Cuviosul sfârșit al Stareţei Macrina Vassopoúlou (1921-1995)

Pe la mijlocul anului 1987, Stareţa a fost diagnosticată cu cancer la colon. Înainte de a se opera, s-a dus cu mare evlavie şi credinţă în Creta, la Roústika din Réthymnos, la părintele Stávros Tsangarákis, ca să o însemneze cu Cinstitul Lemn. A cunoscut atunci puternica lucrare făcătoare de minuni a Cinstei Cruci, care i-a micşorat tumora canceroasă. A fost operată la Londra, unde a mers însoţită de Părintele nostru duhovnic, Efrem Filotheitul, de monahia Efremía şi de fericita întru pomenire soră Macrina, fostă directoare a Spitalului „Evanghelismós” din Atena. Stareţa luase cu ea icoana Sfinţilor Doctori fără de argint, un dar primit mai demult ca binecuvântare de la Gheron Iosif Isihastul.

Regulamentul spitalului nu permitea însoţitorilor să stea noaptea cu ea. Stareţa, pentru că nu ştia engleza şi nu avea cum să se înţeleagă cu personalul, o ruga pe Maica Domnului să le lumineze pe asistente şi să îi trimită ajutor atunci când avea nevoie, după narcoză şi operaţie. În noaptea de după intervenţia chirurgicală, dar şi în timpul intervenţiei, destule nopţi Stareţa a primit vizita Sfinţilor Doctori fără de arginţi, care i se înfăţişau în uniforme medicale albe. Erau negricioşi la faţă, vorbeau în limba arabă şi ţineau în mâini ştergare albe ajutând-o să elimine sputa postoperatorie. La început Stareţa nu a înţeles cine erau medicii care o slujeau şi l-a rugat pe Părinte şi pe surori să îi caute, ca să le mulţumească, dându-le câte o binecuvântare ca dar pentru tot ajutorul oferit. Însă, descrierea pe care Stareţa o făcea celor doi medici nu se potrivea cu medicii care lucrau în acel spital. Atunci au înţeles cu toţii că era minunea Sfinţilor Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan, a căror pomenire se făcea în ziua aceea.

Stareţa a mai văzut şi două femei tinere, ca asistente medicale, care purtau uniforme albe şi bonete albe, iar nu bleu, aşa cum se purta în acel spital. Stăteau drepte la picioarele ei, lângă pat, şi o mângâiau cu privirea lor dulce. Când Stareţa s-a întrebat cine sunt a auzit în minte un glas care îi spunea că sunt Îngerul sufletului şi Îngerul Schimei Mari. Îngerul sufletului a înştiinţat-o că nu o va lua atunci, ci abia după şapte ani.

Pe toată durata internării, timp de 17 zile, a cunoscut la spital durerea umană şi boala, însă în acelaşi timp nu îi lipsea nici dumnezeiasca mângâiere. Simţea un vântuleţ uşor, după cum însăşi povestea, care îi răcorea chipul şi o mângâia. Trăia o măreţie cerească în suflet. În acelaşi timp, simţea rugăciunile oamenilor care cereau restabilirea sănătăţii ei, după cum spunea în acest sens, treceau toţi pe dinaintea ochilor minţii ei, ca o ceată. Înainte de a se întoarce în Grecia, Stareţa Macrina a vizitat împreună cu însoţitorii ei pe fericitul întru pomenire Părinte Sofronie Saharov (1896-1993), la mănăstirea Cinstitului Înaintemergător de la Essex (Anglia), stavropighie a Patriarhiei Ecumenice. Stareţul Sofronie i-a primit cu multă căldură şi ospitalitatea sa a fost una avrameică.

Cuviosul sfârşit

Pe când se apropia împlinirea celor şapte ani de la operaţia Stareţei, amintindu-şi cuvântul Îngerului sufletului, a început să spună celor apropiaţi că i s-a apropiat vremea plecării la Domnul. La una dintre aceste sinaxe ne-a spus că a văzut-o pe fericita întru pomenire Stareţă Taxiarchía apropiindu-se de ea, ca să o ia la Domnul. La întrebarea noastră dacă se apropia de ea cu pas grăbit sau încet, a răspuns: „se apropia cu pas grăbit”. La o altă sinaxă ne-a spus că a avut o vedenie în care o însoţea undeva un tânăr. Pe cum păşeau ei, au întâlnit o candelă mică care abia mai pâlpâia, pentru că uleiul îi era pe terminate. Stareţa s-a grăbit să mai pună ulei la candelă şi să o aprindă, dar însoţitorul ei a împiedicat-o, spunându-i că „s-a terminat” uleiul candelei şi prin aceasta a înştiinţat-o că se termina şi uleiul de la candela vieţii ei.

