegeri, dar ele nu sunt separate în mod real, ele nu au încetat să formeze, împreună, unica Biserică vizibilă a lui Hristos.

Dacă admitem această opinie, vom putea ajunge până la a spune că Biserica Ortodoxă a păstrat mai bine ca Biserica Romană anumite aspecte ale tradiției originale a Bisericii, dar că totuși Biserica Romano-Catolică nu a abandonat și nici modificat nimic din ceea ce era esențial și că ea a dezvoltat mai bine ca Biserica Ortodoxă alte aspecte ale vieții creștine, mai ales sensul misionar și sensul universalității, știind mai bine să se adapteze lumii moderne. Restabilirea plenară a comuniunii, căreia nici un obstacol teoretic nu s-ar opune, ar aduce și uneia și celeilalte o îmbogățire considerabilă și ar permite Bisericii Romane să depășească dificultățile perioadei post-conciliare.

În consecință, o experiență ca cea care pe care noi o trăiam la Mănăstirea Aubazine căpăta un mare interes și îmbrăca o semnificație, într-un anume fel, profetică. Un număr important al prietenilor noștri catolici și, probabil, anumiți prieteni ortodocși adoptaseră, mai mult sau mai puțin conștient, acest fel de a vedea lucrurile și anume: ridicarea excomunicărilor din 1054 și denumirea de Biserici-surori, foarte adesea folosită de Roma, părea să fie îndreptățită. Se înțelege că mănăstirea noastră prezenta un interes aparte pentru un teolog ca Părintele Louis Bouyer care ne-a vizitat de mai multe ori și decepția sa când ne-am hotărât să ne alipim de Biserica Ortodoxă. Va rupe atunci, definitiv, orice relație cu noi.

De fapt, puțin câte puțin, nu fără suferință și sfâșiere interioară, am realizat că această concepție era o iluzie, generoasă, este adevărat, dar în contradicție cu datele cele mai sigure ale ecleziologiei. Nu este posibil ca două Biserici, care nu mai sunt în comuniune sacramentală de mai mult de o mie de ani și dintre care una a definit ca dogmă de credință ceea ce cealaltă respinge ca  fiind contrar credinței apostolice, să fie amândouă, pentru același motiv, Biserica lui Hristos. Trebuie să admitem că porțile iadului au învins-o, că dezbinarea a intrat în interiorul Bisericii însăși. Părinții Bisericii ar fi fost în unanimitate pentru respingerea unei astfel de credințe. De altfel, faptul că Biserica Romano-Catolică numește de secole episcopi catolici, uniați sau latini pe scaune episcopale care au deja un titular ortodox, este un semn manifest al non-identității celor două Biserici, chiar pe plan local.

Ultimele etape

Nu am ajuns la convingerea că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos în toată plenitudinea sa decât în mod progresiv. O astfel de înaintare era, fără îndoială, mai ușor pentru oameni mai tineri sau mai puțin inserați în Biserica Romană decât eram eu. Pentru un catolic din generația mea, ideea de primat pontifical era puternic înrădăcinată. Pe de altă parte, la Trappe cunoscusem încă tradiția latină într-una din expresiile sale cele mai pure, bine păstrată până la o dată foarte recentă. Am cunoscut și călugări, credincioși, creștini plini de râvnă, care radiau o viață spirituală profundă. Cunoșteam viața multor sfinți catolici; sfințenia lor era de netăgăduit și aproape de cea a sfinților ortodocși. Înțelegeam și iubeam tot ceea ce ținea de creștinismul autentic – voi ajunge s-o spun acum: reale elemente ale ortodoxiei – la catolicii romani.

