Sfânta Eufimia și ereticii monofiziți – 11 iulie

«Bine ai vestit pe cei dreptmăritori şi ai ruşinat pe cei rău credincioşi»

Minunea Sfintei Eufimia, minologhion bizantin, sec. XIV

În fiecare an, pe 11 iulie, Biserica Ortodoxă prăznuiește minunea Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, prin care aceasta a întărit mărturisirea dreptei credințe a celor 630 de părinți care au participat la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451 d.H.).

Sfânta Muceniță Eufimia, manuscris bizantin, sec. al XI-lea

Prealăudata muceniță a lui Hristos, Eufimia, a pătimit în anul 288, în timpul domniei împăratului Dioclețian și a antipatului Priscus. S-a născut în Calcedon, fiind fiica lui Filófron și a Teodosianei. Întrucât Îl mărturisea fără ocolișuri pe Hristos și refuza să aducă jertfe zeilor, a fost trasă pe roată, aruncată în foc și chinuită în diverse alte chipuri. A fost chiar dată fiarelor sălbatice pentru a o sfâșia, însă sfânta a scăpat nevătămată. Fiind mușcată apoi de un urs, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Sfintele sale moaște au fost puse în raclă și îngropate într-un mormânt lângă Calcedon, unde au rămas timp de mulți ani, împrăștiind pretutindeni miros de bună mireasmă și săvârșind nenumărate minuni.

În zilele lui Teodosie cel Mic (410 d.H.), un ieromonah sărac la minte pe nume Eutihie, s-a făcut conducătorul ereziei Monofizitismului, susținând cu nerușinare că Domnul nostru Iisus Hritos are o singură fire și o singură lucrare, cea dumnezeiască. Drept pentru care a și fost caterisit de către sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului. Cu toate acestea, folosindu-se de eunucii atei ai împăratului, nu înceta să-și propovăduiască falsa credință, provocând tulburări în Biserică. După moartea împăratului Teodosie, pe scaunul împărătesc au urcat sfântul Marcian și sfânta Pulheria, care îndată au poruncit să fie convocat un sinod ecumenic, pentru a pune căpat ereziei lui Eutihie. S-au întrunit, așadar, 630 de episcopi, care au alcătuit ceea ce astăzi numim Sfântul și marele Sinod IV Ecumenic (Calcedon, 451). În cadrul lucrărilor acestui sinod, a fost condamnat și anatematizat Eutihie, dimpreună cu ucenicul său, Dioscor, precum și toți cei care propovăduiau falsa învățătură cum că Hristos are o singură fire și o singură lucrare.

Sinodul a decretat că Hristos are două firi perfecte – dumnezeiască și omenească – unite în persoana Logosului dumnezeiesc, în mod «neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit». Nu a existat nici un fel de absorbire, înghițire, amestecare, modificare sau împărțire în cadrul celor două firi, ci au rămas amândouă intacte, păstrându-și fiecare trăsăturile caracteristice. Cu alte cuvinte, între cele două firi s-a produs așa numita perihoreză (întrepătrundere). Prin urmare, conform dreptei învățături, Hristos a avut două firi perfecte – dumnezeiască și omenească – iar nu doar una, pe cea dumnezeiască. Putem vorbi, deci, de dyofizitism după unirea celor două firi, iar nu de monofizitism.

Întrucât însă ereticii nu se lăsau înduplecați de dogmele Sfântului Sinod, Sfinții Părinți au recurs la următorul procedeu: ambele tabere, adică ortodocșii și monofiziții, și-au notat învățătura de credință pe câte o carte, pe care au și pecetluit-o. Deschizând apoi racla unde se aflau moaștele sfintei Eufimia, au depus cele două cărți pe pieptul sfintei mucenițe. După câteva zile, deschizând din nou racla sfintei, au găsit cartea ereticilor aruncată la picioarele sfintei, iar cartea ortodocșilor, care conținea Definiția și hotărârile Sfântului Sinod Ecumenic, se afla în mâinile sfintei mucenițe. Mult s-au minunat atunci toți de una ca aceasta. Ca urmare a acestei minuni, drept-credincioșii s-au întărit în credința ortodoxă, dând slavă lui Dumnezeu, Celui ce face minuni preaînalte spre întoarcerea și pocăința celor mulți, iar ereticii monofiziți s-au umplut de rușine.

