Modul de primire a convertiţilor romano-catolici în Biserica ortodoxă – 2. Sinodul de la Constantinopol din 1484

Modul de primire a convertiţilor romano-catolici în Biserica ortodoxă

cu referire specială la hotărârile Sinoadelor de la 1484 (Constantinopol), 1755 (Constantinopol) şi 1667 (Moscova)

Document pregătit şi citit în cadrul Dialogului dintre ortodocşi şi romano-catolici (S.U.A.), în 1998

2. Hotărârea Marelui Sinod de la Constantinopol din 1484

Acest sinod a fost convocat la sfânta biserică Pammakaristos de Patriarhul Simeon (1472-1475, 1482-1485) în 1482 şi iarăşi în 1484. Întâia oară s-a dat un horos împotriva Sinodului de la Ferrara-Florenţa (1438) şi învăţăturii sale despre Filioque, iar a doua oară s-a publicat o slujbă (akolouthia) de primire a convertiţilor Latini în Biserica ortodoxă. Sinodul acesta şi-a zis „ecumenic”, probabil pentru că fuseseră de faţă toţi cei patru Patriarhi ai Răsăritului. A denunţat Sinodul de la Florenţa şi a hotărât ca „Latinii ce trec la Dreapta-slăvire să fie primiţi în Biserică doar prin Mirungere şi prin iscălirea unei anumite libelle de credinţă, care să cuprindă lepădarea de greşelile Latinilor”.

Textul de căpătâi al Sinodului din 1484 este Slujba Primirii Latinilor, după cum urmează (traducere [în engleză] după originalul grecesc[1]):

 SLUJBA

Primirii Latinilor în Dreptslăvitoarea Biserică

Tipărită de acelaşi sfânt şi mare Sinod, pentru cei ce de la eresurile Latineşti se întorc la dreptslăvitoarea şi soborniceasca Biserică a Constantinopolei, cât şi la cele trei preasfinte Patriarhii ale Răsăritului, adică ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului.

Tipăritu-s-a această Slujbă în Constantinopol la anul 1484, în vremea arhipăstoriei preasfântului Patriarh Kir Simeon. Să se ştie, dară, că acest Sinod, a-toată-lumea [ecumenic] fiind, este cel dintâi, cu ajutorul lui Dumnezeu, care calcă şi răstoarnă preanelegiuitul Sinod adunat în Florenţa, ca pe unul ce a lucrat în chip viclean şi necanonic, şi a dat greş în a urma sfintelor şi ecumenicelor Sinoade de dinaintea sa; pentru aceasta, am adăugat Horosul acestui dreptslăvitor şi sfânt Sinod al nostru (cel din Constantinopol) la sfinţitul codice de faţă al Sfintei şi Marii Biserici a lui Hristos, de vreme ce s-a adunat în zilele noastre.

Arhiereul, sau un preot ce s-a rânduit de către acesta, îşi pune epitrahilul şi, stând înaintea sfintelor uşi ale altarului, zice „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”. Începem apoi îndată cu „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie”, „Împărate ceresc…”, „Sfinte Dumnezeule…”, „Preasfântă Treime…”, „Tatăl nostru”, „Doamne miluieşte” (de 12 ori), „Veniţi să ne închinăm…”, Psalmul 50. Apoi, rostindu-se acestea, merge cel ce se întoarce dintre Latini la credinţa Dreptslăvitoare înaintea sfintelor uşi, stând cu capul descoperit, şi preotul îl întreabă pe el aşa:

Întrebare:

Voieşti, omule, să te faci Dreptslăvitor, şi să te lepezi de toate ruşinoasele şi rătăcitele învăţături ale Latinilor pentru purcederea Sfântului Duh, ce rău cugetă şi rău slăvesc că şi de la Fiul purcede; apoi, pentru azimile ce le folosesc în Liturghie, şi de toate celelalte obiceiuri ale Bisericii lor, care nu sunt după înţelegerea Soborniceştii şi Dreptslăvitoarei Biserici a Răsăritului?

Latinul:

Da, Stăpâne sfinte, voiesc din tot sufletul.

Întrebare:

Primeşti sfântul Simvol al credinţei noastre, şi îl păzeşti neschimbat, şi fără vreun cuvânt de adaos sau de scădere, ci aşa cum s-a scris de către sfintele şi marile Sinoade ecumenice, cel adunat în Nikeia Vithiniei, întâiul, şi cel adunat în Constantinopol, al doilea Sinod ecumenic, şi cum s-a zis şi întărit apoi de toate ecumenicele sinoade?