Cu toate aceste elemente, spre sfârșitul anului 1976, certitudinea că nu mai putem ezita mi se va impune mie și fraților de la Aubazine. Trebuia să ne gândim la intrarea noastră în Biserica Ortodoxă. Trebuia s-o facem rapid sau să aștepăm circumstanțe favorabile? Prietenii catolici sau ortodocși pe care i-am consultat în mod discret ne vor prezenta obiecțiile lor. Eram destul de cunoscuți în lumea catolică. Mănăstirea noastră exercita o atracție modestă, dar reală. Pentru moment, [prietenilor noștri] li se părea preferabil să rămânem printre catolici pentru a-i ajuta să-și descopere rădăcinile, să se întoarcă la izvoarele comune celor două tradiții. Nu era această atitudine mai prudentă, mai conformă cu exigențele milosteniei, mai propice să favorizeze unirea creștinilor? Nu era, de altfel, singurul mijloc de a salva existența însăși a mănăstirii noastre din Aubazine și, deci, de a purta sarcina ?

Dar cum să rămânem membrii ai Bisericii Catolice cu toată loialitatea și să continuăm să profesăm la exterior toate dogmele, când noi aveam convingerea că unele dintre aceste dogme se depărtau de vechea Tradiție a Bisericii? Cum să continuăm să participăm în mod loial la aceiași euharistie, când noi aveam convingerea că suntem în dezacord de credință? Să cedăm unor considerații de diplomație ecumenică, de oportunitate, de comoditate personală ar fi fost, în cazul nostru, [echivalent cu] a căuta să plăcem mai degrabă oamenilor decât lui Dumnezeu și să mințim și lui Dumnezeu și oamenilor. Nimic n-ar fi putut justifica această duplicitate.

În timpul unuei călătorii în Grecia, l-am întâlnit la Mănăstiea Suroti, al cărei duhovnic era, pe Părintele Paisie. I-am împărtășit convingerea care era, începând de acum, și a noastră: plenitudinea Bisericii lui Hristos este în Biserica Ortodoxă, iar nu în catolicism. Dar, în același timp, i-am expus obiecțiile prietenilor noștri catolici și ortodocși din Franța care ne sfătuiau să rămânem în Biserica Catolică pentru a nu provoca tulburare și pentru a nu dăuna relațiilor ecumenice și apropierii în curs între cele două biserici. La fiecare obiecție pe care o enumeram, Părintele lovea puternic masa cu muchia palmei spunând: «Anthropina!» Adică: «Acestea sunt considerații pur omenești! Aceste gânduri nu sunt de la Dumnezeu!»

Unde ar fi fost mai bine să fim primiți în Biserică? Știam că în Biserica Ortodoxă din Franța situația este delicată, că episcopii săi trebuie să țină seama de prezența unei Biserici Catolice puternic majoritare și să întrețină cu ierarhia acesteia raporturi cât se poate de bune. Ne îndoiam că intrarea noastră în Ortodoxie nu va stârni o puternică reacție în anumite medii catolice și că aceasta nu va aduce prejudicii Bisericii Ortodoxe din Franța. Succesiunea evenimentelor ne-a dat, de altfel, dreptate asupra acestui punct, cu mult dincolo de așteptările noastre. Mai multe personalități ortodoxe consultate, în particular Mitropolitul Meletios, nu ne-au ascuns că ar fi, de altfel, oportun ca primirea noastră [în Ortodoxie] să aibă loc în afara Franței.

De-a lungul anilor anteriori am făcut diferite călătorii în țări ortodoxe: România, Serbia, Grecia și Muntele Athos. Pe atunci nu aveam de gând să intrăm în Biserica Ortodoxă, dar doream să dobândim o cunoaștere directă a Ortodoxiei și să ne inițiem în viața ei liturgică și monastică. România ne-a tras în mod particular prin unirea și întrepătrunderea pe care am remarcat-o între un monahism foarte viu, care număra personalități duhovnicești remarcabile, și un popor animat de o credință și o pietate profundă. Dar situația din interiorul țării, strivită de dictatura comunistă a lui Ceaușescu, nu ni se părea ca ar putea permite, acum că se punea problema primirii noastre în Biserica Ortodoxă, stabilirea unei dependențe canonice între noi și această Biserică, care, însă, ne-a rămas foarte dragă. Un ansamblu de circumstanțe întru care ne-a fost greu să nu vedem mâna lui Dumnezeu, ne-a deschis porțile Mănăstirii Simonopetra din Muntele Athos.

