Viața monahală, calea desăvârșirii – 1

Odată cu monahismul a apărut în Biserică o formă aparte de viețuire. Acest lucru însă nu înseamnă că a apărut și o nouă morală. Biserica nu are o morală aparte pentru mireni și una pentru monahi, nici nu diferențiază aceste două categorii de credincioși în privința îndatoririlor lor față de Dumnezeu. Viața creștină este aceeași pentru toți. Toți creștinii au ca trăsătură definitorie comună faptul că ”își au numele de la Hristos”[1]. Cu alte cuvinte, ipostasul și numele lor provin de la Hristos. Acest lucru înseamnă că creștinul este autentic și adevărat atunci când se sprijină în viața și purtarea sa pe Hristos. Însă strădania aceasta întâmpină obstacole în lume.

Ceea ce este greu în lume, în monahism se realizează cu o râvnă și atenție deosebită. Monahul năzuiește în viața sa duhovnicească ceea ce e dator să năzuiască oricare dintre credincioși, anume să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Principiile fundamentale ale monahismului coincid în esență cu principiile fundamentale ale vieții tuturor creștinilor. Acest lucru apare mai clar în istoria Bisericii primelor veacuri, atunci când încă nu se constituise instituția monahală.

În tradiția Bisericii este evidentă preferința pentru viața de feciorie sau de castitate în detrimentul vieții de căsătorie. Poziția aceasta nu este îndreptată, desigur, împotriva căsătoriei, care este recunoscută ca taină[2], ci urmărește să semnaleze greutățile care, în căsătorie, decurg la nivel practic pentru viața duhovnicească. De aceea, încă de la începuturi au existat mulți creștini care evitau încheierea căsătoriei. Astfel, apologetul Atenagora, care a trăit în secolul II, scrie: ”Vei găsi mulți bărbați și femei dintre noi care îmbătrânesc necăsătoriți în nădejdea unirii cu Dumnezeu”[3].

De altfel, viața creștină a fost legată de la început de lepădarea de sine și de jertfă: ”Cel ce vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine și să-și ia crucea și să Îmi urmeze Mie”[4]. Hristos cere de la om totala dăruire de sine: ”Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”[5].

În sfârșit, dăruirea în rugăciunea intensă și neîncetată, ascultarea de păstorii Bisericii, dragostea și supunerea față de ceilalți, precum și, îndeobște, toate virtuțile fundamentale ale monahismului erau cultivate dintru început de către membrii Bisericii.

Desigur, monahul și cel căsătorit trăiesc două forme diferite de viață. Acest lucru însă nu schimbă cu nimic răspunderea lor față de Dumnezeu și de poruncile Lui, care sunt aceleași pentru toți. Fiecare are o harismă specială în trupul unitar și nedespărțit al Bisericii lui Hristos[6]. Orice formă de viață, fie căsătoria, fie monahismul, se supune în aceeași măsură voii lui Dumnezeu. De aceea nu este îngăduit creștinului să vină cu pretexte pentru nesocotirea chemării lui Hristos sau pentru răspunsul selectiv la îndatorirea de a ține poruncile Lui, spunând că el este căsătorit. În ambele cazuri, atât în căsătorie, cât și în monahism, se cere nevoință și duh luptător.

Deosebit de categoric în acest sens este Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune: ”Te înșeli pe tine însuși și greșești, dacă crezi că unele se cer de la mirean și altele de la monah, pentru că deosebirea dintre aceștia stă doar în unirea sau neunirea nunții, în timp ce în toate celelalte toți au aceleași răspunderi. Pentru că toți trebuie să urce la aceeași înălțime, și ceea ce a distrus întreaga lume este faptul că am ajuns să credem că doar monahul trebuie să ducă o viață aspră, câtă vreme celorlalți le este îngăduit să trăiască în lene și nepăsare”[7]. Referindu-se la ținerea anumitor porunci ale Evangheliei, observă: ”Cine se mânie împotriva fratelui fără motiv, indiferent dacă este mirean sau monah, se împotrivește în aceeași măsură lui Dumnezeu. Și cine se uită la femeie cu dorință desfrânată, indiferent de statutul pe care îl are, se face în aceeași măsură vinovat”. Aici chiar atrage atenția că mireanul care cade în această greșeală este mai de neiertat decât monahul. Și, mai general, învață Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristos, dând poruncile Sale, nu face distincție între diferitele categorii de oameni, Hristos ”nu instituie nici nume de mirean, nici de monah, căci mintea omenească este cea care a introdus această numire”[8].

Poruncile lui Hristos cer de la toți credincioșii rigoarea vieții duhovnicești, pe care adesea o socotim doar îndatorirea monahilor. Cerința decenței și a cumințeniei, condamnarea bogăției și recomandarea austerității[9], evitarea vorbăriei goale și arătarea dragostei jertfelnice nu sunt adresate doar monahilor, ci tuturor credincioșilor.

