Modul de primire a convertiţilor romano-catolici în Biserica Ortodoxă – 1. Introducere
16 June 2014Modul de primire a convertiţilor romano-catolici în Biserica ortodoxă
cu referire specială la hotărârile Sinoadelor de la 1484 (Constantinopol), 1755 (Constantinopol) şi 1667 (Moscova)
Document pregătit şi citit în cadrul Dialogului dintre ortodocşi şi romano-catolici (S.U.A.), în 1998
1. Introducere
Modul de primire a eterodocşilor în Biserica Ortodoxă este specificat de mai multe Canoane străvechi[1], care au fost înglobate în Dreptul Canonic al Bisericii Ortodoxe. Printre acestea se numără Canoanele Apostolice 46, 47 şi 50, Canoanele 8 şi 19 de la Întâiul Sinod Ecumenic, Canonul 7 de la al Doilea Sinod Ecumenic, Canonul 95 de la al Şaselea Sinod Ecumenic, Canonul 66 de la Sinodul Local din Carthagina şi Canoanele 1, 5 şi 47 ale Sfântului Vasilie. Canonul 7 al celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic (381)[2] şi Canonul 95 al Sinodului Ecumenic al Cinci-Şaselea (691)[3] sunt cu precădere importante.
Potrivit acestor canoane, sunt trei feluri de primire a eterodocşilor în Biserică: a) prin rebotezare (de fapt, prin botezare), când săvârşirea botezului eterodox este socotită deficitară sau invalidă, fie din pricina practicii, fie a credinţei nedepline, b) prin mirungere şi iscălirea unei anumite libelle (o mărturisire de credinţă), prin care convertitul se leapădă de erezia susţinută mai înainte şi c) doar prin iscălirea libellei, prin care se tăgăduiesc cum se cuvine greşelile eterodoxiei celui primit [în Biserică] şi se acceptă în întregime credinţa ortodoxă.
Primirea romano-catolicilor în Bisericile Răsăritene, după Marea Schismă din 1054, se săvârşea în oricare din cele trei feluri sus-amintite. Practica a variat, în funcţie de vremuri şi împrejurări. Chestiunea-cheie în stabilirea unui mod de primire a fost înţelegerea ortodoxă asupra botezului romano-catolic. Această înţelegere s-a schimbat din felurite motive, printre care şi practica romano-catolică, şi se pare că acea schimbare a devenit un factor însemnat în stabilirea modului de primire a romano-catolicilor în Ortodoxie. Recunoaşterea unei anumite validităţi în botezul romano-catolic însemna ca să fie primiţi prin iconomia mirungerii, în care ceea ce lipsea botezului romano-catolic se împlinea prin harul Sfântului Duh. Neacceptarea unei astfel de validităţi, pe de altă parte, însemna că trebuia aplicată acrivia Canoanelor, prilej cu care romano-catolicii convertiţi erau (re)botezaţi. Însă nu s-a spus niciodată limpede ce făcea ca botezul romano-catolic să fie parţial valid sau invalid – deşi, implicit, s-a sugerat.
Încă din timpul Marii Schisme (1054), botezul Latinilor a fost aspru criticat. Patriarhul Ecumenic Mihail Kirularios scria cu acel prilej Patriarhului Petru al Antiohiei despre abaterile Bisericii Apusene de la vechea predanie, numărând printre acestea „necanonica săvârşire a Botezului”[4]. Problema consta în practica romano-catolică a unei singure afundări, osândită de vechile canoane, şi adoptarea unor noi obiceiuri, precum folosirea sării[5]. E interesant de observat aici anatematizarea Bisericii Răsăritene de către Cardinalul Humbert în urma practicii Patriarhului Kirularios de rebotezare a Latinilor ce veneau în Biserica Grecească, ce aminteşte de practica ariană[6].
Vestitul canonist Theodor Valsamon – care în 1193 susţinea, în temeiul Canonului 7 de la al Doilea Sinod Ecumenic, că botezul Latinilor, săvârşit printr-o singură afundare, trebuie socotit invalid pentru că acest caz este întocmai cu cel a evnomienilor – împărtăşea vederile lui Kirularios[7].
