Împușcătura

A doua zi ne prezentăm la camera de gardă a unui spital de boli infecțioase.

„Mă iertați, pentru o biopsie”, abia îngân eu timid.

„Imediat”, răspunse prompt un domn doctor înalt, bine făcut. „Să fac rost de un pistol și imediat vă rezolv.”

Inițial am crezut că nu aud bine, dar abia pe urmă am înțeles că sânul trebuia împușcat într’un loc anume, să fie mai mult sau mai puțin sfârtecat. Aceasta era metoda.

Domnul doctor cel tânăr pleacă grăbit, iar eu și Viorel așteptăm aproape resemnați pe o băncuță din fața cabinetului. Între timp apare un alt domn doctor tânăr, la fel de prezentabil și la fel de operativ, care, auzind ce problemă avem, ne asigură de tot respectul său și ne anunță pe această cale, fiind extrem de cooperant, că mă va împușca el mai repede. Și pleacă grăbit pentru a face rost de pistol.

Între timp apare primul domn doctor cu celebrul pistol în mână şi mă invită oficios în cabinet.

Țin minte că era în Postul Paștelui, mai exact în Vinerea Patimilor. Până să mă dezbrac și să mă întind pe pat, apare și al doilea domn doctor, care are o discuție destul de aprinsă cu primul, vizavi de problema împușcăturii în sine: „De ce te bagi tu? Eu am văzut-o primul, așa că eu trebuie s’o împușc…”

„Dar de ce ai luat tu pistolul?”, răspunse prompt al doilea, „astăzi era rândul meu! Și apoi, nu văd de ce trebuie să le împuști tu pe toate!”

Eu, în camera alăturată, mă simțeam mai mult decât penibil, chiar jalnic, deoarece mă cuprinsese o milă teribilă de cei doi…

Aș fi vrut în momentul acela să‑mi rup cămașa de pe mine și să-i las pe amândoi să tragă.

Mi-era milă, știam că trebuie să fac o mică cinste oricăruia dintre ei, pe de altă parte mă simțeam totodată onorată că doi bărbați se luptau pentru mine, care din ei să mă „împuște”.

Într’un final, situația se rezolvă pacifist, câştigă unul dintre ei, iar eu, întinsă pe pat, aștept cu nerăbdare împușcătura. După o primă astfel de împușcătură, durerea e atât de ascuțită, încât îmi țiuie urechile și inima o ia nebunește la fugă. Zâmbesc un pic forțat, încleștându‑mi cu putere mâinile pe marginea patului. Efectul e cel scontat. La a doua împușcătură îmi mușc cu atâta putere buzele încât instantaneu sângerez. Îmi fixez undeva privirea pe geam, și zăresc, ca din senin, cum se așază pe creanga unui pom din fața geamului o vrăbiuță. În timp ce mi se împuşcă țesuturi din sân, mă uit la acea vrăbiuță, eu la ea, ea la mine, cum parcă dorea să-mi ia din durere, parcă întinsese o punte între noi două, o punte a dragostei. Atunci am simțit din nou cât de bun e Dumnezeu de mi-a trimis acea vrăbiuță să mă întărească.

Mă ancorasem cu toată ființa mea de imaginea acelei vrăbiuțe, de parcă de acea pasăre venită din cer ar fi stat toată liniștea mea de mai târziu. Într’un final împușcăturile se termină, durerea se duce și ea, vrăbiuța zboară undeva în înaltul cerului, iar eu plec din spital împușcată și oarecum mai liniștită. Peste câteva zile aveam să aflu dacă am cancer sau nu. Peste două zile avea să fie ziua Învierii Domnului. În mine însă nu învia nimic. Aveam să descopăr însă ceva: aveam să descopăr iadul din mine. Cu el aveam să mă lupt în primul rând, și mai apoi cu boala.

Sursa: Mioara Grigore, Cancerul, dragostea mea, Ed. Predania, 2014 http://canceruldragosteamea.weebly.com/