Imnografia Schimbării la Față și surparea amăgirilor și a eresurilor

Schimbarea la Față – frescă de Sorin Efros, schitul Icoana, Gorj

Înșelarea idolatră

Credința elinilor idolatri în mai mulți zei a este combătută de Sfântul Ioan Damaschinul și Melodul în cel de-al doilea tropar al celui de-al doilea canon din slujba utreniei Schimbării la Față, unde spune: ,,Cel care până la ceruri stăpânești și peste cele de pe pământ împărățești, și ai stăpânire asupra celor de dedesubt, Hristoase, Ție Ți s-au înfățișat, de pe pământ Apostolii, iar din ceruri Ilie Tesviteanul iar din cele mai de jos ale pământului, Moise, pentru care cântându-ți, strigăm: Popor preaînălțați-L pe Hristos întru toți vecii”. În acest tropar, sfântul melod, cuviosul Ioan Damaschin, se referă la prezența profeților Moise și Ilie pe Tabor, precum și a Sfinților Apostoli, din următorul motiv. Fiindcă elinii idolatri flecăreau că un dumnezeu stăpânește în ceruri, unul pe pământ și altul în cele mai de jos ale pământului, Sfântul Melod vrea să răstoarne această părere defăimătoare a lor, spunând despre Hristos: ,,Ca un soare prealuminos ești, o, Hristoase, Tu, care stăpânești în cer și împărățești pe pământ, și ai putere asupra celor de dedesubt! De aceea, din aceste trei părți ale pământului au venit înaintea Ta, pe Tabor, de pe pământ Apostolii, care, oameni vii fiind pășeau pe pământ și respirau aerul pământesc, din ceruri s-a înfățișat profetul Ilie, iar din iad, Moise, suflet gol fără de trup. Atunci, la Schimbarea Ta la Față, toți aceștia cinci împreună cântau, ca să arate că Tu ești Acela care i-ai unit , și că Tu ții în mâini și cerul, și pământul și cele mai de jos ale pământului[1].

Dar și al doilea tropar de la cântarea a treia a celui de-al doilea canon din utrenia Schimbării la Față vine să combată învățătura idolatră înșelătoare a elinilor. Citim în acest tropar: ,,Dumnezeu, desăvârșit fiind, Om desăvârșit s-a făcut cu toată dumnezeirea, amestecând omenirea în ipostasul Său, pe care, în două ființe, Moise și Ilie L-au văzut în muntele Taborului”. După Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Ioan Damaschinul teologhisește despre Întruparea Cuvântului, prin iconomia Lui Dumnezeu, și, dogmatizând, spune: ,,O, Hristoase, Dumnezeu și Om, Tu ești înainte de veacuri Dumnezeu desăvârșit, adică ai toată plinătatea dumnezeirii. Căci dumnezeirea în Sfânta Treime nu este împărțită, încât o parte să aibă Tatăl, altă parte Fiul, iar altă parte Duhul Sfânt. Nicidecum! Prin aceste cuvinte huleau, spunând că Zeus are stăpânire asupra cerului, Poseidónas [Poseidon] stăpânește marea iar Ploútonas stăpânește adâncul cel de sub pământ. Noi ortodocșii, însă, nu împărțim astfel dumnezeirea Sfintei Treimi ci slăvim și credem că Tatăl este Dumnezeu desăvârșit, și Fiul este asemenea Lui, întreg Dumnezeu, iar Duhul Sfânt neschimbat este Dumnezeu desăvârșit. Fiindcă Dumnezeirea nu se împarte între Persoane, ci există în fiecare Persoană a Sfintei Treimi, și întreagă este în toate Cele trei împreună[2].

Sfântul Nicodim Aghioritul, comentând înțelesul celui de-al doilea tropar al cântării a șasea din cel de-al doilea canon al utreniei Schimbării la Față, compus de Sfântul Cosma de Maiuma (,,Suindu-te pe muntele Tabor, Te-ai schimbat la față Hristoase, și toată înșelăciunea ai întunecat, lumină strălucind”), lămurește pricina pentru care Domnul nostru s-a schimbat la față în munte. Elinii idolatrii, care aduceau jertfe idolilor și demonilor pe crestele înalte, și în munți, obișnuiau să aducă jertfe necurate, să ardă focul întunecat și să tămâieze cu tămâie spurcată, așa după cum spune Sfânta Scriptură: ,,Și a făcut Ioaș, regele lui Iuda, fapte bune în ochii Domnului, cât timp l-a povățuit preotul Iehoiada. Numai înălțimile nu le-a desființat, căci poporul tot mai aducea jertfe și tămâieri pe înălțimi[3]. De aceea, Sfântul Grigorie Teologul, în Cuvântul său la Nașterea Lui Hristos spune: ,,Pentru aceasta, Hristos mic s-a făcut, adică smerit întru toate. Căci în mijlocul celor rătăciți a venit Păstorul cel Bun, cel care își pune sufletul pentru oile sale ca să îi apere de cei care pe înălțimi și în munți aduc jertfe idolești”. Cunoscând toate acestea, Sfântul Ioan Melodul (Damaschinul) spune: ,,Tu, Hristoase, Prealuminate, suitu-te-ai pe muntele Tabor și Te-ai schimbat la față ca, prin minunea de pe Tabor, care s-a luminat de la focul dumnezeirii Tale, să nimicești înșelăciunea și închinarea la demoni, care sălășluiau pe crestele munților, iar mai apoi să-i luminezi cu lumina cunoștinței de Dumnezeu pe aceia care aduceau închinare idolilor celor fără de simțire[4].

