Sfântul Petru Damaschin: Păcatul

După ce vorbeşte despre dialectica dintre mântuire şi pierzanie, Sfântul Petru Damaschin se apleacă asupra realităţii păcatului. Petru începe amintind de căderea lui satan, „îngerul de odinioară din cer, şi dezvoltă o teologie a păcatului de la un capăt la celălalt al lucrării Spre aducere aminte… Conform Sfântului Petru, de vreme ce „din neascultarea lui Adam crescând toţi pătimaşi prin obişnuirea cu patimile, unii [dintre noi] nici nu simt măcar amărăciunea patimilor”.

Totuşi, calea noastră către păcat urmează o rânduială explicită. Omul este mai întâi confruntat cu „aşa-numita momeală [προσβολή] sau venire în minte a răului, care nu are nici răsplată, nici ocară. După aceasta se iveşte aşa-zisa însoţire [συνδυασµός], adică acea convorbire cu gândul fie spre încuviinţare [συγκατάθεσιν], fie spre lepădare”. Mai mult, „nici nu păcătuim fără de voie, dacă nu consimţim mai înainte [συγκατατιθέµεθα] de bunăvoie cu gândul şi nu cădem în robie. Atunci, acela duce pe cel luat în prinsoare, chiar fără voie, la păcat”.

Sfântul Petru Damaschin defineşte ulterior această „încuviinţare” ca fiind „aplecarea spre plăcere a sufletului spre lucrul văzut, din care se naşte robia, care duce cu sila şi fără voie inima spre lucrare”. La început, omul consimte la ceva mic şi neimportant care apoi creşte într-un păcat mai mare. Sfântul Petru arată că vrăjmaşul „când vrea să-l arunce pe cineva în cele mari, îl face să nesocotească întâi cele mici şi nearătate: înainte de curvie, privirea deasă şi neînfrânată; înainte de ucidere, mânia uşoară; înainte de întunecarea cugetării, împrăştierea scurtă; şi înainte de aceasta, iarăşi, aşa-zisa trebuinţă neapărată a trupului”.

Pentru Sfântul Petru, la rădăcina ei, tendinţa de a păcătui este moştenită în omenire, iar păcătuirea este realitatea zilnică pentru toţi oamenii. De fapt, el scrie că „noi alegem de bunăvoie şi prin socotinţă proprie să facem răul”. Păcătoşenia noastră este atât de profundă, încât Sfântul Petru descrie omul ca fiind „un scurt miros urât, pierdut într-o clipă şi mai rău decât toată zidirea”. În opinia lui, omenirea este atât de păcătoasă încât singura opţiune este să strigi către Dumnezeu, zicând: „Vai mie, păcătosului!”

Sursa: Greg Peters, Sfântul Petru Damaschinul – monah bizantin si teolog duhovnicesc, Ed. Doxologia, 2014