Răspuns:

Da, Stăpâne sfinte, îl primesc din tot sufletul şi îl voi păzi neschimbat.

Întrebare:

Dai anatemei, precum sfinţii şi dumnezeieştii Părinţii noştri, pe cei ce îndrăznesc să zică Crezul cu oarecari adăogiri, rău-grăind că Duhul cel Sfânt purcede şi de la Fiul aşa cum purcede de la Tatăl?

Răspuns:

Mărturisesc din tot sufletul că aşa se cuvine şi dau anatemei pe cei ce nu primesc aceasta.

Întrebare:

Lepezi, şi de nimic şi deşart socoteşti Sinodul ce mai înainte s-a adunat în Florenţa Italiei, ca şi fărădelegile rău-primite de Sinodul acesta, împotriva soborniceştii Biserici?

Răspuns:

Lepăd acest Sinod, Stăpâne, şi îl socotesc ca şi cum nu s-ar fi adunat sau nicicând ar fi fost.

Întrebare:

Te depărtezi desăvârşit şi de adunările Latinilor în bisericile lor, şi de cele ale latino-cugetătorilor, şi de cele ale acelora care folosesc azimi precum iudeii şi săvârşesc cele sfinte precum apollinarienii, mărturisindu-i a fi eretici?

Răspuns:

Da, Stăpâne, mă depărtez din tot sufletul.

Întrebare:

Făgăduieşti ca de acum înainte, cu harul lui Dumnezeu, să stai tare până la sfârşitul vieţii în drept-slăvitoarea credinţă a Sfintei noastre Biserici, neschimbat şi neclintit, orice ţi s-ar întâmpla?

Răspuns:

Da, cinstite Stăpâne, făgăduiesc, cu Dumnezeu împreună-lucrând.

Arhiereul sau preotul:

Mărturiseşte, dar, sfântul Simvol al Credinţei noastre fără de adaos.

Iar el mărturiseşte cu glas mare „Cred întru Unul Dumnezeu…”, şi zice [Crezul] până la sfârşit. Apoi, sfârşindu-se întregul Simvol, preotul îl unge cu Sfântul şi Marele Mir al Bisericii. Preotul însemnează chipul crucii pe fruntea lui, şi tot aşa pe urechi, pe bărbie, pe mâini, apoi pe piept şi pe genunchi, zicând la ungerea fiecărui simţ „Pecetea darului Duhului Sfânt, amin”. După ungerea cu mir, preotul aduce această rugăciune peste capul celui ce s-a miruns:

Domnului să ne rugăm.

Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai plecat cerurile şi din nemăsurată milă cu noi pe pământ ai petrecut, şi ai învăţat oamenii să mărturisească adevărată şi preacurată mărturisire, cunoştinţa celei de-o-fiinţă şi împreună-veşnice Treimi, şi a închinatului şi atotputernicului Duh, zicând cu gura Ta cea fără-de-greşală că Acesta purcede şi îşi are ipostasul de la Tatăl tău şi Dumnezeul Cel fără-de-început, Însuţi, Stăpâne, primeşte, ca un milostiv şi îndurat, pe robul Tău (numele), care se întoarce de la eresul Latinesc către adevărul Evangheliei Tale şi al negreşalnicei Tale guri, şi la întocmai cuvântarea-de-Dumnezeu cea binecinstitoare a Sfinţilor Tăi Apostoli şi Dascăli, şi la mărturisirea acestei predanii, împreunându-l şi unindu-l cu adevăratele învăţături ale sfintei Tale soborniceşti şi apostoleşti Biserici, învrednicindu-l de împărăţia cea fără-de-sfârşit şi veşnică a cerurilor prin cunoaşterea şi mărturisirea binecinstitoarelor învăţături. Lasă-i, dar, ca un Îndurat şi Milostiv, toate fărădelegile ce cu ştiinţă şi cu neştiinţă le-a făcut în viaţă; păzeşte-l neclintit în dreptslăvitoarea credinţă şi întru mărturisirea Ta; deschide gura lui ca să poată grăi împotriva eresurilor porţilor iadului şi a celorlalte necuviinţe; deschide ochii minţii sale ca să poată înţelege minunile Tale; învaţă-l pe el să caute sfinţenie, întru frica Ta; nu pomeni fărădelegile sale; curăţeşte-i sufletul de negurile eresului şi de toată necuviinţa; împreunează-l cu noi, venind către turma Ta cea dreptslăvitoare; că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl Tău Cel fără-de-început şi cu Preasfântul, şi bunul, şi de-viaţă-făcătorul Tău Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

După aceasta se zice Psalmul [144] „Înălţa-Te-voi Dumnezeul meu, Împăratul meu”, apoi „Slavă…”, „Şi acum…”, „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii…”, „Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvintează…”, apoi ecteniile şi otpustul.