În amintirea acestui preaminunat eveniment, Biserica a compus următorul tropar închinat sfintei: «Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori şi ai ruşinat pe cei rău credincioşi, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinţii bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniţă preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă». Sfintele sale Moaște izvorâtoare de mir au fost mutate din Calcedon la Constantinopol, într-o biserică ridicată în cinstea ei. După cucerirea Constantinopolului, au fost mutate în biserica Sfinților Apostoli, iar apoi în biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, unde au rămas până în zilele noastre [1].

Minunea săvârșită de Sfânta Eufimia este cât se poate de actuală, mai ales că, în zilele noastre, se poartă un dialog teologic cu monofiziții anticalcedonieni, care are drept scop unirea acestora cu Biserica noastră Ortodoxă. Desigur, dialogul cu ereticii este o lucrare binecuvântată atunci când urmărește întoarcerea acestora în Biserica Ortodoxă. Din păcate, însă, nu toate dialogurile teologice au substrat ortodox, nici măcar un deznodământ ortodox. În special, în cazul dialogului cu monofiziții anticalcedonieni, se urmărește unirea acestora cu Biserica în niște condiții inadmisibile din perspectivă ortodoxă, drept pentru care s-a creat o atmosferă de neliniște generală. Mulți credincioși și-au exprimat nemulțumirea și împotrivirea fermă față de o unire care nu este fundamentată pe temelia autenticității și acribiei credinței ortodoxe.

Una dintre multele concluzii neortodoxe ale dialogului este că ruperea dintre ortodocși și anticalcedonieni se datorează unei neînțelegeri… În rest, avem aceeași credință. De asemenea, se urmărește publicarea unui întreg șir de cărți, prin care poporul ortodox să fie educat să creadă că monofiziții anticalcedonieni nu trebuie considerați eretici.

Pentru o mai bună înțelegere a lucrurilor, oferim în cele ce urmează câteva dintre concluziile inadmisibile și rușinoase ale întrunirii de la Chambésy (1990) dintre ortodocși și monofiziți:

1) «Ambele familii (ortodocși și monofiziți) au păstrat dintotdeauna intactă credința hristologică autentică, precum și continuitatea tradiției apostolice, cu toate că au folosit în mod diferit termenii hristologici. Această credință comună și fidelitate continuă față de tradiția apostolică trebuie să constituie fundamentul unității și comuniunii».

2) Ambele Biserici (Ortodoxă și Monofizită) sunt de acord că anatemele care ne despart astăzi și condamnările din trecut trebuie anulate.

3) «Ridicarea anatemelor și anularea condamnărilor vor fi înfăptuite cu condiția ca Părinții și Sinoadele care au fost anatematizate și condamnate în trecut să nu fie eretice».

4) «Cele două familii bisericești (ortodoxă și monofizită) trebuie să-și revizuiască atât programa de studii teologice, cât și cărțile folosite în instituțiile lor, astfel încât să fie făcute modificările și adaosurile necesare» [2].

Dialogul teologic dintre ortodocși și anticalcedonieni (1964-1971, 1971, 1979, 1985-1993) a dus la publicarea Declarațiilor Comune (I – 1989 și II – 1990), în care se proclamă faptul că Hristologia anticalcedonienilor este în fond ortodoxă, în ciuda diferențelor de limbaj față de Hristologia Bisericii Ortodoxe. În baza acestei constatări, s-a propus ridicarea anatemelor pe care Sfintele Sinoade Ecumenice le-au aruncat asupra ereticilor anticalcedonieni, din moment ce se poate dovedi faptul că respectivii eretici au fost condamnați nu pe motiv de erezie, ci pentru că au provocat schisma anticalcedoniană în Biserică (adică din motive canonice).

Această poziție, care reprezintă rezultatul dezbaterilor teologice ale Comisiei Mixte de Dialog, nu este compatibilă cu învățătura ortodoxă, dat fiind faptul că, timp de cincisprezece veacuri, monofizitismul severian a fost unul din cele mai aprinse subiecte ale discuțiilor teologice purtate în timpul unor mari personalități precum Iustinian, Irákleios, Fotie cel Mare, Emanouíl Komninós. Este mai mult decât evident faptul că, de fiecare dată, monofizitismul a fost tratat ca atare, adică ca o problemă de natură dogmatică, iar nu canonică. Ba mai mult decât atât, conform sfântului Maxim Mărturisitorul, acesta reprezintă o formă de subminare a învățăturii triadologice și hristologice a Bisericii.

