Ucenici și partizani

Preafericite Stăpâne, Înalt Preasfințiți arhierei și iubiți frați în Hristos, Apostolul Pavel, revelându-le atenienilor din Areopag pe ”Dumnezeul necunoscut”, a vorbit în același timp despre energia-lucrarea Lui necreată prin care chivernisește lumea, despre pocăința oamenilor și întoarcerea lor către Dumnezeu, iar la sfârșit a pomenit despre Învierea morților. Această descoperire a fost pentru ei cu adevărat cutremurătoare, pentru că le-a zdruncinat toate temeliile filosofiei metafizice. Învățătura despre Învierea morților le-a provocat o impresie foarte puternică, i-a uluit în așa măsură, încât, așa cum precizează Evanghelistul Luca, ”unii l-au luat în râs, iar alții au zis: Te vom asculta despre aceasta și altă dată” (Faptele Apostolilor 17:32).

Cei mai mulți dintre atenienii prezenți l-au abandonat pe Pavel, însă Sfântul Dionisie Areopagitul, dimpreună cu alții, l-a urmat. Iată ce spun Faptele Apostolilor: ”Iar unii bărbați, alipindu-se de el, au crezut, între care și Dionisie Areopagitul” (Faptele Apostolilor 17:34). S-au ”alipit” de Sfântul Apostol, l-au urmat și au fost inițiați în cele mai adânci taine ale teologiei revelate. Aș dori ca în continuarea acestei cuvântări euharistice să mă refer succint la acest verb, ”alipindu-se”, și să vedem ce sens i se potrivea Sfântului Dionisie Areopagitul. Consider că este necesar acest lucru, pentru că are multe implicații în realitatea contemporană.

Faptul că Sfântul Dionisie Areopagitul s-a ”alipit” Apostolului Pavel nu poate fi interpretat negativ, ca o ”alipire” exterioară care sfârșește în cultul persoanei, ci este o ucenicie în Tainele Împărăției Cerurilor, este în fapt o întrepătrundere (perihoreză) a persoanelor și ipostasurilor, care nu conține nicidecum elementul unei alipiri exterioare care neagă însăși libertatea. Apostolul Pavel l-a învățat pe Dionisie Tainele Împărăției Cerurilor, i-a transmis Tradiția, care Tradiție nu este numai o cunoaștere a istoriei, nu este numai memorie istorică, ci este renaștere duhovnicească. I-a transmis harul, succesiunea și binecuvântarea apostolică și a devenit Episcopul Atenei. Acest lucru îl în vedem și în scrierile atribuite Sfântului Dionisie Areopagitul. Știu bine că din punct de vedere filologic și științific se afirmă multe despre aceste scrieri, însă un lucru este sigur, că teologia pe care o întâlnim în aceste scrieri este identică cu teologia din Epistolele Apostolului Pavel, care este cu adevărat teologia Bisericii. Și acest lucru nu poate fi ignorat de nici un cercetător teolog.

Astfel, două sunt motivele care demonstrează că ”alipirea” Sfântului Dionisie Areopagitul față de Apostolul Pavel nu era o stare de dependență afectivă. Un motiv în acest sens este că acest ”alipindu-se” presupune ”renașterea” duhovnicească. Și știm bine din teologia noastră ortodoxă că renașterea nu are de-a face cu stări ale omului pătimaș. Omul pătimaș este caracterizat de individualism și de căutarea fericirii individuală, este caracterizat de faptul că se află sub puterea simțurilor și a rațiunii, însă cel care renaște în Hristos, așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, se eliberează de sub tirania plăcerii și durerii, iese, potrivit Sfântului Grigorie Palama, din legăturile tiraniei simțurilor și ale rațiunii, se eliberează, după cuvântul Sfântului Grigorie de Nisa, din sclavia tunicilor de piele, se eliberează, adică, de stricăciune și  moarte. Prin urmare, trăiește libertatea. Este definitoriu cuvântul Apostolului Pavel: ”cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (I Corinteni 6:17). Și, desigur, acolo unde există Duhul Domnului, acolo, cu adevărat, este trăită libertatea.

Al doilea motiv care arată că ”alipirea” Sfântului Dionisie Areopagitul nu era una de tip sentimental și nici o negare a libertății sale este faptul că Apostolul Pavel nu încuviința asemenea stări bolnave. Dumnezeiescul Apostol era un om întreg, unul care s-a ridicat mai presus de toate cele create și a urcat până la al treilea cer, a intrat chiar și în Rai, un asemenea om nu ar fi putut vreodată să întrețină schisme și stări și forme ale omului căzut, nu ar fi putut să favorizeze schisme și dezbinări. Acest lucru este dovedit de modul cum s-a confruntat cu stările schismatice din Biserica Corintului. Creștinii de acolo, influențați de situații și mentalități seculare și de patimi personale, se dezbinaseră în bisericuțe. Un creștin zicea ”eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa” (I Corinteni 1:12). Erau și unii care afirmau ”iar eu sunt al lui Hristos” (I Corinteni 1:12). Apostolul Pavel nu încuviințează asemenea stări, de aceea scrie: ”Oare s-a împărțit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-ați botezați în numele lui Pavel?” (I Corinteni 1: 13). Și mai jos caracterizează aceste stări drept ”trupești”. Scrie: ”Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteţi oameni trupeşti? Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi” (I Corinteni 3:4-5). Este important de subliniat aici că Dumnezeiescul Apostol numește schismele și dezbinările ”trupești”, ca unele ce sunt lipsite de Duhul Sfânt.

