Misionari în Haiti

În Bisericuța Sfântului Ioan Botezătorul, împreună cu copiii haitieni

Aventura din Haiti a început cu multă vreme înainte de a ajunge acolo, odată cu schimburile de emailuri și cu primele învățăminte despre ce se cade și nu se cade în societatea haitiană. Este un loc dificil pentru un străin, mai ales după cutremurul de 7 grade pe scala Richter care a avut loc în ziua de 12 ianuarie a anului 2010 și care a ucis, după cifrele oficiale emise de guvernul haitian, în jur de 300 000 de oameni. Cele 53 de replici seismice care au urmat au reușit să dărâme cam tot ce a lăsat în picioare primul cutremur: 250 000 de locuințe au fost făcute una cu pământul, la fel și 30 000 de clădiri de birouri și afaceri; printre ele, palatul prezidențial și catedrala din Port-au-Prince.

La sosire m-a așteptat o plăcută surpriză: zeci de polițiști și funcționari guvernamentali se îngrijeau cu multă politețe de deservirea tuturor noilor sosiți. Haiti-ul de după cutremur este o țară prăfuită, înfometată, fără viitor și fără lumină. Criminalitatea a crescut, oameni sunt omorâți pentru nimic; se trăiește în foame, în cocioabe și corturi, în condiții mizerabile. Magia neagră le este în sânge, însă aceasta nu îi împiedică să se declare creștini. Fac voodoo pentru cel mai mic lucru, așa că atunci când ești privit strâmb nu te lua la ceartă, ci schimbă calea zâmbind!

Autobuzele sunt improvizate, și se înghesuie atâția oameni în ele, încât ai putea pierde orice pariu… Condusul mașinii este o provocare sau, mai degrabă, o periculoasă bravadă. Drumuri semnalizate și semafoare nu există nici în cultura, nici în reflexul șoferilor. Întoarcerile se fac pe unde vrei și când vrei, iar pe drumuri, gropile și obstacolele naturale sunt ceva foarte firesc. Așa că zâmbești, ignori automobilul de alături și ții permanent mâna pe claxon. Îmi închipui că atunci când se strică claxonul, nu mai poți folosi mașina!

Taxiurile lor sunt, de fapt, motoretele,și e nevoie de mult curaj și de cunoaștere de sine ca să circuli cu ele. Mergând odată spre aeroport, pentru prima oară am văzut un accident frontal de taxiuri: era de nedescris!

Haitienii sunt un popor politicos din fire și au existat vremuri, înainte de anii 1950, când Haiti era socotit Parisul Americii Centrale. Haitienii sunt înalți, bine făcuți, cu o dantură perfectă, iar haitienele, totdeauna îngrijite, te fac să te întrebi cum e posibil ca din cocioabele murdare de noroi să iasă oameni atât de neșifonați și curați.

Apa o scot din fântâni, trăiesc printre gunoaie, însă ei și hainele lor strălucesc de curățenie. Am mângâiat copii atât de bine îmbrăcați în uniforme lor școlare, cu părul aranjat, și care mă compătimeau pentru al meu.

Părintele Varnava şi Athina Krikeli

Eroul principal principal al acestei călătorii este Părintele Varnava, preotul ortodox al Misiunii Sfântului Ioan Botezătorul. Părintele Varnava aparține Mitropoliei Mexicului, sub egida Mitropolitului Atenagora. Băștinaș, impunător atât prin voce, cât și prin statură, Părintele Varnava vorbește greacă, engleză, franceză și dialectul creol băștinaș.

El ne însoțește în regiunea unde funcționează școala misiunii. În afara clădirii sunt pictate steagurile Greciei și al Bizanțului. Dacă nu ne-ar fi spus dinainte, am fi crezut că era o clădire părăsită. Intrăm înăuntru și suntem întâmpinați de 350 de zâmbete care ne întâmpină cu ”Bonjour, madam Athiná”, ”mulțumesc” (evharistó), le răspund pe grecește, iar ei îmi răspund în aceeași limbă, ”evharistó”.

Ia cuvântul Părintele Varnava, care, alternând greaca și engleza, încearcă să ne descrie condițiile în care funcționează școala. ”Încap și alți elevi, există copii care nu pot veni la școală pentru că părinții nu le pot cumpăra uniforme școlare (25 de dolari). Aici școala este gratis, însă statul este foarte strict în această privință, trebuie ca elevii să poarte uniformele școlare din motive de igienă. Adaugă: ”cândva puteam să le dăm și o farfurie de mâncare cu un pahar de lapte. Acum nu mai putem să plătim nici chiria școlii. Din fericire, proprietarul clădirii este ortodox și prieten”.

Facem poze cu copiii care se bucură pentru că apoi stăm împreună să vedem fotografiile. Aparatul de fotografiat trece prin mâinile lor și acest lucru îi entuziasmează. Le promitem că vom reveni.

Bisericuța Sfântului Ioan Botezătorul se află chiar alături de școală. Cu icoane de hârtie și un acoperiș care stă gata să se prăbușească odată. ”La un moment dat vom putea liturghisi, ne spune Părintele Varnava. Ajutați-ne să păstrăm vie Ortodoxia aici, îmi spune. Am așteptat 16 ani să veniți, suntem uitați sau, mai degrabă, necunoscuți. Lumea nici nu știe că existăm și ne luptăm în fiecare zi să supraviețuim”.

Haiti ți se dăruiește cu totul, dacă îl meriți. Suspiciunea devine zâmbet, iar zâmbetul, invitație să intri în adâncurile City Soley, în orașul interzis. Dincolo de claxoane și de murdăria orașului se ascunde un preafrumos diamant, cu o natură uimitoare și plaje splendide. Grecii sunt puțini. Filogrecii însă, sunt sute! Doi preoți ortodocși încearcă să realizeze aici imposibilul: să creeze o comunitate ortodoxă, cu bisericuța ei, unde să se predea ortodoxia și creștinismul, dar și să se continue ajutorarea a sute de copii care își au aici singura șansă de a dobândi o educație și un viitor.

A consemnat: Athína Krikéli. Oricine dorește să ajute ortodocșii din Haiti o poate face prin intermediul organizației International Orthodox Christian Charities: http://www.iocc.org/