Poziția ortodoxă este cât se poate de fermă: ereziarhii Dioscor și Sever sunt eretici în adevărul sens al cuvântului. Hristologia propusă de ei este eretică, astfel că este imposibil de realizat unirea dintre ortodocși și anticalcedonieni, fără ca cei din urmă să renunțe la concepțiile lor monofizite și să-i condamne pe cei doi eretici pomeniți mai sus.

În anii 2000 și respectiv 2002, au fost susținute la Facultatea de Teologie a Universității Aristotéleion din Tesalonic două teze de doctorat, în care se promovează ideea că Hristologia ereziarhilor Dioscor și Sever este ortodoxă. E lesene de înțeles că cele două disertații nu urmăresc altceva decât consolidarea pozițiilor Dialogului teologic dintre ortodocși și anticalcedonieni, precum și susținerea unirii propuse de acesta. Cu alte cuvinte, se fac eforturi mari în direcția recunoașterii de către Preasfintele Biserici Ortodoxe a formațiunii monofizite ca fiind ortodoxă și a ridicării anatemei, sub pretextul că monofiziții au fost condamnați de către Sfintele Sinoade Ecumenice din motive canonice, iar nu dogmatice.

Este vorba despre următoarele două disertații: 1) lucrarea de doctorat a domnului Ilías D. Kesmíris, intitulată «Hristologia și politica ecleziastică a lui Discor al Alexandriei», Tesalonic, care conchide că Hristologia acestui ereziarh urmează linia hristologică trasată de sfântul Chiril și că acuzațiile de docetism și eutihianism nu sunt confirmate de izvoarele existente; 2) lucrarea de doctorat a domnului Ioánnis T. Nikolópoulos, intitulată «Hristologia lui Sever al Antiohiei și Definiția Sinodului de la Calcedon», Tesalonic 2002, în care, de asemenea, autorul încearcă să dovedească că Hristologia acestuia nu intră în contradicție cu cea a sfântului Chiril și, prin urmare, este ortodoxă. Ambele disertații au fost elaborate sub supravegherea lui Geórgios Martzélos, profesor de Dogmatică și președintele grupului ortodox din cadrul Comisiei Mixte de Dialog [3].

Drept răspuns la provocările de mai sus, prezentăm, în cele ce urmează, cele mai importante puncte ale învățăturii fericitului întru pomenire arhimandrit Geórgios Kapsánis, egumenul Sfintei Mănăstiri Grigoríou din Sfântul Munte, referitoare la anticalcedonieni:

a) Identitatea dogmatică a anticalcedonienilor a fost definită în totalul lucrărilor anti-severiane ale sfântului Ioan Damaschin și ale celorlalți Sfinți Părinți, iar nu numai în sintagma «rupți de Biserica Ortodoxă din cauza hotărârilor Sinodului de la Calcedon, însă fiind ortodocși în toate celelalte privințe». Sfinții Anastasie Sinaitul și Ioan Damaschin îi numesc monofiziți, explicând mai apoi întregul conținut al învățăturii lor dogmatice. De asemenea, Sfântul Maxim Mărturisitorul a dezvoltat o serie de argumente imbatabile, prin care dovedește caracterul eretic al Hristologiei severiane.

b) Controversata sintagmă a sfântului Ioan Damaschin «rupți de Biserica Ortodoxă din cauza hotărârilor Sinodului de la Calcedon, însă fiind ortodocși în toate celelalte privințe», interpretată prin prisma tradiției sinodale și patristice, certifică caracterul eretic al Hristologiei anticalcedonienilor. «Toate celelalte privințe» în care, conform sfântului Ioan Damaschin, anticalcedonienii sunt ortodocși se referă la subiecte străine de Hristologie. Pe aceeași tradiție patristică se bazează și constatarea că Hristologia severiană denaturează Hristologia sfântului Chiril.

