Viile și vinurile aghiorite în secolul XX

După 488 de ani de stăpânire otomană în Sfântul Munte, entuziasmul de după eliberarea de turci din 1912 a fost urmat de impas și confuzie. Mănăstirile, dar și metoacele lor din afara Sfântului Munte, funcționaseră toate aceste veacuri ca adevărate redute de apărare. Rolul acesta însă acum este pierdut și cresc temerile în ce privește autonomia Athosului.

În anii care au urmat, nici războaiele balcanice și nici primul război mondial nu au fost evenimentele care au adus nori amenințători peste podgoriile aghiorite, ci nimicitoarea filoxeră, boala viței de vie care a pornit din Franța pe la anul 1860 și s-a extins apoi în tot restul Europei. În Grecia, primul caz de filoxeră apare la Pylaía Tesalonicului, în anul 1898. De acolo, treptat, se extinde în Macedonia, distrugând totul. În jurul anilor 1912-13 dispar podgoriile din Amýtaios, în 1918 cele din Gouménissa, iar în 1923 podgoriile istorice din Siátista.

Nu avem informații exacte cu privire la momentul în care filoxera apare și în Sfântul Munte, cel mai probabil pe la 1924-25, fiind întârziată de izolarea geografică a Athosului. Monahul Evlóghios Kourílas Lavreotul menționează că, în anul 1924, consilierul personal al regelui Carol al României, Dragomir Dimitrescu, a vizitat Marea Lavră și a degustat vinul alb de la chilia Amalfinilor. I-a plăcut atât de mult, încât de atunci Curtea Regală a României își procura în fiecare an vinurile de aici. Dacă cronologia este corectă, înseamnă că boala încă nu apăruse. În jurul anului 1930, însă, Mănăstirea Marea Lavră, care altădată avea podgorii întinse și bogate, este nevoită să cumpere vin din Límnos și Skópelos, dar și din insulele învecinate, pentru că nu putea să-și mai acopere necesarul nici din propriile podgorii, nici din Macedonia[1]. Monahul Evlóghios Kourílas scrie în 1934 despre abandonarea totală a podgoriilor mănăstirii și despre micșorarea rației de vin, după ce în 1933 menționa că erau aproape cu totul lipsiți de vin, pentru că podgoria lui kir Isaia, care altădată scotea 300-400 de încărcături de struguri, dădea numai 40-50 de încărcături.

Aceeași soartă aveau să o pătimească toate podgoriile aghiorite.

Filoxera, dincolo de această mare catastrofă, a adus și o depreciere calitativă a podgoriilor din Macedonia. În intervalul 1923-30 au fost introduse diversități din Franța, dar și din Bulgaria, care au modificat compoziția locală a soiurilor de viță de vie.

În Sfântul Munte, ca și în restul provinciei Halkidikí se cultiva încă din antichitate soiul roșu limniotic, vița de vie limniotă pe care o menționează atât Aristotel, dar și Polidévkis în Onomastikon. Soiul fusese adus din insula Límnos și înainte de apariția filoxerei constituia 90% din producția din Halkidikί.

După catastrofa provocată de filoxeră, în Sfântul Munte se răspândește cultivarea soiurilor de viță aduse din Georgia de călugării de la mănăstirea rusească Sfântul pantelimon. Numele oficial al acestui soi era Tzambéla și era un soi rezistent la bolile podgoriei europene, care nu are nevoie de vreo îngrijire specială. Vinul, desigur, pe care îl dădea era de o calitate inferioară.[2] Monahul Evlóghios Kourílas menționează: ”Soiurile georgiene au fost introduse mai întâi la chiliile rusești, lipsite de terenuri prea bune. Le-au sădit pe straturi succesive și au ajuns să predomine în Munte… Viile rodesc foarte mult și miros foarte puternic și frumos. Strugurii lor nu sunt tocmai atrăgători, iar vinul pe care îl dau este mai puțin și se amestecă cu vinul din soiurile locale pentru a deveni mai plăcut”. Este posibil ca soiurilor georgiene să fi fost cultivate încă dinainte de apariția filoxerei.

A doua lovitură dată în acești ani tulburi producției de vinuri aghiorite este catastrofa din Asia Mică, petrecută în 1922. După acest eveniment, guvernul solicită mănăstirilor cedarea tuturor metoacelor mănăstirilor din Macedonia, Tracia și din insule pentru adăpostirea refugiaților. Statul oferă, desigur, Sfântului Munte o alocația anuală de 3 milioane de drahme, care însă, din cauza inflației, în scurt timp devine insignifiantă. Astfel, în 1932, prin înstrăinarea metoacelor, mănăstirile și-au pierdut astfel cel mai important venit.

Refugiații din Asia Mică au adus cu ei soiuri de viță de vie care se cultivau în regiunile lor. Soiul muscat de Alexandria se răspândește în Macedonia, în insule și în Sfântul Munte.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Athosul este unul din locurile de refugiere pentru aliați, iar multe mănăstiri oferă adăpost fugarilor.

Pe durata războiului civil, podgoriile aghiorite au fost încă o dată puse la încercare. Țăranii își aduceau în Athos turmele pentru a le feri de rebeli. Mai bine de 70 000 de animale, mai ales capre, au trecut prin Sfântul Munte. În 1949, au fost îndepărtate, dar pagubele produse de păscutul intensiv erau uriașe.

Decăderea economică a mănăstirilor a produs o micșorare a populației monahale. Numărul monahilor, 7432 în anul 1903, ajunge la abia 1145 în 1971. Cei mai mulți viețuitori erau bătrâni și nu puteau să lucreze, nici nu aveau resurse pentru a angaja lucrători. Clădirile se pustiesc, podgoriile devin terenuri aride, iar bătrânii nădăjduiesc la o minune care să redea viață Grădinii Maicii Domnului. Câțiva ani mai târziu, minunea devine o realitate, și tineri monahi repopulează mănăstirile, venind să ucenicească alături de bătrâni harismatici, iar tinerețile, entuziasmul și instruirea lor au readus primăvara în acest loc binecuvântat.

Note:

[1] Β. Λογοθέτης, «Γνώσεις επί της αμπελοοινικής εξελίξεως στη Β. Ελλάδα και τα νησιά του Αιγαίου». Conferință științifică organizată de Facultatea de Agricultură și Silvicultură, volumul 22, 1980.

[2] Στ. Κουράκου, «Ιστορία του ελληνικού κρασιού», Santorini 1990, ΕΤΒΑ 1992.