O veche dorinţă a Stareţei noastre era să se învrednicească a se închina la Cinstitul Brâu al Preasfintei. Când a aflat de ieşirea Cinstitului Brâu din Sfânta Mănăstire Vatoped a Sfântului Munte şi-a exprimat dorinţa de a se închina acestuia. Cinstitul Brâu a ajuns la mănăstire unde a avut parte de primirea cuvenită. Stareţa, vădit mişcată, cu multă evlavie şi străpungere a purtat pe braţe sfântul odor în katholikonul mănăstirii, în Biserica Adormirii Maicii Domnului, s-a închinat la el şi a spus: „Acum, după ce a venit Cinstitul Brâu, voi pleca”. După 15 zile a adormit cuvios întru Domnul.

În săptămâna dinainte de moartea ei a spus uneia dintre surorile mai în vârstă, monahia Efremía, în ceasul când îi spăla picioarele, „picioarele acestea, peste câteva zile vor fi în pământ”. În ultimele zile a vorbit la telefon cu mulţi cunoscuţi ai ei, i-a invitat la mănăstire şi le-a dat ultimele sfaturi, dăruindu-le şi un lucruşor din chilia ei, ca binecuvântare.

În vremea aceea, din pricina insuficienţei cardiace, respira greu. Serile, când starea i se înrăutăţea, vedea din icoana Maicii Domnului cea grabnic ascultătoare, care se află în chilia ei, că iese o copilă cu plete lungi, în vârstă de 12 ani, că se apropie de ea şi o acoperă. Privind la ea, dispărea greutatea şi astfel putea să doarmă. Stareţa nu a spus acest lucru nimănui şi nu lăsa nici o monahie să stea în chilia ei, ca nu cumva să piardă compania cerească a Preasfintei. Într-o seară, sora Efremía, fiind neliniştită din pricina dispneei de care suferea, s-a tras fără zgomot pe canapeaua chiliei Stareţei, însă atunci când la un moment dat Stareţa s-a ridicat şi a văzut-o, a certat-o şi fără să vrea i-a descoperit că din pricina prezenţei ei a fost lipsită în acea seară de cercetarea Preasfintei.

Ziua Adormirii Stareţei a fost Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, 22 mai/4 iunie 1995. În ziua aceea, din pricina bolii ei nu s-a mai dus la biserică. La prânz, cu toată greutatea, s-a ridicat, şi-a luat rămas bun de la oaspeţii noştri şi s-a retras din nou la chilia ei. Pe la ora 1:30 a amiezii au trecut prin chilia ei monahiile care slujeau în săptămâna aceea la bucătărie, sora Maria (acum Stareţa Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului a Dulcii Sărutări de la Rapsáni, Lárisa), sora Chrysovalántos şi novicea Chrysaugí (acum sora Achilina). Cu ea a stat şi una dintre maicile mai vârstnice, sora Nectaría. Stareţa, stând pe scaun, a început să vorbească despre moarte. A vorbit despre tovarăşii noştri din ceruri, despre Gheron Iosíf Isihastul, primul ei duhovnic, şi a pomenit şi surorile mănăstirii care au adormit deja întru Domnul. La scurt timp au plecat surorile Chrysovalántos şi Chrysavgí şi a rămas Stareţa cu celelalte două. A stat pe canapea şi, pentru că începuse să simtă durere, i-a cerut sorei Maria să o frece pe spate, în timp ce monahia mai vârstnică îi pregătea patul.

Pe la ora 2:00, Stareţa s-a dus să se întindă, dar în scurt timp s-a ridicat din nou datorită durerilor pe care le simţea. Monahia Nectaría s-a oferit să ridice mai sus pernele, ca să se simtă mai bine. A început să se simtă oarecum mai bine şi a cerut de la surori să se retragă şi să revină pe la ora 4:00 după-amiaza. Sora Maria, după aproape o oră şi jumătate a auzit un glas care a trezit-o şi i-a spus că Stareţa nu este bine. S-a ridicat îndată şi cu un pahar de suc, care totdeauna îi plăcea Stareţei, a coborât în chilia ei, unde a întâlnit-o pe sora Macrina şi aceasta a înştiinţat-o că Stareţa nu se simţea bine. Stareţa a băut doar două guri din sucul adus. În acest punct se cuvine să atragem atenţia că, atunci când Stareţa Maria, după numele din lume Marina, era de 13 ani şi venise spre a fi găzduită la mănăstire de pe 17 iulie până pe 15 august, a simţit o puternică dragoste de viaţa monahală; când s-au apropiat zilele plecării ei, plângea, pentru că nu dorea să plece. Stareţa i-a spus: „nu vei rămâne acum, ci când vei avea 17 ani”. Însă, pentru că Stareţa era totdeauna bolnăvicioasă, micuţa Marina i-a spus cu reproş, „până atunci nu veţi mai trăi”, însă Stareţa i-a răspuns: „eu nu o să mor până atunci, iar tu o să îmi închizi ochii!”.

