Chestiunea primatului – 4. Patriarhia de Constantinopol în perioada de dinaintea schismei – 1

Episcopul Chiril de Avydos

Recapitulând cele trei cazuri prezentate până acum, putem face următoarele precizări:

1. a) Nici unul dintre acestea nu fac referire la Patriarhia Constantinopolului sau la competențele ei, care i-au fost stabilite prin Canoanele 9 și 17 ale Sinodului de la Calcedon.
2. b) În perioada în care a fost convocat Sinodul de la Cartagina, Sinodul de la Sardica încă nu dobândise autoritate și valabilitate ecumenică.
3. c) Canoanele Sinodului de la Cartagina privind interzicerea recursului se referă în exclusivitate la Roma, așa cum explică canoniștii bizantini Zonarás, Balsamón și Aristinós, care, cu toate acestea, acceptă posibilitatea exercitării recursului atât către Roma, cât și către Constantinopol. Nu cumva ar trebui să ne pună pe gânduri această remarcă? Putem oare să negăm realitatea istorică trăgând concluzii pripite după bunul plac?
4. d) Bisericile din Africa, care, conform canonului 6 al Sinodului I Ecumenic, intră sub jurisdicția Patriarhiei Alexandriei, nu pot fi incluse în Biserica Occidentală, așa cum consideră textul Patriarhiei de la Moscova [33]. De altfel, episcopul Romei, care, ulterior, a fost numit Patriarh al Occidentului de către Bisericile Răsăritene [34], nu avea nici o jurisdicție asupra Bisericilor din Africa.

***

Faptul că «primatele de cinste» atribuite de Sfintele Canoane scaunului de la Constantinopol, egale cu cele ale Romei, nu erau simple formalități lipsite de conținut, ci erau niște avantaje reale care îi confereau anumite privilegii față de celelalte Patriarhii Răsăritene (Alexandria, Antiohia și Ierusalim), reiese din mulțimea de izvoare care datează atât din perioada de dinainte, cât și din cea de după Marea Schismă. Această poziție privilegiată a scaunului de Constantinopol față de celelalte Patriarhii Răsăritene a fost stabilită prin canoanele 9 și 17 ale Sinodului de la Calcedon, deși o analiză mai atentă a izvoarelor istorio-canonice dovedește, mai mult sau mai puțin, faptul că aceste canoane nu au implementat o nouă reglementare, ci doar au validat o realitate și un praxis canonic deja existent.

În cele ce urmează vom prezenta câteva exemple din care reiese clar că scaunul de la Constantinopol, purtând de grijă tuturor Bisericilor din Răsărit, se ocupa și se implica în rezolvarea problemelor acestora, deși nu intrau în juridicția sa directă. De asemenea, vom constata că Patriarhiile Răsăritene nu reprezentau unități administrative independente una față de cealaltă, ci, dimpotrivă, recunoșteau poziția privilegiată a scaunului de Constantinopol, care le ajuta în soluționarea anumitor chestiuni mai serioase. Din motive lesne de înțeles, vom oferi exemple atât din perioada de dinainte, cât și din cea de după Schismă. Vom selecta doar cazurile cele mai grăitoare din multitudinea de exemple pe care ni le oferă izvoarele și care confirmă poziția superioară a scaunului de la Constantinopol în cadrul relațiilor sale cu celelalte Patriarhii Răsăritene [35]:

Perioada de dinainte de Schismă

Pe data de 29 septembrie 394, la puțini ani de la finalizarea lucrărilor Sinodului II Ecumenic, care, prin canoanele 2 și 6, introdusese sistemul mitropolitan în conducerea Bisericii în baza împărțirii Imperiului în unități administrative, a fost convocat un sinod la Constantinopol, sub președinția lui Nectarie, patriarh de Constantinopol, la care au participat patriarhii de Alexandria (Teofil) și Antiohia (Flavian), dimpreună cu alți treizeci și șapte de episcopi, și care a analizat cererea de caterisire a lui Vagádios, episcop de Vóstra, aflat sub jurisdicția Patriarhiei de Antiohia [36].

Întrucât avocatul lui Vagádios, Aravianós, susținea că condamnarea sa a fost făcută numai de doi episcopi, Palládios și Chiril, sinodul a decis rejudecarea cazului în cadrul unui sinod mai mare. De asemenea, sinodul nu i-a condamnat pe cei doi episcopi (Palládios și Chiril), care între timp muriseră. Trebuie menționat faptul că, până la Sinodul IV Ecumenic, episcopul de Constantinopol nu avea sub jurisdicția sa directă vreo altă regiune în afară de Constantinopol.

