Sfântul Faust, Episcop de Riez

Născut în Marea Britanie în jurul anului 400, Cuviosul Faust s-a mutat cu familia în Galia sudică la începutul secolului al V-lea.

După strălucite studii de filosofie, a dorit să dobândească adevărata înţelepciune şi s-a tuns monah în vestita mănăstire din Lerini (azi Lerins, lângă Cannes), punându-se sub îndrumarea duhovnicească a întemeietorului ei, Sfântul Honorat şi a Preacuviosului Caprasius. Smerenia, ascultarea, blândeţea şi râvna sa pentru nevoinţă au făcut ca în scurt timp să înainteze în virtuţile monahiceşti, iar Sfântul Egumen Maxim şi fraţii să-i recunoască cu uimire harismele.

Baptisteriul din Riez, singurul vestigiu al Episcopiei din vremea Cuviosului Faust

Astfel, atunci când Egumenul Maxim a fost ales Episcop de Riez, în Provence (la anul 434), obştea mănăstirii l-a pus pe Faust urmaş al său la stăreție. Timp de 27 de ani, sub privegherea lui, a reuşit să instaureze la Lerini o desăvârşită rânduială prin care se respecta cu scumpătate Tradiţia Părinţilor Răsăriteni. A apărat cu râvnă autonomia mănăstirii împotriva amestecurilor Episcopului Theodor de Fréjus, care a convocat în anul 453 un Sinod la Arles, cu scopul de a se analiza rânduiala pe care o ținea Cuviosul în mănăstirea sa. Sinodul l-a reabilitat pe Faust în datoriile sale şi a hotărât ca Episcopul de Fréjus să se limiteze la jurisdicţia eparhiei sale.

Basilica episcopală (1) era legată de baptisteriu (2) printr-o colonadă

Întorcându-se în mănăstire, Cuviosul Egumen, fiind el însuşi o adevărată pildă a tuturor virtuţilor, a continuat să-i călăuzească pe monahii săi până la adormirea Sfântului Maxim (461). Atunci, în ciuda împotrivirilor sale, a fost nevoit să-l urmeze pe acesta la tronul episcopal de Riez.

Templul lui Apollo, Riez

Fără a-şi părăsi nevoinţa călugărească pentru măreţia demnităţii episcopale, noul episcop se întrecea în posturi şi privegheri cu cei mai aspri pustnici. A introdus în catedrala mitropolitană rânduielile liturgice de la mănăstirea din Lerini şi a păstrat strânse legături cu toate mănăstirile episcopiei lui, în care adeseori se retrăgea pentru liniştire. După rugăciunea de toată noaptea, îmbrăcat simplu, ca un preot lipsit de importanţă, ieşea din mănăstire să-i ajute pe cei în nevoi, să-i cerceteze pe cei întemniţaţi, să îngroape trupurile săracilor părăsite pe drumurile publice, ridicându-le pe umerii lui. Blând şi primitor, Faust a câştigat iubirea întregului popor, pe care neîncetat îl îndemna să părăsească obiceiurile idolatre şi să trăiască potrivit poruncilor lui Dumnezeu.

Baptisteriul din Riez, gravură

În vremea cumplitei foamete din 474 s-a făcut „tuturor toate” pentru a-şi salva turma. A hotărât ca vreme de trei zile să se facă procesiuni şi rugăciuni de toată noaptea, a împărţit poporului tot ce avea el însuşi şi l-a rugat pe prietenul său, Sfântul Patientius, să trimită provizii de grâu în Lugdunum (Lyon-ul de astăzi).

În vremea episcopatului său de treizeci de ani, Sfântul Faust a deţinut o poziţie de frunte în treburile bisericeşti din Galia, a fost considerat întâistătătorul episcopilor şi cel mai bun ritor al vremii sale. S-a confruntat cu ereticii arieni şi macedonieni şi a luptat împotriva unor teologi, care, întemeindu-se pe scrierile Sfântului Augustin, acceptau învăţătura despre predestinaţia absolută, negând împreună-lucrarea liberului arbitru al omului cu Harul dumnezeiesc. Asemeni Cuviosului Casian şi Părinţilor greci ai Bisericii, Faust învăţa că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are chemarea să intre prin virtute într-o împreună-lucrare liberă şi dinamică cu Creatorul său ca să îşi înfrumuseţeze chipul şi să-l lumineze cu asemănarea. Se cuvine menționat că Biserica Apuseană, care îndeobște a adoptat teologia Sfântului Augustin şi, prin urmare, şi învăţătura acestuia despre predestinaţia absolută, a considerat drept erezie (semipelagianism) învăţătura lui Faust, cu toate că acesta era în acord absolut cu Tradiţia comună a Bisericii. Această învăţătură a fost acceptată de episcopii din Galia la Sinoadele de la Arles (473) şi Lugdunum (474).

Baptisteriul din Riez

Când regele vizigoţilor, Evric, a intrat cu oştirile în Galia de sud-est (477), Sfântul Faust a făcut parte dintr-o comisie de patru episcopi însărcinaţi să poarte tratative de pace cu acesta. Nu au reuşit însă să oprească distrugătoarea năvălire barbară. Vizigoţii au prădat regiunea Provence şi au răspândit arianismul. Avântându-se în luptă prin rugăciune şi post, sfântul episcop îşi aduna zilnic poporul şi clerul şi, indiferent la ameninţările lui Evric, îi sfătuia să-şi păstreze credinţa ortodoxă chiar cu preţul vieţii, dacă va fi nevoie.

Turla Baptisteriului din Riez

Evric l-a exilat şi l-a întemniţat în actualul Limoges, însă după moartea regelui vizigot (anul 485), Faust a revenit în episcopia sa. Turma l-a primit cu strigăte de biruință şi cu lacrimi de bucurie, avându-l vreme de încă zece ani ca înţelept păstor. A adormit în pace la vârsta de aproape 100 de ani (495), fiind prăznuit în ziua de 28 septembrie.

Sursa: Ieromonahul Macarie Simonopetritul, Νέος Συναξαριστὴς τῆς ᾿Ορθοδόξου ᾿Εκκλησίας, vol. I, pp. 327-330, Editura Ormilia, 2001.