Faptul că ortodocşii îi rebotezau pe romano-catolici după Schisma din 1054 este confirmat şi de al patrulea canon al Conciliului Apusean de la Lateran IV, convocat în 1215 de Papa Innochentie al III-lea[8]. În secolul al 13-lea, îndeosebi după prădarea Constantinopolului de către Cruciaţi în 1204, s-a înteţit obiceiul rebotezării convertiţilor apuseni la Ortodoxie. Mitropolitul Gherman al Ainosului arată că motivul acestei practici acriviste a fost agresivitatea brutală arătată la acea vreme de Biserica Apuseană faţă de Biserica Răsăriteană. În această agresivitate se înscriau încercările de prozelitism asupra ortodocşilor pe tot felul de căi lăturalnice, inclusiv declaraţia de unire a celor două Biserici printr-un pseudo-sinod[9]. În 1222, Patriarhul (canonic) al Constantinopolului Gherman al II-lea, mutat cu scaunul la Niceea datorită prădării Cetăţii Împărăteşti de către Cruciaţi, a scris un tratat[10] în care identifică trei feluri de botez apusean: cel autentic, apostolic, care e acceptat de ortodocşi; botezul printr-o singură afundare; şi botezul prin turnare sau stropire, care e foarte îndoielnic. În vremea lui Mihail Paleologos (1261), Meletie Mărturisitorul a arătat invaliditatea botezului Latin făcut printr-o singură afundare, sugerând implicit rebotezarea convertiţilor Latini[11].
În secolul al 13-lea, rebotezarea convertiţilor Latini era practica universală din Rusia – şi trebuie să fi ajuns aici prin Biserica Grecească. Astfel, Papa Onorie al III-lea (1216-1227) şi Papa Grigorie al IX-lea (1214) îi învinuiau pe ruşi pentru practicarea rebotezării[12].
În prima jumătate a secolului al 14-lea (în jurul anului 1335), Matthei Vlastaris subliniază aceeaşi problemă[13]. În 1355, Patriarhul Callist al Constantinopolului (1350-1354, 1355-1363) scrie clerului din Târnovo că Latinii botezaţi printr-o singură afundare trebuie rebotezaţi[14]. La sfârşitul secolului al 14-lea, însă, Macarie al Ankirei afirmă că convertiţii Latini la Ortodoxie trebuie primiţi doar prin mirungere, potrivit Canonului 7 de la Constantinopol I (381)[15].
În secolul al 15-lea, Mitropolitul Marcu al Efesului îi informa pe ortodocşi că Latinii au două feluri de botez – unul prin întreită afundare, altul prin turnare[16]. Grigorie Mammas (1469) arăta că Sfântul Marcu prefera mirungerea lor[17]. Constantin Ikonomos, însă, crede că Sfântul Marcu folosea „pogorământul”. Aşa se explică pentru ce varia practica ortodoxă de primire a convertiţilor Latini: cei ce aveau botez apostolic (prin întreită afundare) erau mirunşi, pe când cei botezaţi prin turnare erau rebotezaţi. Această diferenţiere explică tâlcuirea lui Vriennios, citat de Siropulos, că Latinii sunt „nebotezaţi”[18].
[1] Toate aceste canoane se pot găsi „Pidalionul” editat de Agapit Ieromonahul şi Nicodim Monahul, tradus [în engleză] după ediţia grecească din 1908 de D. Cummings şi publicat de „The Orthodox Christian Education Society” la Chicago, Illinois, în 1957, care cuprinde tâlcuiri elaborate şi lămuritoare (cf. îndeosebi pp. 68-76, 217-220 şi 400-402). [În română, „Pidalion – Cârma Bisericii Ortodoxe”, trad. de Mitropolit Veniam Costachi, 1844 – Ed. „Credinţa Strămoşească”, Iaşi, 2007].