Erezia masalienilor

Masalienii, auzindu-l pe Sfântul Apostol Petru spunând: ,,Pentru aceasta faceți-vă părtași firii dumnezeiești” (I Petru 1, 4), s-au lăsat înșelați crezând că creștinii au primit de la Dumnezeu harul de a deveni părtași firii Lui Dumnezeu, fire care, după ei, este văzută și de care ne putem împărtăși. Nicidecum! Acest lucru nu este posibil pentru nici o ființă creată, atât pentru îngeri, cât și pentru oameni. De aceea și sinodul care s-a ținut împotriva masalienilor a hotărât că ,,se poate ca, din voia Mângâietorului, Dumnezeu să locuiască peste cei vrednici, dar nu cu firea Sa”. Natura Lui Dumnezeu cea mai presus de fire și prea mărită, nu doar că nu poate fi accesibilă ființelor create, dar este și nevăzută, dar nu doar nevăzută este, ci și incomprehensibilă, neînțeleasă cu mintea și nedescoperită. Fiindcă ceea ce este nesfârșit nu poate fi încăput în ceea ce este limitat. Așadar, împărtășirea de dumnezeiasca fire, despre care spune Sfântul Petru, este ca creștinii să participe și să se împărtășească – aceia care s-au curățit și s-au desăvârșit prin credință și viață cuvioasă – din lucrările, puterea, harul și, mai simplu, din atributele lui Dumnezeu, pe care fire a Lui Dumnezeu a numit-o corifeul Apostolilor, Sfântul Petru, fiindcă aceasta este unită cu firea Lui Dumnezeu, și neîmpărțită de aceasta, și, prin urmare, substanțială și, firesc, din Dumnezeu. Și, după cum dumnezeiasca fire este veșnică și necreată, la fel și aceasta este împreună-veșnică cu Dumnezeu și necreată. Așadar, de vreme ce aceia care sunt curățați de păcate devin părtași energiilor Lui Dumnezeu, se și îndumnezeiesc și devin dumnezei după har acum și aici ca într-o însoțire [logodnă], pe când atunci, desăvârșit și definitiv, cu toate că și această împărtășire se face cu îngăduința Lui Dumnezeu[6].

Lucrul acesta, pe care apostolul Petru l-a spus mai sus, și anume faptul că creștinii vor deveni părtași dumnezeieștii firi, este același lucru pe care îl spune Sfântul Cosma Melodul (de Maiuma) în cel de-al doilea tropar al cântării a treia al canonului iambic la Nașterea Domnului, și anume că Hristos ne-a transmis ceva și nouă din dumnezeiasca Sa fire. La fel spune și Sfântul Ioan Damaschin în primul tropar al cântării a șaptea a celui de-al doilea Canon la Schimbarea la Față: ,,Acum s-au văzut de către apostoli cele nevăzute, dumnezeirea în trup strălucind în muntele Taborului celor ce strigă: Bine ești cuvântat Doamne, Dumnezeule în veci”. Însă, aici, ,,dumnezeirea” nu se referă la natura și firea cea mai presus de fire a Lui Dumnezeu, așa cum considerau masalienii, ci este energia dătătoare de dumnezeire, Harul și Lumina Lui Dumnezeu[7].

Schimbarea la Față, icoană bizantină, secolul al XII-lea

Erezia nestorienilor

Conform celui de-al treilea tropar al cântării a șaptea al celui de-al doilea Canon al Schimbării la Față (,,Acum, cele neauzite s-au auzit. Căci, fără de Tată, Fiul, din Fecioară, prin părintescul glas, cu preaslăvire a fost mărturisit ca un Dumnezeu și Om, același și în veci”), Hristos, care S-a născut fără de tată, din Fecioara Maria, după firea omenească, Acesta este mărturisit cu slavă cu glasul Său, fără de maică, și având Tată după dumnezeire. Este mărturisit Fiu preaiubit, nu doar fiindcă este Dumnezeu, ci pentru că este și Om. Căci, Unul și Același este, și Fiul Tatălui, și Fiul Fecioarei, și nu doi fii, care s-au născut, unul din Tatăl, iar celălalt din Fecioara, așa cum hulea Nestorie, cel cu minte de iudeu care pe toate omenește le înțelegea[8].

