Otomanii și vinul din Sfântul Munte

În vreme ce în poezia islamică găsim laude închinate vinului, acesta constituie un păcat pentru credincioşii lui Mahomed. Pentru a urmări istoria viticulturii aghiorite în secolele stăpânirii otomane, ar trebui aruncăm o privire şi asupra atitudinii otomanilor faţă de vin. Bineînţeles, fără a generaliza nejustificat, pentru că, în perioada stăpânirii turcești, datele diferă în funcţie de timp  şi loc.

Teoretician al legislaţiei islamice, Shacht spune că folosirea vinului nu este interzisă de Coran, ci de legea sfântă, care se bazează pe tradiţiile Profetului. Aceasta pedepseşte beţia cu 80 de lovituri de bici, iar în cazul sclavilor, cu 40. După cum precizează Wensinck, Mohamed nu era iniţial împotriva vinului, remarcând, însă, răul provocat de beţie şi sfătuindu-i pe credincioşi să ocolească vinul. Non-musulmailor le era îngăduit să bea vin, însă nu în public, pentru a nu insulta credinţa mahomedană (1).

Imensul imperiu otoman a trebuit să găsească un echilibru între directivele “Profetului” şi un bun de o asemenea importanţă precum vinul, larg răspândit în proviinciile sale, aducător de profit şi, mai ales, atât de îndrăgit de non-musulmani. Producerea şi comercializarea vinului le erau interzise musulmanilor, dar putea folosi necredincioși pentru realizarea aceste activităţi economice. Administraţia turcească socotea pământul cultivat un bun public şi existau taxe pentru folosirea şi obţinerea produselor în urma cultivării lui. Dar pentru că situaţia nu era foarte lămurită în ceea ce priveşte viile şi grădinile, pentru supuşii sultanului cultivarea viilor în locul grânelor era mai profitabilă, deoarece activitatea era impozitată numai pentru roade, nu şi pentru pământ. Bineînţeles că otomanii interziceau transformarea câmpurilor cultivabile în vii. În primul rând pentru a evita lipsa cerealelor pe imensul teritoriu al imperiului şi, în al doilea rând, pentru a evita scăderea veniturilor din impozite, căci în situaţia în care cultivatorii ar fi susţinut că pământurile lor sunt cultivate cu vie de la început, s-ar fi sustras de la plata impozitelor.

Impozitarea şi faptul că binecuvântata vie oferea multe produse (struguri, vin, rachiu, must, must fiert, resturi vegetale care puteau fi arse etc.) au fost principalele motive ale înfloririi cultivării viilor în Macedonia. În Tesalonic, de pildă, de la cucerirea oraşului de către turci, în 1430, și până în 1525, numărul viilor a crescut atât de mult încât administraţia locală a impus un impozit suplimentar pentru produsele obţinute din struguri, în jur de 2,5-3% (2).

Turcii creaseră şi un soi de monopol. Spahii, călăreţi otomani, luau parte la strângerea impozitelor din regiunea lor. De obicei se plătea în funcţie de soi, iar cota-parte a spahiului la vin rămânea la locul de producere. Restul butoaielor erau pecetluite şi puteau fi vândute numai după ce se vindea vinul spahiului, dar la un preţ mai mic.

În ciuda multor măsuri şi restricţii impuse de Imperiul otoman, prin diplomaţie, mijlocirea Patriarhiei, bunăvoinţa sultanilor în anumite situaţii, sau susţinerea domnilor Moldovei şi Valahiei, Georgiei ori Rusiei, monahii aghioriţi au continuat să cultive vii şi să producă vin.

Începând din 1600, însă, impozitul pe proprietate şi produse a crescut. Mănăstirile bogate ajung să plătească impozitele și pentru mănăstirile mai puţin avute, dar în 1661 se impune ca fiecare mănăstire să-şi plătească propriul impozit. Următoarele două secole găsesc cele mai multe dintre mănăstiri în situaţia de a fi îndatorate. Este epoca în care încep să se vândă mii de manuscrise şi odoare. Athosul avea de plătit, pe lângă impozitul turcesc, şi taxe vamale veneţienilor care continuau să controleze comerţul marin, dar și să suporte invaziile piraţilor (3). Mănăstirea Marea Lavră, care în 1045 avea aproximativ 700 de monahi, în 1623 număra numai 5 sau 6 trăitori. Nu mai exista, așadar, mână de lucru pentru îngrijirea viilor imense.

Tipikonul aghiorit din 1783 a încercat să reglementeze marea diferenţă economică dintre mănăstiri şi a rânduit sistemul administrativ care există şi astăzi. Toate mănăstirile caută ajutorul celorlalte dacă se află în nevoie.

Iezuitul francez Braconié, care a vizitat Sfântul Munte la începutul secolului al XVIII-lea, a rămas impresionat de faptul că monahii lucrează, şi nu trăiesc din veniturile mănăstirii. El menționează faptul că nu se dă vin la masă, dar cine doreşte, găsește să cumpere. Sigur, rânduiala nu îngăduie ca monahul să ţină mâncare şi băutură în chilie. Dacă un mirean bea vin în mănăstire, trebuia să facă acest lucru în pridvor, stând în picioare, iar nu aşezat.

Prelatul anglican Richard Pococke scrie despre pustnicii schitului Sfânta Ana: „Ei usucă smochinele, strugurii şi miezul de nucă. Pregătesc şi puţin vin şi coniac din viile lor”. (4)

Hunt scrie în 1801 că la trapeza Mănăstirii Iviron erau oferite vinuri franţuzeşti (5). Probabil că vrea să facă impresie exagerând. Vinurile erau, cel mai probabil, daruri pe care monahii le deschideau pentru vreun invitat mai de seamă. Prin 1806, William Martin Leake observa că necesarul de vin al locuitorilor Sfântului Munte era acoperit din producţia locală. Se pare că, în ciuda dificultăţilor, vinul nu a lipsit niciodată din Grădina Maicii Domnului.

Note:

1. Vasíli Dimitriadis, H ambelokalliérgeia kai oinoipoií sth Makedonia katá tin Tourkokratía. Ambelooinikí istoria sto hóro tiw Makedonias-Thrakis [Cultivarea viţei de vie şi producătorii de vin din macedonia în timpul Turcocraţiei. Istoria podgoriilor şi a vinului în regiunea Macedonia-Tracia ], Ed. ETBA, 1998.

2. Vasíli Dimitriadis, „I kannuname kai oi Hristianoí kátoikoi tis Thessalonikis gyro sta 1525” [Kannuname şi locuitorii creştini ai Tesalonicului, în jurul anului 1525], Makedoniká 19 (1979).

3. Graham Speake, Aghion Oros, Ed. Indiktos, 2005.

4. Kyriákou Simópoulou, Xenoi taxidiotes sthn Ellada [Călători străini în Ellada], 1700-1800, vol. 2, Atena, 1973.

5. Kyriákou Simópoulou, Xenoi taxidiotes sthn Ellada, 1800-1810, vol. 3, Atena, 1975.