Citostaticul cel dătător de moarte și de viață

O priveam. În fața mea era o doamnă între 30 și 40 de ani, inuman de frumoasă, o brunetă focoasă, cu ochi mari și verzi, semănând foarte bine cu Elizabeth Taylor în perioada ei de glorie.

Mi se părea incredibil de tânără și mă întrebam când o fi avut timp să înveţe atât. O întreb tranșant, aproape nelăsându‑i drept la replică.

„Spuneți‑mi, e cazul să mă duc prin țară să caut o nevastă pentru soțul meu? Că eu trebuie să știu ce ia… Am cinci copilași mici și nu vreau o mamă vitregă care să mi‑i bată toată ziua.”

Credeam cu tărie în ceea ce spuneam. Nu‑mi mai păsa dacă mă crede nebună sau nu.

Mă pipăie calmă pe sân, îmi zâmbește ușor și‑mi spune la fel de calm că mă va anunța la modul cel mai serios cu putință când să plec prin țară să‑i caut soțului nevastă.

Scrie urgent o rețetă și mă trimite să dau sânge. Nu vorbea decât foarte puțin. Ies din cabinet, nu înainte de a‑i prinde privirea și de a‑mi da un semn, o mică speranță, orice, ceva. E impenetrabilă însă. Ies nelămurită total, și după câteva zile revin la spital, unde aveam să intru la perfuzii, la celebra perfuzie „roșie”, cea care avea să picure în vene otravă, otrava cea dătătoare de viață și totodată de moarte… otrava denumită „Tamoxifen”, numele în sine parcă evocând mafia italiană: mi‑l și imaginam pe Al Capone ciuruindu‑mă în plină zi în Spitalul din Fundeni. Mă așez pe pat, soțul e lângă mine, ținându‑mă puternic de mână, iar perfuzia începe să picure încet‑încet otrava cea țintită să omoare și să prelungească totodată viața, de fapt să prelungească agonia unei vieți, a unei vieți false – dar nu‑mi mai pasă, cei cinci copii trebuiau să mă mai vadă între ei ceva timp.

Dupa şase ore mă ridic din pat și constat cu uimire că am suportat destul de bine perfuzia, încercând să merg și să stau cât mai dreaptă în faţa soțului. Parcă sânt beată… tavanul, pereții, ferestrele, totul se învârtește odată cu mine într’o horă nebună. Oricum, e destul de bine. Eu mă așteptam la ceva mai rau, mai drastic.

„Ești mândru de mine, dragostea mea?”, îmi întreb soțul. „Uite ce bine rezist!”

Îmi strânge mâna cu putere, de parcă mi‑ar fi decernat cine‑știe‑ce medalie de onoare, și pornim cu mari speranțe spre casă, unde copilașii aveau să mă strângă în brațe într’o veselie de nedescris.

„Mami, mami, ce bine că ai venit!”

Ne pupăm, ne mușcăm, ne ciupim, ne gâdilăm. Nu‑mi venea să cred… Eram cu îngerașii mei, iar de la citostatice nu simțeam decât o amețeală ușor amestecată cu o stare de confuzie… Parcă aș fi băut butoaie de vin. În fine, când mă mândream din ce în ce mai mult cu rezistența organismului meu, deodată țâșnesc din mine ca dintr’o fântâna arteziană valuri de vomă.

Dar nu vomitam normal, ca orice om, ci efectiv țâșnea din mine, cu o forță aproape incredibilă, fără să mă pot controla de nici un fel, de parcă ceva în corpul meu ar fi făcut implozie. Cei mici, îngroziți oarecum de ceea ce vedeau, se răspândeau care încotro…

Maria alergă spre mine cu o galeată, Antonie cu un prosop, Macrina încercă să deseneze repede ceva pe o hârtie, iar Iustina țipă după tatăl ei:

„Tati, tati, mami curge și nu se mai oprește!”

Într’un final totul se termină, mai mult sau mai puțin traumatizant pentru toți, și după ce mă calmez și mă spăl, rămân șocată când mă privesc în oglindă: cu o viteză uluitoare îmi apar pe mâini, față, picioare, umeri, niște pete maronii de diverse mărimi. Totul pare ca scăpat de sub control. La un moment dat, îl văd pe Antonie venind spre mine cu o enciclopedie mare și‑mi spune, mai mult decât entuziasmat:

„Mami, știai că gândacul de bucătărie poate supraviețui o săptămână fără cap?”

Îl privesc îngrozită. Aveam o frică patologică de ei, dacă vedeam unul aș fi țipat non‑stop nu știu câtă vreme…

La cât îmi era de rău și la cât de tare tremuram, informația asta venea ca nuca în perete.

„Cum, iubirea mea, chiar o săptămână fără cap?”, încerc eu să par interesată de ceea ce spunea, mai mult spre a nu‑l dezamăgi…

„Da, mami, îți dai seama!”

Ochii îi luceau, genele acelea teribil de mari clipeau frenetic… de altfel, de câte ori afla ceva, era atât de entuziasmat, de parcă ar fi descoperit roata sau focul… La cât îmi era de rău, să mai am și imaginea unui gândac fără cap, îndreptându‑se amenințător spre mine și urcând încet‑încet pe piciorul meu, spre inimă, spre ochi, era deja prea mult… Era mai rău decât citostaticul în sine.

În acea noapte, soțul avea să‑mi stoarcă kilograme de lămâi și portocale. Greața era inumană, totală, devastatoare.

Nu credeam ca senzația să fie atât de copleșitoare. A doua zi ne prezentăm din nou la spital, eu maronie toată, iar doamna doctor, la fel de calmă și sigură pe sine, îmi dă niște pastile de alergie.

„Va fi bine”, mă asigură, și plecăm spre casă, lungul drum și istovitorul drum către casă, unde plină de nerăbdare și speranță ajung în camera unde mă așteptau cinci copilași, unde puteam respira iubirea lor, inocența lor, tăria lor în a lupta odată cu mine, puterea lor de‑a mă face să zâmbesc – într’un cuvânt, de‑a mă face să trăiesc.

Sursa: Mioara Grigore, Cancerul, dragostea mea, Ed. Predania, 2014 http://canceruldragosteamea.weebly.com/

Mioara Grigore este în continuare bolnavă de cancer cu metastaze. Oricine dorește să o ajute pe ea și întreaga ei familie o poate face cumpărând cartea Cancerul, dragostea mea. Mai multe informații aici: http://canceruldragosteamea.weebly.com/