Deja la plămâni începuse să aibă lichid care se auzea în respiraţia Stareţei. În câteva minute au ajuns la chilie monahiile Myrophóra şi Nectaría – aceasta din urmă stătea permanent lângă Stareţă. Sora Siluana, medicul mănăstirii, i-a luat tensiunea: era 22, apoi i-a dat un medicament sublingual şi a conectat-o la oxigen. În acest răstimp au fost anunţate şi celelalte surori. Unele dintre ele au început Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi toate s-au grăbit să ajute. Stareţa era tăcută şi respira cu foarte mare greutate. Chipul îi era de un roz intens şi începuse să transpire. Tensiunea continua să crească şi la scurt timp a cerut de la sora Macrina să îl cheme pe preotul slujitor al mănăstirii noastre, părintele Iosíf, ca să o însemneze cu Sfânta Copie şi cu Sfinte Moaşte. A fost ultimul cuvânt pe care l-a rostit.

La scurt timp a sosit şi medicul patolog al mănăstirii, domnul Nicolaos Baldimtsís, care a diagnosticat-o cu edem pulmonar acut şi tensiune arterială oscilantă. A încercat să o ajute cu masaj cardiac, dar şocul cardiogen era ireversibil şi la scurt timp Stareţa s-a sfârşit, fapt dovedit de electrocardiogramă. Stareţa îşi predase deja sfinţitul suflet.

În acele clipe, sora Macrina încerca să comunice telefonic cu cinstitul nostru Gheronda, aflat în America, să îl informeze despre starea sănătăţii Stareţei. Pe durata convorbirii, sora Macrina a fost informată că Stareţa a adormit întru Domnul. La vestea adormirii ei, Gheronda şi-a exprimat încredinţarea că „Stareţa urcă plină de lumină şi neîmpiedicată de vămi către tronul lui Hristos”. Întorcându-se sora Macrina la chilia răposatei ei maici duhovniceşti şi sărutând sfinţita ei frunte plină de sudoare, a simţit bună mireasmă. „Marea pururea tulburată a vieţii trecând, către limanul Domnului a alergat cu credinţă”, Stareţa noastră cea mutată la Domnul. Cinstitul ei trup a rămas în katholikonul mănăstirii vreme de trei zile până la slujba ieşirii sufletului şi la înmormântare. În timpul citirii Sfintei Psaltiri se săvârşeau slujbe de Trisaghion de către ierarhii, egumenii, ieromonahii şi preoţii veniţi, atât din Sfântul Munte, cât şi de la alte sfinte mănăstiri şi regiuni ale Greciei. Au fost de asemenea prezente şi Stareţe şi monahii de la diferite mănăstiri şi mulţime de fraţi laici, care veniseră să dea ultima sărutare preacuvioasei lor maici, oameni îndureraţi şi cu lacrimi în ochi, care primiseră binefacerile ei prin rugăciuni, sfaturi şi mustrări.

Chipul cuvios al pururea fericitei noastre Stareţe, care acum se odihnea întru Domnul, avea întipărită fericita pace întru Domnul. Se afla în Duhul Sfânt printre noi dând sufletelor noastre dumnezeiască mângâiere şi har. Din ochii noştri curgeau în tăcere lacrimi din belşug care izvorau din simţăminte de tristeţe şi bucurie, de tânguire şi Înviere şi care în chip de netâlcuit se schimbau în inimile noastre. Cu adevărat, toate aceste zile şi nopţi şi pe toată durata celor 40 de zile care au urmat, am trăit în tăcere experienţa duhovnicească a fericitei întristări, aşa cum o numesc Sfinţii Părinţi şi nevoitori ai Bisericii noastre. Această stare duhovnicească era darul lui Dumnezeu prin rugăciunile Maicii noastre spre consolarea şi întărirea noastră.

Slujba de înmormântare s-a săvârşit în ziua de marţi, 24 mai/6 iunie, iar după îngropare s-a aşezat o masă a dragostei la mănăstire pentru toţi cei de faţă, spre pomenirea cinstitei Maicii noastre. Mulţime de monahi şi laici mişunau în aceste zile în sfânta mănăstire şi au fost găzduiţi în aceasta, dăruind astfel obolul cinstirii şi al dragostei şi luându-şi rămas bun de la învăţătoarea lor duhovnicească, de la binefăcătoarea şi maica lor, care a plecat către patria cerească la întâlnirea cu Mirele pe Care atât L-a iubit.

Sursa: Stareţa Macrina Vassopoúlou (1921-1995), Cuvinte ale inimii, editura Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului Călăuzitoarea, Portaría Vólos, 2012.