Libellă (mărturisire)

care se cere a o face în scris cei ce se întorc dintre Latini

Cerându-ni-se de preasfântul Stăpân al nostru, Arhiereul (numele), a da mărturie curată în sfinţitul codice al bisericii (cutare), ce se ţine de Soborniceasca Biserică a Grecilor, încă după dumnezeiasca şi închinata sa poruncă, întoarcem această libellă a noastră scrisă, în care mărturisim întru totul că primim toate cele rostite şi primite în dumnezeieştile şi sfintele canoane, cele apostoleşti, şi ale celor şapte sfinte Sinoade Ecumenice, şi ale celor locale, întru totul mărturisite de Sfânta Biserică a Grecilor, lepădând toate obiceiurile cele nesocotite ale Latinilor şi orice alte hulitoare noi-glăsuiri; pentru aceasta s-a dat cea de faţă mărturisire a noastră scrisă, întru marea, soborniceasca şi apostoleasca Biserică a Constantinopolei, în luna lui (cutare), indictionul (cutare), anul (cutare).

Ce e în mod anume important de observat la această slujbă este rugăciunea de după mirungere, care se deosebeşte de cea folosită în a doua „Taină Începătoare”. E limpede că e vorba aici de o lucrare neobişnuită a Duhului, Care şi-l face casnic, cum ar veni, pe cel ce se uneşte cu Biserica. Lipsa oricărei trimiteri la botezare sau la rebotezare nu implică validitatea sau nevaliditatea. Există, poate, o trimitere ascunsă în lepădarea de „obiceiurile cele nesocotite ale Latinilor şi orice alte hulitoare noi-glăsuiri”, dar totuşi rămâne o asimetrie între botez şi această mirungere.

Unii autori au presupus că această nouă politică se datora noii conjuncturi provocate de căderea Constantinopolului. Biserica dorea să evite o înrăutăţire mai mare a relaţiilor cu Apusul. Primind această iconomie, însă, Biserica n-a încuviinţat practica necanonică a Latinilor, cu o singură afundare, ci doar a primit prin iconomie botezul Latin ca valid[2]. Astfel, în 1575, Patriarhul Ieremia al II-lea (1572-1594) critică deschis în corespondenţa sa cu teologii lutherani de la Tübingen botezul printr-o singură afundare şi botezul prin stropire, dar nu îl declară invalid[3]. În 1715, însă, Dosithei al Ierusalimului afirmă că Latinii care nu sunt botezaţi prin întreită afundare se primejduiesc să fie socotiţi nebotezaţi[4]. În 1708, Patriarhul Kiprian (1708-1709) consideră botezul Latinilor valid prin iconomie. În 1718, Patriarhul Ieremia al III-lea (1716-1726) a fost întrebat de Ţarul rus Petru cel Mare despre botezul apusenilor. În epistola sa către Ţar din 31 august 1718, Patriarhul face trimitere la o hotărâre sinodală a înaintaşului său, Kiprian (1708-1709), care spune că mirungerea trebuie să fie modul de primire a lutheranilor şi calvinilor la Ortodoxie, după ce se vor lepăda de greşelile lor[5].

Odată cu trecerea timpului, însă, şi cu schimbarea condiţiilor de viaţă şi a relaţiilor dintre Bisericile Răsăritene şi Apusene, s-a schimbat şi practica liturgică. Agresiunea apuseană în Răsărit cerea o nouă politică. În 1722, un Sinod de la Constantinopol, la care au luat parte Athanasie al Antiohiei (†1724) şi Hrisanth al Ierusalimului (1707-1731), a hotărât rebotezarea Latinilor, ca răspuns la schisma provocată în Siria de misionarii Latini[6]. Această replică a ajuns la o culme în 1755, în urma neîncetatei agresiuni Latine în Antiohia şi îndeobşte în Orient: un sinod întrunit la Constantinopol a dat un horos care cerea rebotezarea Latinilor.