Metafizica ca boală și ca Praznic

Iată-ne ajunși la Praznicul Adormirii Maicii Domnului. În insulele grecești, cu această ocazie se urează Kalí Panaghiá, corespondentul lui Kalí Anástasi (Înviere bună) pe care îl urăm de Paște sau al lui Kalá Hristoúgenna (Crăciun bun/fericit) pe care îl urăm de Crăciun.

Cei care înțeleg diferența incompatibilă dintre Biserică și religie (înțelegere care definea, odinioară, identitatea culturală a elinului) o văd în persoana Maicii Domnului pe Născătoarea de Dumnezeu, pe femeia care a dat trup libertății lui Dumnezeu față de Însăși Dumnezeirea Sa, a acelei libertăți care se traduce într-un eros maniac față de creatură, în faptul că Dumnezeu S-a făcut om fără să renunțe la acea «alteritate ontologică» a Dumnezeirii. Se biruiesc legile firii, cântă Biserica, referindu-se la nașterea lui Dumnezeu din om, naștere care reprezintă primul și singurul caz din istorie în care libertatea se identifică cu Principiul Cauzal al evenimentului existențial.

Cei care nu înțeleg diferența incompatibilă dintre Biserică și religie, precum și faptul că evenimentul eclesiastic se alienează atunci când este redus la o simplă religie (alienare care a definit identitatea culturală a Apusului din epoca post-romană), o văd în persoana Maicii Domnului îndeosebi pe Fecioara (the Virgin, la Vierge). Parcă ar vrea, în acest fel, să descânte frica primitivă de sexualitate, frică care încă o ține pe femeie captivă în acea «burka» din care vede lumea numai pe furiș, ca o spectatoare invizibilă, aceeași frică care vrea cu orice preț să dosească, să umbrească grația feminină, și mai ales părul femeii (de ce oare părul?) sau chiar să-l radă complet, așa cum fac evreii fanatici cu femeile lor. Așadar, sacralizarea sau chiar cultul virginității biologice îl naște conceptul de religie, instinctul orb de blindare a ego-ului înaintea fricii de transcendentul necunoscut.

Biserica* înseamnă chemare, participare la relație, la comuniune, la coexistență. «Chemarea» și «relația» reprezintă, într-un fel, definiția libertății. De-a lungul istoriei, oamenii rareori au suportat libertatea ca principiu al unui mod comun de viață ce necesită efort și sudoare și care presupune să te depășești pe tine însuți, să riști utilitatea de dragul adevărului.

Biserica nu s-a autodefinit niciodată ca o izbândă desăvârșită, ci dintotdeauna și-a asumat rolul unui ogor cultivat și cu grâu și cu neghină, fiindcă, în paralel cu Biserica, există – ca un simptom aproape nedezlipit, la fel cum în dragostea maternă de multe ori «se cuibărește» și o doză de autarhism egocentric sau cum în dragostea curată se mai strecoară câte un strop de plăcere camuflată – și tendința de a reduce Biserica la o simplă religie. Atunci când această tendință se materializează, automat viața bisericească se denaturează: mărturia experienței eclesiastice, Evanghelia (vestea cea bună) însăși, devin ideologii, credința se transformă într-o simplă convingere individuală, etica este văzută ca reușită personală, demnă de răsplată. Atunci capătă curaj și acea frică primitivă de sexualitate despre care vorbeam mai devreme. Drept urmare, Maica Domnului prezintă interes (și ajunge să fie cinstită) nu pentru că din ea S-a întrupat Cel fără de trup și pentru că L-a primit în pântecele ei pe Cel neîncăput, ci pentru că a rămas «și după naștere Fecioară». Cu alte cuvinte, este cinstită pentru că a salvat fecioria biologică, care, fără îndoială, prezintă un interes incomparabil mai mare decât maternitatea.

În viziunea monahismului bisericesc autentic, însă, Sfântul Munte este numit «Grădina Maicii Domnului», iar fecioria este considerată expresia jertfei absolute de sine, apogeul libertății și iubirii. De cealaltă parte, în viziunea creștinismului văzut ca religie, asceza desăvârșită a fecioriei este transformată într-o simplă obligație juridică, în «celibat». Imediat, celibatul se autonomizează și de viața monastică, și de «anahoreză», este trăit separat de comunitate – frățietate – familie bisericească, este rupt de eremitismul ascetic, devenind o opțiune personală în vederea construirii unei cariere preoțești (în Occident) sau episcopale (în Ortodoxie).

Din punctul de vedere al carierei, celibatul ortodox vede din start sexualitatea ca pe o boală contagioasă, de vreme ce ea constituie un impediment în calea arhieriei chiar și pentru cel mai «sfânt» dintre preoții căsătoriți. Pare-se că celibatul silit al arhiereilor ar vrea să dovedească că nu sunt altceva decât vorbe goale ceea ce Biserica învață despre Cununie, anume că este taină «în Hristos și în Biserică». Dacă «taina» înseamnă revelarea și înfăptuirea dinamică a Bisericii (sau zugrăvirea modului existențial al Treimii și al kenozei lui Hristos), atunci cum e posibil ca taina nunții să fie compatibilă cu taina preoției prezviterului, însă nu și cu preoția episcopului? Sau de ce nu este acceptată a doua nuntă în cazul preoților care au rămas văduvi?

În societatea de azi a individualismului colectiv, celibatul ca și carieră reprezintă o amenințare vădită la adresa sănătății sufletești și a integrității morale a oamenilor. Singurătatea îl dărâmă pe celibul neintegrat în familia duhovnicească a unei mănăstiri, iar expunerea sa inevitabilă la condițiile moderne de viață (contactul cu gloata impersonală și accesul la ultimele izbânzi ale tehnologiei: TV, internet) și la bombardamentul cu diverse forme provocatoare de hedonism senzual care se ascund în spatele acestora, duc la agravarea eventualelor simptome de boală sufletească: denaturări de natură sexuală, tulburări la nivelul sistemului nervos sau psihic. Ca să nu mai pomenim de înfiorătoarele cazuri de pederastie care zguduie clerul romano-catolic în ultimii ani, precum și de nenumăratele cazuri de concubinaj consacrate tacit în rândul clerului din America Latină și Africa. În cel mai bun caz, toți acei factori enumerați mai sus îl vor împinge pe celib spre un mod de viață superficial: ipocrizie metodică, comportament schizofrenic, contradicții și, în general, inconsecvență. Toate acestea sunt aspecte ale aceleiași tragedii provocate de primitivismul fricii de sexualitate, primitivism care a fost adoptat ulterior ca atitudine «creștină».

Însă și în cadrul «Bisericilor naționale» ale Ortodoxismului ideologic, corpurile episcopale și «curțile» celibilor care le alcătuiesc prezintă o inflație dramatică de simptome de natură psihopatologică, inclusiv pierderea contractului cu realitatea sau coborârea la un nivel de înțelegere pueril. În aceste condiții, nu e deloc întâmplător faptul că Biserica a rânduit calea monahală ca și condiție și mod de împlinire a fecioriei ascetice.

Dincolo de toate acestea, imnologia bisericească o preamărește pe Sfânta Fecioară ca «Mamă a vieții», a vieții care înseamnă libertate față de orice fel de boală, de denaturare, de ofilire, a vieții care se împlinește în Praznic.

* În limba greacă, cuvântul «ekklisía» (= Biserică) este compus din prepoziția ek (= din) și substantivul klísis (= chemare, apel) – n. tr.

Sursa: yannaras.gr