Odată luată decizia noastră, am fost să-l văd, pe 2 aprile 1977, pe episcopul catolic de Tulle de care depindeam, Monseniorul Brunon. Un alt membru al comunității noastre, Părintele Elie, mă însoțea. Episcopul ne va asculta îndelung, cu o reală bunăvoință. Își dădea seama că decizia noastră nu era una luată în pripă și că intervenise de-a lungul a lungi ani de rugăciune și de reflecție. Va adăuga că, din punctul său de vedere, nu meritam nici o mustrare sau reproș, dar că va trebui să acționăm cu prudență și discreție pentru a evita orice uimire sau tulburare care s-ar putea produce în jurul nostru. Spera chair că demersul nostru ar putea fi înțeles de către Roma – speranță pe care faptele o vor dezminți rapid. Și el credea că ar fi fost de preferat să fim primiți în Biserica Ortodoxă din Grecia sau la Sfântul Munte și nu în Franța, pentru a evita crearea unor probleme inutile.

La cererea sa, vom merge puțin după aceea la Roma pentru a ne întreține cu cardinalul Paul Philippe, pe atunci Prefect al Congregației pentru Bisericile Orientale unite cu Roma. Pe 14 aprilie vom fi primiți de către el. Acesta a fost foarte binevoitor în ceea ce ne privește. Însă, ne vom da seama imediat că problema de fond nu va putea fi abordată. Ne va spune: «Din punctul meu de vedere, cred că nu există nici o divergență reală de credință între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă. Puteți adopta toată doctrina ortodoxă, tot ritul ortodox, toată spiritualitatea și viața monastică ortodoxă, dar va trebui să rămâneți uniți cu Roma.» Ne asigura că era convins că tot ce am întreprins la Aubazine era inspirat de Duhul Sfânt și că era dispus să ne acorde cele mai mari facilități ca să putem să ne urmăm experiența în cadrul Bisericii Catolice. Dar problema [noastră] nu mai era aceasta și noi nu mai aveam să putem să ne angajăm pe acest drum.

În continuare, episcopul de Tulle, influențat de reacția negativă a cardinalului Philippe, va adopta în privința noastră o atitudine mult mai puțin conciliantă și ne va soma să părăsim mănăstirea pe care am construit-o cu propriile noastre mâini. Va interveni în acest sens pe lângă instanțe ecumenice catolice și autorități ortodoxe. Ne va amenința că, dacă nu vom pleca, va declanșa împotriva noastră o campanie de presă.

În același timp am făcutt o vizită Părintelui Abate de Bellefontaine, Dom Emmanuel Coutant, care rămânea superiorul meu canonic, pentru a-i explica decizia noastră. Va fi surprins de ceea ce va auzi și ne va spune foarte direct și tranșant că nu putea decât s-o dezaprobe. Dar va adăuga că va respecta decizia noastră, nu dorea să ne condamne și va ține să păstreze cu noi cele mai de încredere și mai frățești relații. În ceea ce va urma, nu va părăsi niciodată această atitudine plină de franchețe și de generozitate evanghelică.

***

[14]  M.-J. LE GUILLOU, L’esprit de l’Orthodoxie grecque et russe, Paris 1961, pp. 47-48.

[15] La Bellefontaine purta numele de Fr. Dominique; la Simonopetra va primi numele de Părintele Serafim.

[16]  J. GELINEAU,  Demain la Liturgie, Paris 1976, p. 10.

[17]  Y. CONGAR,  Notes sur le schisme oriental, Chevetogne 1964, p .43.

[18]  A. VAUCHEZ, La spiritualité du Moyen Age occidental, Paris 1975, p. 68.

[19] P. BATIFFOL, Cathedra Petri, Paris 1938, pp. 75-76.

[20]  W. DE VRIES, Orient et Occident. Les structures ecclésiales vues dans l’histoire des sept premiers conciles œcuméniques, Paris 1974, pp. 215-216.