[2] Canonul 7 al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic sună aşa: „Pe cei ce se adaugă dintre eretici la Ortodoxie şi la partea celor ce se mântuiesc, îi primim după următoarea rânduială şi obicei: pe arieni, adică, şi pe makedonieni, şi pe savatieni, şi pe navatieni, pe cei ce se numesc pe sine «curaţi» (cathari), şi «mai-buni» (aristeri), şi pe cei patrusprezecieni sau tetradiţi, şi pe apolinarieni – îi primim dând aceştia libelle (adică mărturisire de credinţă) şi anatematizând tot eresul care nu cugetă precum cugetă Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică a lui Dumnezeu. Şi îi pecetluim mai înainte cu Sfântul Mir pe frunte, pe ochi, şi pe nări, şi pe gură, şi pe urechi; şi, pecetluindu-i pe ei, zicem: «Pecetea Darului Sfântului Duh». Pe evnomieni, care se botează printr-o afundare, şi pe montanişti (cei ce aici se numesc frigieni), şi pe savellieni, care învaţă că Tatăl şi Fiul sunt aceeaşi Faţă (yopatoria), şi alte oarecari cumpliţenii fac, şi pe toate celelalte eresuri (fiindcă aici sunt mulţi, mai ales cei ce năvălesc din ţara Galatenilor) – pe toţi cei ce vor vrea dintre aceştia a se adăuga la Ortodoxie, îi primim ca pe ellini [păgâni]. Şi în ziua cea dintâi îi facem creştini, iar în a doua catehumeni, iar în a treia îi juruim [adică facem lepădările de diavol] cu suflare de trei ori în faţă, şi în urechi; aşa îi catehizăm, şi îi facem să zăbovească în Biserică îndestul, şi să asculte Scripturile; şi apoi îi botezăm”.
[3] „Pe cei ce se adaugă dintre eretici la Ortodoxie şi la partea celor ce se mântuiesc, îi primim după următoarea rânduială şi obicei: pe arieni, adică, şi makedonieni, şi navatieni, pe cei ce se zic pe sineşi «curaţi» (cathari) şi «preabuni» (aristeri), şi pe patrusprezecieni sau tetradiţi, şi pe apolinarieni – îi primim dând ei libelle (mărturisirea credinţei în scris) şi anatematizând tot eresul ce nu cugetă precum cugetă Sfânta a lui Dumnezeu Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi mai întâi se pecetluiesc ei, adică se ung cu Sfântul Mir la frunte, şi la ochi, şi la nări, şi la gură, şi la urechi; şi, pecetluindu-i pe ei, zicem: «Pecetea Darului Duhului Sfânt». Iar pentru pavlianiştii ce vin apoi la soborniceasca Biserică, s-a aşezat hotărâre să fie negreşit botezaţi. Pe evnomieni însă, care se botează printr-o afundare, şi pe montanişti, care aici se numesc frigieni, şi pe savellieni, cei ce slăvesc yopatoria (fiu-părinţimea) şi fac alte oarecari cumpliţenii, şi pe toate celelalte eresuri, fiindcă multe sunt aici, mai ales cei ce vin din ţara galatenilor – pe toţi cei ce voiesc dintre aceştia a se adăuga la Ortodoxie, ca pe ellini [păgâni] îi primim. Şi în ziua dintâi îi facem pe ei creştini, iar întru a doua catehumeni; apoi, în a treia, îi juruim pe ei [adică le facem lepădările de diavol], suflându-i de trei ori în faţă şi în urechi. Şi aşa îi catehizăm pe ei, şi îi facem să zăbovească în Biserică şi să asculte Scripturile, şi atunci îi botezăm. Încă şi maniheii, şi valentinienii, şi markioniţii, şi cei din eresurile cele asemenea, îi botezăm, ca pe ellini [păgâni] primindu-i. Nestorienii trebuie a face libelle şi a anatematiza eresul, pe Nestorie, şi pe Evtihie, şi pe Dioscor, şi pe Sever, şi pe ceilalţi exarhi ai acestor fel de eresuri, şi pe cei ce cugetă cele ale lor, şi pe toate eresurile cele ce mai înainte s-au pomenit – şi aşa să se împărtăşească cu Sfânta Cuminecătură” (pentru originalul grecesc, vezi Vlasios Phidas, Ιεροί Κανόνες, Αθήναι, 1997, σ. 176).
[4] Migne PG 104:744.
[5] Vezi Cornelius Will, „Acta et Scripta quae de controversiis Ecclesiae graecae et latinae”, Lipsiae, 1861, p. 182: το θείον βάπτισμα επιτελούντες, τους βαπτιζομένους βαπτίζοντες εις μίαν κατάδυσιν, το όνομα του Πατρός και του Υιού και του αγίου Πνεύματος επιλέγοντες, αλλά και άλατος προς τούτω τα των βαπτιζομένων πληρούσι στόματα. Vezi şi Οικονόμου Κ., Τα σωζόμενα… τομ. 1, 1862, σ. 490.
