Vinurile aghiorite de la Revoluția din 1821 până în secolul al XX-lea

Secolul al XIX-lea a marcat o mică renaștere în Sfântul Munte. Organizarea, colaborarea dintre mănăstiri și ajutorul primit din exterior a dus la rambursarea datoriilor, la renovarea mai multor mănăstiri și la o bunăstare elementară. Toate aceste evoluții au fost întrerupte brusc de Revoluția de la 1821.

Vii ale Mănăstirii Sfântul Pantelimon

Monahii revoluționari s-au unit cu forțele din Macedonia și, în cele din urmă, au fost înfrânți. Turcii au trimis o armată de 3.000 de oameni în Sfântul Munte. Robia și suferințele pe care aghioriții nu le cunoscuseră vreme de 400 de ani le-au trăit în deceniul următor. Jafurile, amenzile, execuțiile prin spânzurare au devenit fenomene cotidiene. Mănăstirile erau obligate să întrețină toată această armată de ocupație. La Marea Lavră, de exemplu, din 1821 până în 1830 au locuit 750 de soldați otomani. Mănăstirea nu numai că îi hrănea, dar trebuia să le plătească și salarii.

Multe mănăstiri au reușit să scoată în secret sfintele lor odoare din Sfântul Munte și să le trimită în Grecia; ulterior, după întemeierea statului grec, le-au luat înapoi.

În intervalul 1821-26, numărul de monahi s-a diminuat de la  2.980 la 590. Acest lucru a avut un impact și asupra podgoriilor mănăstirilor, care au rămas fără mână de lucru. Cele mai multe podgorii au rămas necultivate, producția de vin s-a redus, iar monahii au ajuns să se ocupe mai ales de producția de țuică, care era mai ușor de obținut și nu necesita struguri de foarte bună calitate. În acești ani grei, metocurile din afara Sfântului Munte îi sprijineau pe athoniți trimițându-le din produsele lor.

După eliberare, statul elen a început să trimită un mic ajutor către mănăstiri, dar abia după anul 1830 au început să fie recuperate pagubele. În 1839, adoptarea legii ”Háti Serίf Ghiulhané” aduce reglementări în regiunile ocupate de turci și favorizează comerțul. În deceniile următoare începe o reorganizare în administrația Imperiului Otoman după modelele occidentale. Este epoca în care Tesalonicul înflorește comercial, la fel și capitala athonită, Karyes.

Pivnițe aghiorite

Tesalonicul de la mijlocul secolului al XIX-lea vuia de taverne, deși patronii de taverne plăteau un impozit mai mare decât ceilalți comercianți. Dezvoltarea capitalei athonite, Karyes, a fost extraordinară, cu rezultatul că o mulțime de laici au ajuns să facă comerț în piețele ei. Și dintr-o piață foarte zgomotoasă, desigur, nu puteau lipsi magazinele cu băuturi spirtoase, magazine care dădeau dureri de cap Patriarhului și părinților aghioriți. Producția de vin și de țuică fusese recuperată în mănăstiri și în schituri și darul lui Bacchus curgea din belșug în piața de la Karyes. În 1881, Patriarhul Ioachim al III-lea îi cere Sfintei Chinotite, structura administrativă superioară a Athosului, luarea de măsuri împotriva magazinelor de băuturi alcoolice. În ciuda hotărârilor părinților aghioriți, piața din Karyes continuă să funcționeze în ritmuri frenetice. În 1891, Sfânta Chinotită decide închiderea magazinelor și a atelierelor de producție pe care le aveau mirenii, în număr de peste 100. Dar se pare însă că nici această măsură severă nu a fost respectată. Contractul din 1895 cu Papa-Gavriil, unul dintre cei trei băcani din Karyes, interzice strict ”vânzarea șampaniei Bordeaux, a berii și a altor produse asemănătoare, este interzisă vânzarea vinului la pahar și a altor băuturi alcoolice, fie ele și oferite gratuit în magazine…”.

Scopul deciziei este de a opri comerțul pe care îl făceau laicii la Karyes și protejarea sfințeniei locului. Doi ani mai târziu, Patriarhia Ecumenică a emis un sigiliu care valida decizia Sfintei Chinotite ca în Karyes să funcționeze numai 3 băcănii și 46 de ateliere.

Mobilitatea comerțului dă un avânt și cultivării podgoriilor. Piața din Karyes vinde vin, dar acesta este comercializat și în afara Sfântului Munte. Monahul Evloghie Kourílas Lavreotul menționează că la sfârșitul secolului al XIX-lea, Marea Lavră avea „nesfârșite podgorii”. Numai podgoria lui kir Isaia este estimată la aproximativ 200 de hectare, producând 300-400 de încărcături de struguri. Imensul rezervor de vin era numit pappoús [bunicul], pentru că era extrem de vechi; rezervorul avea o capacitate de 17.000 de ocale, adică în jur de 21,7 tone. Dimensiuni uriașe pentru necesitățile unei singure mănăstiri.

Viile Chiliei Monoxilitis, aparținând de Mănăstirea Sfântul Pavel

Secolul al XX-lea găsește podgoriile aghiorite în plină înflorire. Gheronda Gavriil menționează că în acei ani, Mănăstirea Dionysiou producea 50.000 de ocale (64 de tone) de Monoxylíti, vestitul vin athonit. În 1912, monahii prăznuiesc eliberarea de sub turci, însă perioada de pace durează puțin.

În anii următori, aghioriții și podgoriile lor aveau să se confrunte cu două mari catastrofe care vor schimba parcursul podgoriilor istorice: filoxera, boala care a distrus podgoriile europene, și de catastrofa din Asia Mică.