Credem că ”trupești” sunt doar anumite acte săvârșite cu trupul și care se împotrivesc legii lui Dumnezeu, însă în limbajul Sfintei Scripturi și al Tradiției, ”trupesc” are alt sens, înseamnă absența Duhului Sfânt. Și cum poate să existe Duhul Sfânt acolo unde omul provoacă schisme și dezbinări? De aceea, cea mai mare virtute a creștinului este să rămână în Biserică și să facă ascultare de Biserică. Așadar, cuvântul că Sfântul Dionisie Areopagitul ”s-a alipit” Apostolului Pavel trebuie înțeles ca ucenicie în Tainele Împărăției Cerurilor, iar nu în sensul unei ”alipiri” exterioare. Și, firește, ucenicia este foarte strâns legată de eliberarea de patimi și de pătrunderea într-un alt spațiu, care este rod al renașterii întru Duhul.

Apostolii care l-au urmat pe Hristos au fost numiți ”ucenici” ai lui Hristos. Cuvântul ”veniţi după Mine” (Marcu 1:17) pe care l-a spus Hristos, ca și expresia ”a-I urma Lui” sunt sinonime în limbajul Sfintei Scripturi cu ”viețuirea în Hristos”. Acest lucru se vede din întreaga învățătură a Părinților Bisericii noastre. Dacă citește cineva ”Viața în Hristos” a Sfântului Nicolae Cabasila, poate constata că a fi ucenic al lui Hristos înseamnă a renaște prin Taine, făcând ascultare de Biserică și fiind insuflat de ethosul Tradiției ortodoxe. Acest lucru înseamnă că creștinii sunt ucenici ai lui Hristos, iar nu partizani ai lui Hristos. Există astfel o diferență abisală între ucenic și partizan. Partizanul acceptă o ideologie abstractă și se jertfește pentru ea, în timp ce ucenicul este inițiat în cunoaștere cu dragoste și libertate, iar în Biserica Ortodoxă cunoașterea este un întreg mod de viață, este împărtășire de existența [învățătorului]. Partizanul se pierde în mulțime, în gloată, lucru care înseamnă că în multe aspecte el își pierde până și propria libertate. Însă ucenicul are o personalitate, un ipostas irepetabil, și lucrează în virtutea unei libertăți care se manifestă ca dragoste, și a unei dragoste care se exprimă ca libertate. Partizanul acceptă lozincile unui conducător nesigur, în timp ce ucenicul discută liber, vede problemele și chestiunile în mod obiectiv. Ucenicul lui Hristos Îl are drept călăuză pe Hristos, Care nu îi sacrifică pe ucenicii Săi, ci El se sacrifică pentru a trăi ucenicii Săi. De altfel, a spus: ”Luați, mâncați, acesta este trupul Meu”. Partizanul se exprimă prin gesturi și atitudini exterioare, câtă vreme ucenicul în această relație se transfigurează lăuntric și se cultivă duhovnicește.

În general, putem spune că partizanul este un individ, o unitate de măsură, câtă vreme ucenicul este o persoană, așa cum o înțelege Biserica Ortodoxă și așa cum vedem persoana în persoanele Sfinților. Și, desigur, cunoaștem că există situații în care chiar în interiorul Bisericii se manifestă tendințe de partizanat, că unii creștini se simt și se manifestă ca partizani, încearcă să apere Adevărul așa cum a făcut Apostolul Petru în Grădina Ghetsimani, când a ridicat sabia și a tăiat urechea lui Malhus. Dar Hristos nu dorește asemenea creștini, de aceea i-a spus lui Petru: ”Pune sabia în teacă” (Ioan 18:11). Ucenicii Săi nu trebuia să îi răstignească pe alții, ci să participe ei înșiși la propria Lui Cruce și să se răstignească la rândul lor. Astfel, nici Biserica, azi, nu are nevoie de răstignitori, ci de răstigniți, altfel creștinismul se va transforma într-o ideologie, iar acest lucru va avea urmări teribile.

Preafericite Stăpâne, Sfântul Dionisie Areopagitul ”s-a alipit” Apostolului Pavel, adică a ucenicit în Tainele Împărăției Cerurilor și a devenit un mare sfânt. Acest lucru ne arată în esență care este calea uceniciei. Întocmai precum avionul își folosește roțile prin care vine în contact cu pământul, ca să se ridice la cer, la fel și creștinul face ascultare de Biserică, pentru a se elibera de cele pământești. Ascultarea ține de lucrarea renașterii duhovnicești și de libertate, acesta este scopul ei. Dacă o ascultare îl ține pe om legat de pământ, de patimile trupului, înseamnă că această ascultare este o parodie a virtuții și nu mântuiește.

Rugați-vă, Preafericite Stăpâne, ca noi să trăim această ascultare mântuitoare, ascultarea care călăuzește spre libertate, să trăim în Biserică ca ucenici ai lui Hristos, nu ca partizani, pentru că Hristos nu are nevoie de partizani, dar nici partizanii nu au nevoie de un asemenea Hristos binecuvântat. Fie ca viața și teologia Sfântului Dionisie Areopagitul să ne insufle și să ne călăuzească! Amin.

Cuvânt ținut la data de 3 octombrie 1993 în Sfânta Biserică a Sfântului Dionisie Areopagitul, Atena.