Erezia monofizită

Sfântul Nicodim Aghioritul, comentând pasajul din Epistola Sfântului Apostol Petru, ,,și acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt” (II Petru, 1, 18), observă că Sfântul Petru, prin auzire, dar mai ales prin vedere, a cunoscut că Unul Hristos are două firi, dumnezeiască și omenească. Fiindcă Acela, pe care mai devreme l-a văzut smerit, un om ca și ceilalți, pe Același L-a văzut iarăși cu Iacob și cu Ioan la Schimbarea Sa la Față, Dumnezeu, în măreția slavei și dumnezeirii Sale. Să se rușineze, așadar, monofiziții (armenii, etiopienii, copții, siroiacoviții, maroniții) care spun că Hristos a avut o fire, dumnezeiască, și care au fost condamnați și anatematizați la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon[10].

Sfântul Nicodim Aghioritul, comentând primul tropar al cântării a treia al primului Canon al Schimbării la Față, (,,În Adam întreg îmbrăcându-Te, Hristoase, firea cea negrită de demult, schimbându-o, o ai luminat, și cu schimbarea chipului Tău, Dumnezeu o ai făcut”), spune că trebuie să cunoaștem că firea omenească, care s-a unit după ipostas cu Dumnezeu Cuvântul, chiar dacă s-a îndumnezeit datorită acestei uniri, nu a ieșit, însă, în afara legilor fizice ale ei, astfel încât să se transforme în dumnezeire. Nicidecum! Aceasta era gândirea eretică a monofiziților. Însă, de vreme ce Fiul Lui Dumnezeu se face și fiu al Omului, fără să schimbe ceea ce era, adică să fie Dumnezeu și în continuare – fiindcă este neschimbător – ci dobândind ceea ce nu era, ca Iubitor de oameni, dobândind umanitatea, deși s-a îndumnezeit, a rămas, însă, neschimbător și nu a renunțat la însușirile Sale naturale, pătimirea, stricăciunea, moartea și celelalte patimi, ci le-a avut și după Îndumnezeire[11]. De aceea, recapitulând cele de mai sus, ne încredințăm și de înomenirea Lui Hristos și sunt rușinați, astfel, și ereticii manihei, care susțineau că întruparea Lui Hristos a fost una închipuită, nu reală.

Erezia romano-catolică

Una dintre diferențele dogmatice principale dintre Biserica Ortodoxă și romano-catolicismul este în legătură cu lumina de pe Tabor.

Acest subiect a preocupat Biserica încă din veacul al XIV-lea, având principali susținători, din partea catolicilor, pe ereticul anatematizat de Sinodiconul Ortodoxiei, Varlaam Calabrezul, iar din partea Ortodoxiei pe antiereticul și marele teolog al Luminii și propovăduitorul dumnezeiescului Har necreat, pe cel ce s-a opus papei și papalității, pe Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului.

Papistașii, prin vocea lui Varlaam, susțineau că lumina de la Schimbarea la Față este creată. Nu este inaccesibilă, și nici nu este adevărata lumină a dumnezeirii, ci mai prejos decât natura îngerilor, și decât rațiunea omenească. Este, adică, foc material, care, câteodată devenea vizibil pentru simțurile omului, altădată devenea nevăzut, fiindcă era perisabil și finit[12].

La această erezie – că lumina de pe Tabor este creată – au fost conduși papistașii, fiindcă identifică firea (ουσία, ousia) necreată a Lui Dumnezeu cu energiile sale necreate și fiindcă atribuie Lui Dumnezeu energii create. Catolicii nu acceptă energiile necreate ale Lui Dumnezeu. Ei cred că Dumnezeu nu comunică personal cu omul. Lucrează în lume nu direct, ci indirect, prin energiile sale create. Pentru aceștia, Dumnezeiescul Har este o substanță creată, pe care Dumnezeu o plăsmuiește pentru ca, prin intermediul ei, să-l mântuiască pe om. Creat este, după ei, de asemenea, harul sfințitor al Tainelor, la fel cum creată este și Lumina de pe Tabor de la Schimbarea la Față a Lui Hristos[13].