În sfârșit, respingerea cugetului lumesc nu constituie o îndatorire doar pentru monahi, ci pentru toți creștinii. Credincioșii nu trebuie să aibă cuget lumesc, ci să trăiască ca străini și trecători, avându-și mintea la Dumnezeu. Patria lor nu se află pe pământ, ci în Împărăția cea cerească: ”Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”[10]. Biserica poate fi definită ca societate a ieșirii. Lumea este locul șederii ei vremelnice. Destinația ei este Împărăția lui Dumnezeu. Așa cum israeliții care au fost eliberați din Egipt au pășit către Ierusalim prin multe greutăți și încercări, la fel și creștinii care se eliberează din robia păcatului pășesc prin multe greutăți și încercări către Împărăția cea cerească. Ieșirea aceasta din lume nu a fost trăită în primul rând ca o ieșire spațială, ci ca un mod de viață. Îndepărtarea de Dumnezeu și întoarcerea către lume nu s-a realizat ”ca loc”, ci ”ca mod”, pentru că Dumnezeu a fost și rămâne pretutindenea prezent și atoateplinitor, la fel și îndepărtarea de lume și întoarcerea la Dumnezeu sunt înțelese în primul rând ca mod, nu ca loc. Acest lucru își găsește expresie mai ales în viața creștinilor din primele veacuri. Aflându-se în lume, au avut conștiința clară că nu își au originea în lume, nici nu aparțin acesteia, ”în lume, dar nu din lume”. Și câți trăiau în feciorie și sărăcie – voturi devenite mai târziu principiile fundamentale ale vieții monahale – nu se îndepărtau de societatea oamenilor, nici nu se refugiau în munți.

Îndepărtarea spațială de lume are loc pentru a ușura îndepărtarea de lume ca mod de viață. Experiența învață că mântuirea omului în lume este mai grea. Așa cum atrage atenția Sfântul Vasilie cel Mare, conviețuirea cu oameni nepăsători față de ținerea poruncilor lui Dumnezeu este vătămătoare. Răspunsul la invitația lui Hristos, ca omul să-și ia crucea și să-L urmeze, este mai greu, dacă nu chiar imposibil, în cadrele vieții în lume. Văzând omul mulțimea celor fărădelege, nu numai că nu își conștientizează păcatele și nu se pocăiește, ci chiar își închipuie că a realizat ceva, pentru că el se compară cu cei mai răi. Apoi, zgomotele și preocupările vieții în lume îl distrag de la pomenirea lui Dumnezeu, și nu numai că nu îi îngăduie să simtă bucuria comuniunii cu Dumnezeu, dar îl și conduc la disprețuirea și uitarea voii lui Dumnezeu[11].

Aceste lucruri nu înseamnă că fuga din lume asigură mântuirea omului, ci doar că este un factor pozitiv și ajutător. Când însă omul se dedică în întregime lui Dumnezeu și voii Lui, nimic nu îi poate împiedica mântuirea. Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția în acest sens: ”Întru nimic nu este piedică și poticneală spre virtute celui care dorește să se căsătorească, ci îi este cu putință celui ce se poartă cu multă luare să pună început virtuții, (…) având femeie și crescând copii și îngrijindu-se de ale casei”[12]. Și Cuviosul Simeon Noul Theolog arată: ”Nici viețuirea în mijlocul orașului nu ne împiedică de la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, dacă suntem înțelepți și lucrători, nici părăsirea lumii nu aduce isihia, dacă suntem leneși și nepăsători”[13]. În altă parte iarăși spune că este cu putință tuturor, nu doar monahilor, ci și mirenilor ”să se pocăiască nesfârșit și neîncetat și să plângă și să Îl implore pe Dumnezeu, și prin aceste fapte se zidesc toate celelalte virtuți”[14].

Monahismul creștin a fost corelat de la început cu isihia. Aceasta este interpretată mai ales ca o stare lăuntrică. Isihia exterioară este căutată pentru realizarea mai ușoară și mai desăvârșită a celei interioare. Isihia nu este inerție sau inactivitate, ci priveghere și lucrare la nivelul vieții duhovnicești. Este o intensă stare de trezvie și o deplină dăruire lui Dumnezeu. Monahul, retras în locuri de liniște exterioară și cercetându-se acolo pe sine, reușește să se cunoască mai bine, să lupte mai radical cu patimile și să-și curețe mai deplin inima, ca să se învrednicească de apropierea și vederea lui Dumnezeu.

Tatăl Sfântului Grigorie Palama, Constantin, trăia viață isihastă ca senator și membru al curții imperiale în mijlocul Constantinopolului. Trăsătura  esențială a acestei vieți este eliberarea de alipirea pătimașă față de lume și deplina dăruire lui Dumnezeu. De aceea, și Sfântul Grigorie Palama spune că mântuirea în Hristos este posibilă tuturor: ”Și agricultorul, și pielarul, și constructorul, și croitorul, și țesătorul și, de fapt, orice om care își trăiește viața în suferințe și din munca mâinilor sale, dacă alungă din sufletul său dorința de îmbogățire, de slavă deșartă și plăcere, cu adevărat fericit este”[15]. În același duh și Sfântul Nicolae Cabasila observă că nu este nevoie să se retragă cineva în pustie, să se hrănească cu hrană neobișnuită, să își schimbe veșmintele, să își distrugă sănătatea sau să facă orice altceva pentru a rămâne credincios lui Dumnezeu[16].

Viața monahală, prin îndepărtarea spațială de lume și retragerea în pustie a început de pe la mijlocul secolului III. La retragerea creștinilor în pustie, în această perioadă, au contribuit și prigoanele dure ale romanilor. Însă înflorirea monahismului, care datează din epoca Marelui Constantin, se datorează mai ales refuzului multor credincioși de a se adapta secularizării care începuse să ia proporții în Biserică, și dorinței lor de a trăi mai consecvent viața creștină. Astfel, monahismul a apărut simultan în diferite părți ale zonei de sud-est a Mării Mediterane, în Egipt, în Palestina, în Sinai, Siria, Cipru, ca să ajungă la scurt timp și în Asia Mică și, în sfârșit, și în Europa. Însă în al doilea mileniu creștin, centrul monahismului ortodox s-a dovedit a fi Sfântul Munte.

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=43724