Monahul Gherontie Prodromitul

© Pr. Constantin Prodan

Din 1982, am început să am legături strânse cu Schitul românesc Prodromu, pentru că de atunci, cu binecuvântarea starețului meu, părintele Gheorghe, am început să învăț limba română și în acest scop coboram adesea la Schit pentru a fi ajutat de părintele Petroniu la învățarea limbii. În vremea aceea, părinții nu erau mai mult de douăzeci și cinci. Printre ei se distingeau figuri cuvioase care au străbătut întunericul veacului acestuia cu cuget ascetic, cu fapte de virtute și pocăință. L-am cunoscut pe părintele Matei care venise la Schit de tânăr. El s-a nevoit, și a fost și conducătorul Schitului pentru o vreme. Un alt părinte era monahul Vartolomeu, care era orb și care venea la biserică printre primii, și obișnuia să spună slujba Miezonopticii și cei șase psalmi pe de rost. Altul era diaconul Arcadie, care venise la Schit la vârsta de 12 ani. Știa foarte bine și limba greacă. L-am cunoscut puțin timp înainte de cuvioasa lui adormire. M-a mirat răbdarea lui în durerile pe care le avea, nădejdea pe care o nutrea față de Maica Domnului și pacea adâncă ce stăpânea inima lui.

De asemenea, o puternică impresie mi-a făcut Bătrânul Gherontie. De câte ori mergeam la Schitul românesc, îl vedeam alergând peste tot unde-l chemau spre ajutor, având un zel tineresc, deși vârsta lui depășea 80 de ani. În urmă cu mulți ani, își rupsese un picior, iar medicii, pentru a i se suda osul, i-au pus o tijă de fier cu șuruburi. De aceea, părintele umbla cu dificultate, șchiopătând. Cu toate acestea, nu își împuținase râvna și dragostea și alerga peste tot pentru a da ajutor.

Părintele Gherontie provenea din Moldova și venise de tânăr la Sfântul Munte. Era printre ultimii dintre vechii părinți ai Schitului. Era scund de statură și puțin adus de spate. Părintele Petronie îmi spunea despre el următoarele: „Acest monah mi-a rămas în amintire ca o icoană a ascultării, a smereniei, a nevoinței chinoviale. A trăit aproape cincizeci de ani la Schitul nostru. În ultimii douăzeci de ani nu a mai ieșit deloc pe ușa Schitului. A trecut pe la toate slujirile mănăstirii, la grajduri, bucătar, brutar, grădinar. Când își termina slujirea, alerga să-i ajute pe ceilalți părinți la slujirile lor. Dacă îi mai rămânea puțin timp, mergea în chilie și citea Psaltirea, pe care o avea întotdeauna deschisă pe analog. Vă mai spun și aceea că citirea Psaltirii, pentru popoarele slave, este la mare cinste și socotită una dintre cele mai importante lucrări ale monahului. Această influență s-a transmis și nouă, românilor, din pricina apropierii geografice pe care o avem față de slavi.”

Simplitatea și sărăcia părintelui Gherontie nu pot fi descrise în cuvinte. Dacă primea de la cineva bani, cum ar fi de la vreun oarecare închinător, îi dădea pe toți la secretariatul Schitului, spunând fratelui: Ia-i, pentru că nu vreau să mă găsească moartea cu bani în mâini. Mare impresie a produs asupra mea ultima zi a vieții sale.

Dimineața s-a dus să ajute la bucătărie, la curățitul zarzavaturilor și la pregătirea mâncării. Apoi a ieșit în curte și i-a văzut pe tinerii monahi care cărau nisip pentru construcția zidirilor celor noi. A luat și el un sac de nisip, o lopată, și a început să arunce nisip în căruță.

– De ce nu-i lași pe călugării mai tineri să facă munca asta, părinte Gherontie?

– Lăsați-mă, părinților, să vă ajut, pentru că apoi merg să mă odihnesc, iar părinții aceștia o să mai lucreze multă vreme.

În aceeași zi, brutarul a copt pâine, iar părintele Gherontie s-a dus și l-a ajutat la cernutul făinii. După ce și-a terminat treaba, brutarul, părintele Macarie, i-a zis:

– Părinte Gherontie, te rog să vii peste jumătate de oră ca să mă ajuți la frământat.

Părintele Gherontie i-a răspuns:

– Mă duc la chilie și, la vremea potrivită, anunță-mă!

După jumătate de oră, părintele Macarie s-a dus la chilia părintelui și a spus:

– Părinte Gherontie, poți să vii să mă ajuți?

Dar nu a mai primit nici un răspuns. A deschis ușa chiliei și ce să vadă? Părintele Gherontie era întins în pat, având deschisă lângă el Psaltirea. Credea că doarme și de aceea, a strigat a doua oară: Părinte Gherontie, haide să mă ajuți! Dar de această dată s-a întâmplat că ascultătorul părinte Gherontie nu a mai răspuns la chemarea fratelui. Primise deja chemarea de la Preabunul Dumnezeu și sufletul lui plecase să-și împlinească ascultarea la Dumnezeu, sus în ceruri, părăsind cele pământești pentru desfătarea celor cerești. Veșnică să fie pomenirea ta, părinte Gherontie!

Sursa: Monahul Damaschin Grigoriatul, Părinți aghioriți pe care i-am cunoscut, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2008