Chestiunea primatului – 3. Conflictul dintre Sf. Ciprian al Cartaginei şi Papa Romei

Episcopul Chiril de Avydos

Este cunoscut faptul că disputa dintre Roma și Cartagina se rezuma la neînțelegerea dintre episcopii Ciprian al Cartaginei și Ștefan al Romei (254-257 d.H.) cu privire la rebotezarea apostaţilor/ereticilor pocăiți. Opinia Sfântului Ciprian al Cartaginei, exprimată în cadrul unor sinoade locale (primăvara anului 255, primăvara anului 256, septembrie 256), nu a fost acceptată de către Biserica universală, din cauza distincției făcute prin anumite canoane ulterioare [19]. Mai exact, aceste canoane stabilesc că, pentru a fi reprimiți în Biserică, unii apostaţi/eretici trebuie să fie rebotezați, alții miruiți, iar alții sunt acceptați doar pe baza unei declarații scrise (libellus).

Dincolo de acestea, absolutizarea unei opinii personale este un lucru greșit, fiindcă această opinie, de vreme ce nu a fost pusă în aplicare la nivel local – dat fiind faptul că nici un episcop nu este «incontrolabil» și nu are de dat seamă numai în fața lui Dumnezeu – era de așteptat că nu se va impune nici la nivel universal, din aceleași motive. De altfel, o astfel de poziție ar fi dus la întreruperea comuniunii dintre Bisericile Ortodoxe din cauza întâistătătorilor acestora, așa cum vom arăta mai jos.

Este oare posibil să reprezinte un argument absolut opinia personală a unui episcop care a trăit în secolul III, adică înainte de a fi convocate Sinoadele Ecumenice și înainte de înființarea Sistemului mitropolitan, care a fost introdus ca organ de conducere a Bisericii de către primul Sinod Ecumenic [20]?

De altfel, încercarea de a fundamenta negarea primatului de cinste al scaunului de la Constantinopol pe o opinie personală a Sfântului Ciprian al Cartaginei creează și alte dificultăți în cadrul dialogului cu romano-catolicii, de vreme ce sfântul Ciprian numește Biserica romană «ecclesia principalis» din care reiese («exorta est») unitatea episcopală [21], iar Roma «locus Petri» [22]. Este evident că partea ortodoxă ar fi chemată să analizeze aceste poziții și să ia în calcul semnificația lor pentru primatul episcopului Romei.

Este oare posibil ca Sfântul Ciprian să fi adoptat teoria despre «episcopii incontrolabili» când el însuși notează și accentuează în epistolele sale că a devenit episcop de Cartagina «post divinum iundicium, post populi suffragium, post coepiscoporum consensum» [23]? Cum se împacă această idee cu faptul că Sfântul Ciprian, înainte să săvârșească o acţiune importantă, cerea de fiecare dată consimțământul mai marilor preoților și ai poporului? Este așadar evident că opinia sa, pe care o invocă textul Patriarhiei de la Moscova, nu este numai una personală, ci și ocazională, fără să fie investită cu vreo autoritate sau recunoaștere oficială.

Să trecem acum la analiza celui de-al doilea caz, adică a epistolei episcopilor participanți la Sinodul din Africa (424 d.H.) către papa Celestin [24], epistolă în care este negat dreptul episcopului Romei de a exercita recursuri împotriva hotărârilor luate în cadrul Sinoadelor din Africa. Problema aceasta a apărut în momentul în care un preot pe nume Apiários, caterisit în Africa, a făcut recurs la episcopul Romei, care l-a reprimit în comuniune și, conform canonului 6 al Sinodului de la Sardica, l-a trimis pe episcopul Faustinus pentru a solicita autorităților bisericești locale rejudecarea procesului preotului Apiários.

Episcopii participanți la Sinodul din Africa (424 d.H.), considerând că gestul Papei nu are nici un temei în canoanele primului Sinod Ecumenic – pe care le-au cerut și primit de la Sfântul Chiril al Alexandriei și de la Attikós, episcopul Constantinopolului – au negat, pe bună dreptate, dreptul Papei de a se amesteca în treburile Bisericii din Africa, dat fiind faptul că Sinodul de la Sardica a fost un sinod local, convocat cu câteva decenii mai devreme, iar canoanele sale nu căpătaseră valabilitate ecumenică.

E posibil ca acest exemplu să însemne ceva pentru scaunul de la Constantinopol, care, conform canoanelor 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic [25], are privilegiul de a primi recursuri împotriva mitropoliților de la episcopii și preoții din eparhia sa sau de la oricare credincios, care considera că a fost nedreptățit de vreun mitropolit? De ce textul Patriarhiei Moscovei nu pomenește nimic despre această competență și jurisdicție deosebită a scaunului de la Constantinopol?

