Cultul în Biserica primară și cinstirea osemintelor martirilor
1 May 2014
Episcop purtând un chivot cu moaște ale Sfântului Protomartir și Arhidiacon Ștefan
În Crezul Apostolic denumit în latină Apostolicum (un simbol de credință roman vechi, rostit la slujba botezului) este mărturisită credința în „comuniunea sfinților”. De vreme ce acest simbol de credință nu este îndeobște cunoscut în Răsărit, e important să vedem comuniunea sfinților ca pe o chestiune legată atât de ontologie, cât și de Întruparea Mântuitorului – aceasta fiind strâns legată de esența sau însăși “ființa” Bisericii privită ca Trup al lui Hristos.
Cu alte cuvinte, atunci când vorbim de comuniunea sfinților, credem cu adevărat în aceasta. Este ceva ce face obiectul atât al experienței, cât și al simțirii. Dincolo de teorie sau speculație doctrinară, comuniunea sfinților presupune o legătură cât se poate de concretă, reală și autentică între toți creștinii de pe fața pământului și toți credincioșii trecuți la Domnul.
Prin Hristos și Duhul Sfânt, noi toți ne aflăm în comuniune, indiferent de spațiu și timp, iar acest lucru devine cu atât mai manifest și se desăvârșește prin slujba Sfintei Euharistii. Noi nu doar ne împărtășim de Trupul lui Hristos prin Sfânta Cuminecătură, ci suntem noi înșine preschimbați în Trupul lui Hristos, Biserica, prin această comuniune.
Prin cinstirea atât a icoanelor cât și a moaștelor, noi experiem comuniunea pe care acești slăviți creștini au avut-o cu Hristos cu zeci de ani sau chiar secole în urmă – o comuniune ce trece dincolo de timp, până în veșnicie. Hristos se unește cu noi, trup și suflet, iar osemintele sfinților martiri strălucesc de harul necreat al dumnezeirii, în timp ce sufletele lor sunt întru odihna cea veșnică, lucrând minuni chiar și după moarte (II Regi 13, 21; Fapte 5, 15). Această evlavie a lucrat încă din cele mai vechi timpuri, vădindu-se încă din primele zile de viață ale Bisericii.
Sfântul Ignatie Teoforul, frescă de Manuil Panselinos, Biserica Protaton, Sfântul Munte, 1290
De pildă, Sfântul Ignatie al Antiohiei, ucenic al Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, a mărturisit în cetatea Romei la sfârșitul primului veac (cca 98 d.Hr.). Pentru credința sa și mai ales pentru faptul că era episcop, a fost aruncat la lei dinaintea mulțimii înnebunite și însetate de sânge. In Viața sa scrisă de ucenicii săi este consemnat faptul că:
“[D]oar părțile tari ale sfintelor sale rămășițe au rămas, fiind duse la Antiohia și înfășurate în pânză, ca pe o comoară neprețuită lăsată Sfintei Biserici prin harul ce era în Sfântul Mucenic. Toate acestea s-au petrecut în cea de-a treisprezecea zi dinaintea Calendelor lui ianuarie, adică pe douăzeci decembrie.” (Martiriul lui Ignatie, capitolele 6-7).
Creștinii din Roma ce sunt de față la execuția sa, îi strâng rămășițele pământești pe care apoi le duc în Antiohia spre mângâierea turmei sale de credincioși. Moaștele Sfântului Ignatie sunt atât de prețuite datorită “harului ce era în sfântul mucenic”, iar minunile sunt puse pe seama mijlocirilor și rugăciunilor sale fierbinți din lumea cealaltă. Să spunem iarăși că acestea s-au petrecut la sfârșitul primului veac (sau la începutul celui de-al doilea). De atunci încoace, Biserica îl prăznuiește pe Sf. Ignatie pe 20 decembrie, ziua martiriului său.
Sfântul Vukol, episcopul Smirnei – reprezentare iconografică contemporană
Un alt sfânt dintre cei de început este Policarp, de asemenea ucenic de-al Apostolului Ioan (cca A.D. 69-155). Apostolul cel mult iubit îl numește pe Policarp episcop al Smirnei – acesta va avea și el un sfârșit mucenicesc. Aș vrea, însă, ca în discuția de față să îmi concentrez atenția asupra vieții, iar nu morții sale. În Viața Sfântului Policarp (cap. 20) se vorbește și de martiriul unui alt creștin:
“Ducând, așadar, trupul fericitului [mucenic] Vukol la Smirna, în cimitirul din fața porții împărătești spre Efes, l-au așezat acolo unde nu de mult, după înmormântarea lui Thraseas Mărturisitorul (n.tr. acesta a fost episcop de Eumenia, în Frigia, Asia Minor, în timpul domniei lui Marcus Aurelius), a răsărit un arbore de mirt – iar când toate acestea s-au încheiat, au săvârșit slujba frângerii pâinii [Euharistia] întru pomenirea lui Vukol și a celorlalți”.
De remarcat aici minunea arborelui de mirt ce a răsărit de îndată pe locul în care fusese îngropat un alt martir, pe nume Thraseas. În ediția sa (a Vieții Sfântului Policarp, pag. 150), Alistair Stewart-Skyes semnalează faptul că trupul lui Thraseas fusese de fapt transferat de la locul inițial de îngropăciune la cimitirul din Smirna – fiind primul exemplu consemnat de „strămutare” a moaștelor unui sfânt. Strămutarea moaștelor reprezintă un important eveniment din viața unui Sfânt, pomenit și în zilele noastre de Biserică. Cel mai recent exemplu de acest gen datează din 2004, și anume returnarea către Patriarhia Ecumenică a moaștelor Sfinților Ioan Gură de Aur și Grigorie Teologul ce se aflau la Vatican. Aceste moaște fuseseră furate în timpul Cruciadei a IV-a (în anul 1205).