Schimbarea la Față, Pskov, secolul al XVI-lea

Aceste păreri ale papistașilor despre Lumina Sfântă de pe Tabor sunt total greșite și ele vin în contradicție cu învățătura Sfinților Părinți. Menționând o mulțime de citate ale Sfinților Părinți, Sfântul Grigorie Palama și alți monahi au arătat că Lumina de la Schimbarea la Față nu este materială și finită, nu este o slavă exterioară a trupului, ci slava și măreția dumnezeirii unită ipostatic cu trupul. Nu este chiar Lumina sau esența (ουσία) Lui Dumnezeu – care este nevăzută și de necuprins – ci energia și Harul Lui Dumnezeu de care se pot învrednici cei credincioși. Conform Sinodului din 1341, care este considerat al IX-lea Sinod Ecumenic, ,,necreată este lumina Domnului la Schimbarea Sa la Față, iar aceasta nu este esența/ousía Lui Dumnezeu”. De asemenea, conform Sinodiconului Ortodoxiei, lumina care a strălucit la Schimbarea la Față a Domnului nu este creată, dar nici nu este esența/ousia Lui Dumnezu, ci necreată, este strălucire și energie care își are originea, în mod nedespărțit în dumnezeiasca fire (theía ousía)[14].

În teologia ortodoxă se face diferența între esența/ousia necreată a Lui Dumnezu și energiile sale necreate. Cu natura/ousia Lui Dumnezeu, care este incomprehensibilă și inexprimabilă, credinciosul nu poate intra în contact. Relaționează, însă, și devine părtaș dumnezeieștilor energii ale Lui. Acestea, însă, ca și dumnezeiasca esență, sunt necreate și neplăsmuite. Adică, este altceva față de dumnezeiasca esență/ousia, dar nu este altceva decât Dumnezeirea. Credinciosul, prin pocăință, asceză, rugăciune și participare la viața mistică a Bisericii, comunică cu dumnezeieștile energii necreate și devine ,,părtaș dumnezeieștii firi”. Adică, cu ajutorul energiilor dumnezeiești necreate, și, printr-un urcuș duhovnicesc continuu, inima credinciosului se curăță de patimi, mintea se luminează și se învrednicește să vadă ,,lucruri dumnezeiești”, în mod tainic, dumnezeiasca slavă, Lumina necreată. Aceasta este tradiția isihastă a Bisericii noastre[16].

De asemenea, romano-catolicii consideră că apostolii erau nedesăvârșiți la acea vedere minunată de la Schimbarea la Față, din pricina fricii care pusese stăpânire pe ei atunci când profeții Moise și Ilie au intrat în nor. Însă, potrivit Sinodului de la Constantinopol, și așa cum tâlcuiesc Sfinții Părinți acest eveniment, această frică, ce era strâns legată de bucurie, nu i-a biruit cu totul, ca să fie ispitiți și să se întristeze apostolii. Fiindcă există frica de la început și frica cea de pe urmă. Aici este vorba de bucurie, prețuire și închinare la această mare taină, căreia s-au învrednicit să-i fie martori[17].

[1] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Eortodromiul sau comentariul canoanelor asmatice la Sărbătorile Împărătești și în cinstea Maicii Domnului, tom. 3, Editura ,,Stupul Ortodox”, Tesalonic 1987, pp. 311-312.

[2] ibidem, p. 291

[3] IV Regi 12, 2

[4] Cuviosul Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 256

[5] I Petru 1, 4

[6] Sfântul Nicodim Aghioritul, Tâlcuirea celor opt epistole sobornicești ale Sfinților Iacob, Petru, Ioan și Iuda, Edit, ,,Stupul Ortodox”, Tesalonic, 1986, p. 346.

[7] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Eortodromiul sau comentariul canoanelor asmatice la Sărbătorile Împărătești și în cinstea Maicii Domnului, tom. 3, Editura ,,Stupul Ortodox”, Tesalonic 1987, p. 162. Ibidem, vol. 3, p. 305-306

[8] ibidem, p. 307

[9] II Petru 1, 188

[10] Cuviosul Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 366

[11] ibidem p. 235-236

[12] V. Hristoforídis, Disputele isihaste din secolul al XIV-lea, Edit. Paratiritís, Tesalonic, 1993, p. 51.

[13] Papalitatea, ieri și astăzi , Edit. Sfintei Mănăstiri Paraklítou, Oropós, Attikí, iulie 2009, p. 15-16.

[14] V. Hristoforídis, op. cit., pp. 52, 97, 101

[15] II Petru 1, 4.

[16] Papalitatea, ieri și astăzi… p. 15.

[17] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Eortodromion…vol. 3, p. 260 și Mitropolitul de Náfpaktos și Sfântul Vlasie, Ierótheos, Sărbătorile Împărătești, Editura Sfintei Mănăstiri Nașterea Maicii Domnului-Pelaghía, Livadiá 1998, p. 179.