c) Poziționările profesorilor Ioánnis Karmíris și Ioánnis Romanídis în favoarea ortodoxiei anticalcedonienilor au fost rezultatul unui entuziasm timpuriu și, de aceea, au fost înlocuite foarte repede cu îndoieli și circumspecții dintre cele mai serioase.

d) Opinia conform căreia Hristologia lui Dioscor este ortodoxă, întrucât, așa cum susține sfântul Anatolie, nu a fost condamnată din motive dogmatice, se dovedește a fi neîntemeiată. Declarația sfântului Anatolie a fost arbitrară, iar acest fapt este adeverit atât de Actele Sinodului, cât și de lucrările Sfinților Părinți de mai târziu. De asemenea, poziția conform căreia Hristologia lui Dioscor este ortodoxă, întrucât expresia «din două firi» este echivalentă din punct de vedere dogmatic cu expresia «în două firi», nu are nici un temei. Expresia «din două firi», deși e ortodoxă, indiferent dacă e asociată sau nu cu expresia «în două firi», nu reprezintă o garanție a faptului că nu se poate cădea din Hristologia ortodoxă în ceea ce numim Hristologie severiană. Deși Definiția inițială a Sinodului IV Ecumenic conținea expresia «din două firi», care a fost caracterizată de către episcopii participanți ca fiind ortodoxă, aceasta nu avea plinătatea dogmatică pe care a dobândit-o Definiția finală datorită expresiei «în două firi».

e) Atitudinea Părinților care l-au condamnat și anatematizat pe Dioscor exprimă conștiința întregii Biserici Ortodoxe, întrucât este vorba despre o hotărâre unanimă a tuturor Părinților, care au acționat «într-un singur cuget», iar nu despre voci izolate ale câtorva Părinți.

f) Sinodul mincinos convocat de anticalcedonieni a fost eretic, întrucât a ignorat Reconcilierile sfântului Chiril și a consacrat expresia eretică a lui Eutihie «două firi înainte de unire, o singură fire după unire».

g) Termenii «amestecare» (anákrasis), «confundare» (sýnhysis) sau «contopire» (fyrmós), termeni atribuiți anticalcedonienilor, reprezintă consecința Hristologiei severiane, care mărturisește credința într-o singură fire compusă (a lui Hristos). Terminologia dogmatică nu este asemenea celei pastorale, unde nu se pune atât de mult accent pe exactitatea cuvintelor. Întrucât a fost folosită de către Sfinții Părinți chiar și în cadrul anumitor Mărturisiri de Credință, terminologia dogmatică presupune un nivel maxim de acrivie, astfel încât să redea sensul exact al dogmei creștine. Expresia severiană «fără amestecare» nu exclude lipsa de sýnhysis, atât timp cât este mărturisită o singură fire compusă. Paralelismul dintre mărturisirea de credință și «metodele contemporane de dezbatere științifică» a problemelor dogmatice este sortit eșecului, fiindcă, adeseori, aceste metode de dezbatere intră în contradicție cu dogmele fundamentale ale credinței.

h) Ereticii care nu au fost condamnați din motive dogmatice poate că au o învățătură dogmatică întru totul ortodoxă, însă nu pentru mult timp, căci deseori cad în diverse erezii, «întrucât nu pot trăi uniți cu Biserica», așa cum observă sfântul Nicodim Aghioritul [4]. În cazul de față, însă, ereziarhii anticalcedonieni Dioscor și Sever au fost condamnați pentru învățături dogmatice concrete, iar nu pentru simple chestiuni canonice.

i) Ereziarhii anticalcedonieni s-au rupt de Biserică în baza unui criteriu «eclesiologic», adică prin hotărâre sinodală, ca urmare a negării Definiției Sinodului IV Ecumenic. De multe ori este mărturisită în scrierile patristice întrepătrunderea dintre credința ortodoxă, Sfintele Sinoade care au confirmat-o și condamnările celor care au negat-o.

j) Demonstrând astfel eroarea teoriei domnului Martzélos, ajungem la concluzia că, pentru a se înfăptui o unire – conformă cu Eclesiologia Ortodoxă – a anticalcedonienilor cu Biserica, aceștia trebuie să accepte Definițiile și hotărârile Sinoadelor Ecumenice IV, V, VI și VII. Asta înseamnă că trebuie să se lepede de Hristologia severiană, să accepte condamnările ereziarhilor Dioscor și Sever și să rupă comuniunea bisericească cu cei care rămân încorsetați în preceptele lor anticalcedoniene. Aceasta este tactica și experiența Bisericii. Știm că de-a lungul istoriei bisericești, au existat și încercări de unire care au eșuat, dar și încercări care au dat roade și au dus la restabilirea unității eclesiale. Orice altă tentativă de unire, care ignoră criteriile fundamentale enumerate mai sus din motive de iconomie, nu va face altceva decât să păgubească Biserica [5].