De asemenea, aici întâlnim un exemplu de săvârșire a Slujbei Euharistiei la locul mormântului unui martir. O practică ce poate fi pusă în legătură cu aceasta e depositio ad sanctos sau îngroparea trupului neînsuflețit al unui creștin la oarecare distanță de moaștele unui sfânt mucenic, arătând astfel evlavie chiar și pentru țărâna ce împrejmuiește sfintele moaște (Cultul Sfinților, pag. 11). Raclele au fost concepute ulterior special pentru moaștele sfinților martiri, iar sfintele liturghii săvârșite în prezența acestora au ajuns să fie ținute, în mod tradițional, cel puțin o dată pe an – în general, în ziua prăznuirii martiriului acestora. Această practică avea deja loc în al doilea veac creștin (de ex. Tertullian, Despre folosul fecioriei 11; cf. Fericitul Augustin, Confesiuni 6.2.2).
Veche răcliță cuprinzând părticele din moaștele Sfintei Marii Mucenițe Marina
La scurtă vreme, această practică a devenit comună: bisericile nou întemeiate aveau să fie ridicate fie deasupra moaștelor strămutate ale unui sfânt, fie chiar pe locul unde acesta cândva a mărturisit. De asemenea, altarul este sfințit prin prezența moaștelor sfinților sau este constituit în însăși cripta unui martir. În Biserica primară, acest fapt a fost interpretat de mulți ca fiind o împlinire a profeției din Cartea Revelației: „Și când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o” (Apocalipsa 6, 9). Acest obicei de a săvârși Sfânta Euharistie în prezența moaștelor sfinților mucenici a fost mai târziu legiuit prin Canonul 7 al celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic (din anul 787), unde este reglementat faptul că o biserică nu ar trebui să fie sfințită fără sfintele moaște ale unui sfânt:
Bisericile ce au fost sfințite fără a avea sfinte moaște, trebuie să repare acest neajuns. Dumnezeiescul Apostol Pavel spune: „Păcatele unor oameni sunt vădite, mergând înaintea lor la judecată, ale altora însă vin în urma lor” (I Tim 5, 24). Prin urmare, păcatele de căpetenie sunt urmate îndeaproape de celelalte. În acest fel, rătăcirile înșelătorilor creștinilor, au fost urmate și de alte nelegiuiri. Căci după cum au văduvit bisericile de prezența icoanelor, întru tocmai au înlăturat alte datini și tradiții pe care acum trebuie să le readucem la viață și să le punem în acord cu legea scrisă și nescrisă. De aceea, hotărnicim ca sfintele moaște să fie așezate, săvârșind totodată și rânduita slujbă, în cât mai multe biserici ce au fost sfințite fără a avea moaște de mucenici. Iar dacă vreunul dintre episcopi este găsit de acum încolo sfințind o biserică fără sfinte moaște, să fie caterisit, ca unul ce încalcă tradițiile Bisericii (Canonul 7 al celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic).
Înainte să fi căzut în erezie, Tertulian de Cartagina scria într-un scurt manifest de apărare a credinței creștine (Apologeticum, cca 197):
“Noi nu suntem o nouă filozofie, ci o descoperire dumnezeiască. De aceea, pur și simplu, nu ne puteți nimici cu totul; cu cât ucideți mai mulți dintre noi, cu atât vom fi mai mulți. Sângele martirilor este sămânța Bisericii”.
La modul cât se poate de real și substanțial, sângele și osemintele martirilor au clădit sfânta noastră Biserică, iar răsunetul acestor cuvinte nu ar putea fi mai adevărat de atât. La urma urmelor, Hristos Însuși este adevăratul Mărturisitor al Credinței (Apocalipsa 1, 5).
Apostolii și Proorocii sunt temelia, iar Hristos Însuși este atât Capul, cât și piatra cea din unghi a Bisericii (Ef. 2, 20 & 5, 23). Noi nu doar că ne folosim de pilda lor de credincioșie și urmare a lui Hristos, dar intrăm și în comuniune cu ei prin acest unic, adevărat Trup. Ne împărtășim unul de celălalt, iar harul Sfântului Duh ne desăvârșește legătura. Întreaga plămadă e menită să crească cu ajutorul drojdiei ce o constituie jertfa fiecărui mădular și apoi prin neîncetata mijlocire adusă dincolo dinaintea tronului lui Dumnezeu.
Dacă adevărata adorare se cuvine doar Sfintei Treimi, Sfinții sunt vrednici de toată cinstirea și venerația noastră. Ei ne învăluie la rugăciune precum un nor de mărturii (Evrei 12, 1) – precum un nor gros de martiri (în limba greacă “martor” e totuna cu ”martir”) – rugându-se ca noi să îndurăm totul până la capăt și astfel să ne mântuim. Atunci când vine ispita, osemintele și sângele lor strigă din veșnicie: “mântuiește-ne de cel rău”.
Iar pe unii, așa cum a fost pentru mărturisitorii de dinaintea noastră, această mântuire de cel rău îi duce chiar în brațele larg deschise ale Mântuitorului Iisus Hristos.