Comentând Canonul 5 al Sinodului de la Sardica, Balsamón (sec. XII) decretează: «Să nu fie privilegiile acordate Papei în exclusivitate numai ale acestuia, astfel încât toți episcopii condamnabili să fie nevoiți să facă recurs numai la Papă. Ci să fie acordate și episcopului de Constantinopol» [26]. Acest lucru înseamnă că atât scaunul Romei, cât și cel al Constantinopolului aveau dreptul și, totodată, privilegiul de a primi recursuri. De la cine să primească recursuri? Acest lucru va fi clarificat în cadrul Sinodului de la Constantinopol (879-880), la care a participat și Sfântul Fotie.

Primul Canon [27] al acestui sinod impune recunoașterea reciprocă – între Roma și Constantinopol – a deciziilor privind excomunicarea sau caterisirea clericilor și mirenilor, fără nici o referire la celelalte Patriarhii răsăritene. Oare de ce au fost omise acestea? Răspunsul este dat în cadrul aceluiași sinod de către episcopul de Martyroúpolis, locțiitor al scaunului Antiohiei [28], aproape imediat după editarea canonului cu pricina: «Înalții noștri arhierei, împărtășind întru totul opinia preasfântului patriarh Fotie – căruia i-au încredințat toată puterea și autoritatea […] și care a fost investit atât cu puterea tronurilor răsăritene, cât și cu autoritatea romanilor, în calitate de mare arhiereu ales de Dumnezeu – consideră legați pe cei legați de acesta cu legătura nedezlegată a Preasfântului Duh și dezlegați pe cei dezlegați de acesta».

Este, deci, posibil ca Patriarhul de Constantinopol, care «a fost investit cu puterea tronurilor răsăritene și cu autoritatea romanilor, ca mare arhiereu ales de Dumnezeu» să se bucure de aceleași primate de cinste și de aceleași privilegii dimpreună cu ceilalți patriarhi răsăriteni, de Alexandria, Antiohia și Ierusalim? Clar că răspunsul este negativ, așa cum reiese și din textul de mai sus.

În al treilea caz, Canonul 105 al Sinodului de la Cartagina [29] interzice recursul la țările aflate dincolo de mare (Mediterană), printre care se numără Roma [30], dar și Constantinopolul, așa cum lasă să se înțeleagă textul Patriarhiei de la Moscova. Interpretând canonul cu pricina [31], Balsamón precizează că expresia «Biserică experimentată» se referă strict la Biserica Romei: «Canonul interzice celor caterisiți de Bisericile din Africa să facă recurs la Biserica experimentată, adică la Biserica Romei».

În același sens se pronunță și Canonul 125 al aceluiași sinod, care decretează că «preoții, diaconii sau orice alt membru al clerului inferior care face recurs la Bisericile aflate dincolo de mare, să nu fie primiți în comuniune de nici o Biserică din Africa». Conform interpretării lui Zonarás, Balsamón și Aristinós, «Bisericile de dincolo de mare» se referă la Biserica Italiei și Romei [32]. Așadar, în nici un caz, canonul 105 nu face referire la Biserica Constantinopolului.

(Va urma…)

Note:

[19] Can. 8 al Sin. I Ec. (Rállis – Potlís, II, 133), can. 7 al Sin. II Ec. (Rállis – Potlís, II, 187-188), can. 57 al Sin. de la Cartagina (Rállis – Potlís, III, 458-459), can. 95 al Sin. Quinisext (Rállis – Potlís, II, 529-530). Canonul 2 al Sinodului Quinisext precizează că canonul sfântului Ciprian avea valibilitate temporală și locală redusă.

[20] Can. 6 al Sin. I Ec. (Rállis – Potlís, II, 128).

[21] Epistola 59, Correspondance, 183: «…ad Petri catrhedram adque ad ecclesiam principalem unde unitas sacerdotalis exorta est…».

[22] Epist. 55, Correspondance, 136: «Factus est autem Cornelius episcopus de Dei et Christi eius iudicio…cum Fabiani locus id est cum locus Petri et gradus cathedrae sacerdotalis uacaret».

[23] Epist. 50, Correspondance, 173.

[24] Rállis – Potlís, III, 618-621.

[25] Rállis – Potlís, II, 237 și 280-281.

[26] Rállis – Potlís, III, 242.

[27] Mansi, 17A, 497.

[28] Mansi 17A, 499.

[29] Rállis – Potlís, III, 354. În canonul 28 al Sinodului de la Cartagina (Rállis – Potlís, III, 377), sintagma «la tribunalele de dincolo de mare» este interpretată de Valsamón (Rállis – Potlís, III 378) ca referindu-se la tribunalele Romei. Despre același canon, Aristinós (Rállis – Potlís, III, 379) zice: «Biserica de ‘dincolo de mare’ nu se referă la nimeni alta decât la Biserica Romei».

[30] Vezi nota 14.

[31] Rállis – Potlís, III, 354.

[32] Rállis – Potlís, III, 588-590.