În anul 1990, la Chambésy, au fost recunoscute tainele eretice ale monofiziților. În cuvântul său din 26 octombrie 2009, rostit la New York, la adresa «ierarhilor» Comunității Armene, Etiopiene și Siriene, Sanctitatea sa, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, făcea următoarele declarații: «Dialogul teologic dintre cele două familii creștine – Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi-Orientale (monofizite) – a pus capăt, și în mod oficial, neînțelegerilor trecutului. Nu teologia este cea care ne desparte. Suntem uniți în datoria noastră de a pune bazele pastorale, liturgice și eclesiale pe care vom construi unitatea noastră din ce în ce mai mult» [6].

În anul 1990, la Chambésy, «reprezentanții ecumeniști ai Patriarhiilor au semnat un acord prin care monofiziții au fost declarați ortodocși. Ca urmare a acestui act, au fost reprimiți în «comuniune» de către Patriarhia Antiohiei și, parțial, de către Patriarhia Alexandriei. Ba mai mult decât atât: în Antiohia, ecumeniștii «ortodocși» îl recunosc și i se închină «sfântului» Dioscor, ucigașul Sfântului Flavian, iar în Toronto, creștinii mănâncă, beau și se roagă împreună cu ereticii monofiziți nepocăiți»[7].

Iată ce a declarat, pe 19 ianuarie 2011, Ieronim al II-lea, Arhiepiscopul Atenei și al întregii Grecie, cu ocazia întrunirii sale cu președintele Armeniei, domnul Serzh Sargsyan: «Primul lucru pe care îl putem constata este că poporul armean a trecut peste toate necazurile întrucât și-a pus nădejdea în credința ortodoxă. Poporul dumneavoastră a rămas fără ipostas statal, al cărui loc a fost luat de către Biserică, care și-a asumat călăuzirea și sprijinirea poporului armean. Exact același lucru s-a întâmplat de-a lungul secolelor și cu poporul grec, care a găsit sprijin, acoperământ și ajutor în sânul Bisericii. Însă toate acestea au trecut, domnule președinte, iar astăzi trăim într-o altă epocă, care, la rândul ei, prezintă o întreagă serie de probleme și dificultăți. Cred că apartenența noastră comună la credința ortodoxă, asociată cu încercarea noastră de a trăi uniți toți Ortodocșii reprezintă o măsură care poate ajuta popoarele noastre să facă față problemelor actuale. Domnule președinte, ați spus mai devreme că valorile credinței ortodoxe au fost, sunt și vor fi întotdeauna de neînlocuit. Asemenea cuvinte, atunci când sunt rostite de oameni simpli, au importanța lor; însă când sunt rostite din gura președintelui unei țări vecine și prietene, așa cum este Armenia, capătă o însemnătate aparte. Vă rugăm și vă îndemnăm părintește să contribuiți și dumneavoastră, adaugând o piatră la edificiul unității tuturor ortodocșilor de pretutindeni» [8]. […]

Ne exprimăm, în final, dorința ca monofiziții anticalcedonieni să conștientizeze faptul că «părinții» lor au căzut în erezie, să realizeze dimensiunile rătăcirii în care se află, să se lepede de învățătura greșită propovăduită de căpeteniile ereziei lor, Eutihie, Dioscor și Sever și, într-un final, să se întoarcă în brațele Sfintei Biserici Ortodoxe, celei «Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească» [9].

Părintele Ánghelos Anghelakópoulos, preot paroh al bisericii Panaghía Myrtidiótissa, Néo Fáliro, Pireu

Note:

[1] Sfântul Nicodim Aghioritul, Συναξαριστής των δώδεκα μηνών του ενιαυτού (Sinaxarul celor douăsprezece luni ale anului), vol. I, ed. Orthódoxos Kypséli, Tesalonic 2003, pp. 155-156 și vol. VI, pp. 52-54.