Exemple în care a fost implicat Sfântul Ioan Hrisostom (arhiepiscopul Constantinopolului) [37]:

1. a) (Mai-iunie 400) Eusebiu, episcop de Valentinoúpolis, îl acuză de simonie pe Antonínos, episcop de Efes. Sfântul Ioan Hrisostom decide să trimită trei episcopi pentru o analiză amănunțită a cazului.
2. b) (398-400) Datorită zelului misionar deosebit față de nomazii sciți, este trimis Oinílas ca episcop de Gothia.
3. c) (401) Sunt caterisiți șase episcopi din Efes, care fuseseră horotoniți de către Antonínos.
4. d) (401) Este caterisit Gherontie, episcop de Nicomidia.
5. e) (401) Sunt caterisiți diverși episcopi din Lichia, Frigia și din alte regiuni din Asia.
6. f) Este consfințită ziua de 25 decembrie ca dată de sărbătorire a Nașterii Domnului și sunt trimise epistole de înștiințare către patriarhii Alexandriei (Teofil), Antiohiei (Flavian), Ierusalimului (Ioan) și Armeniei (Isaac).

Attikós, arhiepiscopul Constantinopolului (406-425) [38]:

1. a) În cadrul conflictului pentru episcopia Sýnadei, între Agapie, fost susținător al lui Macedonie, și episcopul Teodosie, acesta ia partea lui Agapie.
2. b) Îl hirotonește pe Silvan episcop de Filippoúpolis, iar apoi, din motive de sănătate, îl mută în Triáda.

• Într-un sinod convocat la Constantinopol în timpul arhiepiscopului Sisínnios (426-427), la care a participat și Theódotos, episcop de Antiohia, sunt condamnați ereticii masalieni. Concomitent, se trimit epistole către episcopii Amfilohie și Verinianós, precum și către toți episcopii din Pamfilia. Inscripția acestei epistole se păstrează în Biblioteca Sfântului Fotie [39].

(Va urma…)

Note:

[33] Vezi Text, nota 11.

[34] Referitor la această titulatură, Adr. Garuti (în Il Papa Patriarca d’ Occidente? Studio storico dottrinale, Bologna 1990), notează: «Il titolo appare già, per la prima volta, nel 450 in due lettere dell’ imperatore Tedossio, e diventa sempre, più frequente con Giustiniano…» (p. 27); «Nel 642 per la prima volta…un papa, Teodoro I, si qualifica come ”Romae Patriarcha”» (p. 34).

[35] Vezi Arhim. Kállistos, «Ο Πατριαρχικός Οικουμενικός Θρόνος Κωνσταντινουπόλεως και τα δίκαια και προνόμια αυτού επί των λοιπών αυτοκεφάλων εν ανατολή Ορθοδόξων Εκκλησιών» (Scaunul Patriarhal Ecumenic de la Constantinopol și drepturile și privilegiile acestuia față de Bisericile Ortodoxe Autocefale din Răsărit), în Ekklisiastikós Fáros 20 (1921), 5-39; A. Kartaschoff, «Το της εκκλήτου δικαίωμα των Οικουμενικών Πατριαρχών εν τη πράξει» (Dreptul de apel al Patriarhilor Ecumenici în practică), în Orthodoxia 22 (1947), 279-298; E. F. (prof.), «Εξ αφορμής ενός άρθρου» (Din cauza unui articol), în Orthodoxia 22 (1947), 210-240; J. Mayendorf, «Κωνσταντινούπολις και Μόσχα» (Constantinopol și Moscova), în Arhiva Dreptului Bisericesc și Canonic 4 (1949), 38-43; Ghennádios Ilioupóleos, «Η οριστική διαμόρφωσις του Οικουμενικού Πατριαρχείου και η Δ´ εν Χαλκηδόνι Οικουμενική Σύνοδος» (Configurația definitivă a Patriarhiei Ecumenice și Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon), în Orthodoxia 26 (1951), 403-450; Al. Schmemann, Περί «Νεοπαπισμού» (Despre Neo-papism), în Orthodoxia 20 (1954), 67-77; V. Stavrídis, «Τα Πρεσβεία του Οικουμενικού Πατριαρχείου εν σχέσει προς τα άλλα ανατολικά Πατριαρχεία» (Primatele Patriarhiei Ecumenice față de celelalte Patriarhii Răsăritene), în Orthodoxia 42 (1971), 314-327; Máximos, mitrop. de Sardes, Το Οικουμενικόν Πατριαρχείον εν τη Ορθοδόξω Εκκλησία (Patriarhia Ecumenică în Biserica Ortodoxă), Tesalonic 1972.

[36] V. Grumel, Les Regestes des Actes du Patriarchat de Constantinople, Vol. I, Fasc. I, Paris 1972, N. 10.

[37] Ibidem, N. 16, 17a, 20, 22, 23, 33.

[38] Ibidem, N. 45, 40a.

[39] Ibidem, N. 49.