Dimensiunea isihastă a teologiei liturgice a Sfântului Nicolae Cabasila

Sfântul Nicolae Cabasila nu s-a amestecat în problema isihastă, deși era prieten al isihaștilor, și în teologia sa a evitat a se situa de partea sau împotriva isihaștilor sau a părerilor anti-isihaștilor, cu excepția unei opere manifest polemice, Cuvânt împotriva lui Gregoras[1]. Desigur, cunoștea și teologia isihastă a sfântului Grigorie Palama, care constituie în mod clar premisa operelor sale. Din acest motiv, principiile teologiei isihaste, precum distincția dintre ființa și energiile divine, posibilitatea comuniunii omului cu Dumnezeu prin intermediul energiilor divine, vederea luminii divine necreate ș.a. sunt afirmate în lucrările sale însă într-o altă formă.

Vorbind despre viața duhovnicească, fără să urmeze metoda polemică a isihaștilor, îi prezintă esența, care coincide exact cu cea pe care o prezintă Grigorie Palama, cu diferența că Nicolae Cabasila vorbește din perspectiva omului care trăiește în lume. Viața duhovnicească a credinciosului este viața în Hristos, adică viața cu Hristos, care locuiește înlăuntrul nostru, și cu bucuria Sa și propria noastră colaborare, ne transfigurează întreaga exitență, sufletul și trupul, din moment ce, după cum a proclamat și Palama, întreg omul, suflet și trup, e destinat să participe la bunurile viitoare[2].

Viața aceasta are cu siguranță perspectiva veacului viitor, spre care merge în mod dinamic, exact așa cum apare și la isihaști; dar deoarece Cabasila se adresează în principal celor care trăiesc în lume, după cum am menționat, accentuează cu putere viața din interiorul lumii. Astfel, susține că „viața în Hristos începe și se dezvoltă cât timp trăim pe pământ, însă desăvârșirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la ziua aceea”[3] și că „pentru creștini viața în Hristos începe și se trăiește nu numai în veacul ce va să fie, ci încă și în aceasta de pe pământ”[4].

De asemenea, „sfânta liniștire”, ca mod al vieții în Hristos și de rugăciune a isihaștilor, conducea la comuniunea cu Dumnezeu prin vederea luminii taborice; la sfântul Nicolae, liniștea ia forma „păcii de sus”, care izvorăște din Tainele Bisericii, prin care intră Hristos ca „soare al dreptății” și îi luminează pe credincioși. Sfântul părinte afirmă într-o manieră specifică: „Prin lucrarea acestor Sfinte Taine, Soarele Dreptății intră, ca printr-o mare deschizătură a firii în această lume întunecată și omoară tot ce-i pieritor în ea, împrăștiind peste tot duh de viață nemuritoare, căci Lumina lumii biruiește lumea”[5]. Astfel, în felul său propriu și cu propriile sale cuvinte, Cabasila proclamă prezența lui Dumnezeu prin lumina divină, exact așa cum a făcut-o și Palama.

Încheind această parte a prezentei expuneri, care privește teologia liturgică a lui Cabasila, am dori să subliniem personalitatea strălucitoare a sfântului bărbat, care a reușit să dea un nou imbold tradiției mistagogice a Bizanțului. Gândirea sa, fundamentată pe marii interpreți și mistagogi ai Bisericii, nu a fost statică ci creativă, nu a rămas la literă și la formularea lingvistică a vechilor dascăli, ci îi interpretează prin intermediul gândirii lor în general; a luat de la aceștia ceea ce era necesar pentru a prezenta teologia acestora într-un mod creativ în epoca sa, răspunzând deci problemelor contemporane lui.

Astfel a reușit să o impună nu ca teologie a trecutului, care trebuie să fie în mod simplu respectată și primită, ci drept teologie contemporană, care este alcătuită conform problemelor epocii sale și care îl ajută pe om să trăiască și să meargă înspre Dumnezeu; și în acest sens trebuie să fie caracterizată ca originală. Cele două teme centrale ale gândirii sale erau Hristos și omul într-o căutare reciprocă, a cărei sfârșit este recunoașterea valorii omului. A demonstrat că această recunoaștere, despre care vorbeau umaniștii epocii sale, nu poate fi în afara lui Hristos și de aceea a vorbit despre centrarea omului în Hristos, care se realizează prin Sfintele Taine și în special prin Sfânta Euharistie.

Acolo omul se unește cu Hristos și este învrednicit să devină trup al lui Hristos, trup al lui Dumnezeu. Astfel, Cabasila, prin lucrările sale, a înălțat omul acolo unde îl cheamă iubirea divină, și a demonstrat că omul creștin e cel ce trăiește în Hristos și merge spre Hristos și nu are nicio legătură cu omul pe care îl propun umaniștii secolului al XIV-lea. Importanța teologiei sale a fost recunoscută atât de către contemporanii săi cât și de către posteritate, atât în spațiul ortodox cât și în cel occidental, și din acest motiv i se poate acorda pe bună dreptate titlul de dascăl ecumenic.