[2] Acordul cu Monofiziții de la Chambésy (1990). Vezi și Chrístos Livanós, «Έλεγχος προκλητικής και εμπρηστικής εγκυκλίου του Φαναρίου» (Analiza enciclicei provocatoare și inflamatoare a Fanarului), în Theodromía, ian.-febr. 2010, 108-109; A doua Declarație Comună și propuneri către Biserici din partea Comisiei Mixte pentru Dialog, Geneva, sept. 1990; Pr. Theódoros Zísis, Η ‘Ορθοδοξία’ των Αντιχαλκηδονίων Μονοφυσιτών (‘Ortodoxia’ Monofiziților Anticalcedonieni), ed. Vryénnios, Tesalonic 1994, p. 28.

[3] Ierom. Loukás Grigoriatul, Διόσκορος καί Σεβήρος˙ οι αντιχαλκηδόνιοι αιρεσιάρχαι˙ κριτική δύο διδακτορικών διατριβών (Dioscor și Sever: ereziarhii anticalcedonieni. Critica a două lucrări de doctorat), ed. Sfintei Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte 2003, pp. 15, 17, 23, 25.

[4] Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidálion, pp. 160, 589.

[5] Arhim. Geórgios Kapsánis, Η ‘ιδεολογική’ ορθοδοξία των Αντιχαλκηδονίων˙ απάντησις σε απόψεις του καθηγητού κ. Γεωργίου Μαρτζέλου (Ortodoxia ideologică a Anticalcedonienilor. Răspuns la pozițiile prof. Geórgios Martzélos), ed. Sfintei Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte 2005, pp. 80-83. Vezi și ierom. Loukás Grigoriatul, op. cit., p. 18; Dimítrios Tselenghídis, «Επιστημονική κριτική μιας διδακτορικής διατριβής» (Critică științifică asupra unei lucrări de doctorat), în Grigórios Palamás 792 (2002), 308-316; Pr. Theódoros Zísis, op. cit., p. 30; Είναι οι  Αντιχαλκηδόνιοι Ορθόδοξοι; (Sunt Anticalcedonienii Ortodocși?), Texte ale Sfintei Comunități a Sfântului Munte și ale altor părinți aghioriți despre dialogul dintre Ortodocși și Anticalcedonieni (Monofiziți), ed. Sfintei Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte 1995.

[6] www.amen.gr/index.php?mod=news&op=article&aid=816.

[7] Frățietatea Eleno-canadiană Misionară Ortodoxă «Glasul Ortodox», «Συμπροσευχαί Ορθοδόξων με αιρετικούς μονοφυσίτας» (Rugăciuni comune ale Ortodocșilor cu monofiziții eretici), în Orthódoxos Týpos 8 (14.10.2011).

[8] «Arhiepiscopul Atenei, Ieronim al II-lea, i-a ‘botezat’ ortodocși pe Monofiziți, deși aceștia denaturează dogma hristologică referitoare la cele două firi ale lui Hristos», în Orthódoxos Týpos 1, 7 (4.02.2011) și Pr. Theódoros Zísis, «Οι Αρμένιοι δεν είναι Ορθόδοξοι, Μακαριώτατε» (Armenii nu sunt Ortodocși, Preafericirea voastră), în Theodromía XIII (ian.-febr. 2011), 3-8. Vezi și www.amen.gr/index.php?mod=news&op=article&aid=816

[9] Η αίρεσις των μονοφυσιτών αντιχαλκηδονίων˙ διηγήσεις από τους βίους των αγίων (Erezia monofiziților anticalcedonieni – povestiri din Viețile Sfinților), ed. Orthódoxos Kypséli, Tesalonic 1997, pp. 7-10, 24-28. Vezi și Ierom. Loukás Grigoriatul, op. cit., p. 18; Geórgios Martzélos, «Ορθοδοξία και αίρεση των Αντιχαλκηδονίων κατά τον άγιο Ιωάννη τον Δαμασκηνό» (Ortodoxie și erezia Anticalcedonienilor după sfântul Ioan Damaschin), în Theología 752 (2004), 593-609.