[6] Vezi Migne PG 104:744: ως οι αρειανοί αναβαπτίζουσι τους εν ονόματι της αγίας Τριάδος βεβαπτιζομένους και μάλιστα τους Λατίνους. Cf. şi PG 120:793 (Epistola lui Kirularios către Patriarhul Antiohiei) şi PL 143:1003 (Bula papală de excomunicare).
[7] Ralli-Potle, „Syntagma… Kanonon”, vοl. 2, p. 10.
[8] Vezi Mansi, „Sacrorum Conciliorum… Collectio”, tom. 22, p. 1082. La cl. 990 citim: „Baptizatos etiam a Latinis et ipsi Graeci rebaptizare ausu temerario praesumebant: et adhuc, sicut acceptimus, quidam opere hoc non verentur”.
[9] Cf. Gherman al Ainosului, Περί του κύρους… (1952), p. 303.
[10] Menţionat de Leo Allatius în „De Concessione…”, p.712: „De azymis, purgatorio, et de tribus modis administrandi baptisma”. Constantine Ikonomos citează această referinţă şi adaugă că botezul Latin prin turnare (κατ’ επίχυσιν) trebuie repetat (p. 465). Vezi şi Miklosich-Mueller, „Αcta et Diplomatica Patriarchatus Constantinopolitani”, tom II (1862), p. 81.
[11] PG 144:22. Gherman al Ainosului, Περί του κύρους… (1952), p. 304.
[12] Cf. Μ. Jugie, „Theologia Dogmatica…” (1930), p. 92.
[13] Patriarhul Dosithei, Τόμος Καταλλαγής…, p. 144. Citat de Gherman al Ainosului, οp. cit.
[14] „Numeşte botezul printr-o singură afundare «lucru prea-nepotrivit şi plin de necuviinţă» (πράγμα ατοπώτατον και δυσσεβείας ανάμεσον). Vederile sale se întemeiază pe canoanele apostolice, care spun limpede că cei botezaţi printr-o singură afundare (εις μίαν κατάδυσιν) sunt ca nebotezaţi (ως μη βαπτισθέντας) şi trebuie rebotezaţi (αναβαπτίζεσθαι παρακελεύονται)”. Vezi Miklosich-Mueller, „Αcta et Diplomatica Patriarchartus…”, tom. I (1860), p. 439. Cf. Kattenbusch, „Lehrbuch der vergleichenden Confessionskunde” (Freiburg, 1892), p. 404.
[15] În Constantin Ikonomos, Τα Σωζόμενα…, tom. Ι (1862), p. 468, şi în Dosithei, Τόμος Καταλλαγής σσ. 203-204.
[16] Dosithei, Τόμος Αγάπης, Ιaşi 1698, p. 582, 584.
[17] Grigorie Mammas (1469) arăta că Sfântul Marcu prefera mirungerea (PG 160:137). Constantin Ikonomos credea că Sfântul Marcu folosea iconomia.
[18] Secţiunea 9, cap. 9. Iosif Vriennios, monah studit şi dascăl al lui Marcu Evghenikos, osândeşte botezul printr-o singură afundare în tratatul său Διάλεξις περί της του αγίου Πνεύματος εκπορεύσεως μετά του λατινόφρονος Μαξίμου της τάξεως των κηρύκων, sprijinindu-se pe Canoanele Apostolilor şi pe autoritatea Sfântului Vasilie cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură-de-Aur. El observă că Latinii greşesc făcând aşa (εις μίαν κατάδυσιν βαπτίζουσι, ως μη όφελον): Ιωσήφ Βρυεννίου τα Ευρεθέντα, editat de Evghenie Vulgaris (Leipzig, 1768), vοl. 1, pp. 418-9. Vriennios face totodată trimitere la o lucrare nenumită în Κεφάλαια Επτάκις Επτά, care arată confuzia existentă la Latini în privinţa Botezului: „Unii fac întreită afundare, rostind Numele la fiecare afundare şi afundând pe rând mai întâi picioarele, apoi trupul, şi la sfârşit capul. Totodată, stau cu faţa către apus” – Ibid. vοl. ΙΙΙ (1781), p.106.
