Reînvierea cântării bizantine – interviu cu etnomuzicologul Costin Moisil

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 27 noiembrie 2014, ora 18, la Clubul Țăranului, la conferința Reînvierea cântării bizantine din manuscrisele brâncovenești, susținută de Costin Moisil, etnomuzicolog. Publicăm în exclusivitate un interviu cu Dr. Costin Moisil pe acest subiect.

Pemptousia: Dacă înțeleg bine titlul prelegerii, Reînvierea cântării bizantine din manuscrisele brâncovenești, vei vorbi joi despre o tradiție pierdută, o tradiție înregistrată în manuscrise din epoca brâncovenească la care acum ne uităm chiorâș și pe care nu prea le mai înțelegem. Am înțeles bine?

Costin Moisil, etnomuzicolog

Dr. Costin Moisil: Da și nu. Într-adevăr, noi nu prea înțelegem azi manuscrisele muzicale de acum trei sute de ani.

Pemptousia: Cum a fost posibil să ni se întâmple așa ceva tocmai nouă, bizantinilor de după Bizanț, care aproape că fetișizăm termenul de tradiție? De ce ne-am rupt de cele vechi? Ceva s-a întâmplat, pentru că, dacă luăm, de exemplu, partitura scrisă de mâna unui compozitor apusean din aceeași perioadă, să zicem Johannis Pachelbel (1653-1706), nu cred că vreun muzician contemporan cu noi ar avea dificultăți de a o înțelege și a o interpreta, pentru că există o continuitate. Așadar, ce s-a întâmplat la noi?

Costin Moisil: S-au întâmplat mai multe lucruri. Cel mai important dintre ele este că la 1814 a avut loc o reformă a notației bizantine. Mare parte din repertoriul în uz atunci a fost transcris în noua notație, mai clară decât cea veche, însă nu și multe din creațiile mai vechi, ca – de pildă – cele din epoca brâncovenească. Vechea notație a fost repede uitată, astfel că psalții de după jumătatea secolului al XIX-lea nu au mai putut să citească creațiile despre care vorbim noi acum. Dar fiindcă l-ai amintit pe Pachelbel, muzicienii contemporani au probleme în a înțelege muzica sa, tocmai pentru că nu există o continuitate. Puține din creațiile apusene dinainte de Haydn erau cântate o vreme mai îndelungată; cele mai multe ieșeau repede din modă. În plus, stilul de interpretare se schimba semnificativ de la o epocă la alta. Ca și în cazul muzicii baroce, nemaivorbind de cea renascentistă, examinarea manuscriselor bizantine ridică multe semne de întrebare.

Pemptousia: Era notația bizantină deficitară? Care au fost neajunsurile vechii notații încât a fost abandonată?

Costin Moisil: N-aș zice deficitară: orice notație muzicală este făcută să slujească celor care au creat-o și care o folosesc. Pe de altă parte, orice notație muzicală nu poate consemna toate detaliile care împreună fac o muzică. Multe elemente sunt transmise pe cale orală, fie explicate prin viu grai, fie asimilate prin imitație și niciodată teoretizate. Notațiile bizantine, și cea nouă, dar mai ales cele vechi, sunt mai puțin constrângătoare decât notația apuseană pe care am învățat-o cu toții în școala generală.

Notația medio-bizantină – cea folosită de la jumătatea secolului al XII-lea până la reforma din 1814 – avea neajunsul impreciziei ritmice și scalare. Cu alte cuvinte, un același grup de semne putea fi interpretat în feluri diferite, variate. Ritmic, două note, de pildă, puteau fi interpretate ca două sunete care durau un timp fiecare; sau doi timpi fiecare; sau un timp jumătate prima, și jumătate a doua, ș.a.m.d. De asemenea, distanța dintre înălțimile celor două note putea fi mai mare sau mai mică: de exemplu, do – re sau do – re diez ori re bemol sau altcumva. Nu trebuie însă să se creadă că lucrurile erau aleatorii, dimpotrivă! Cântăreții știau ce trebuie să cânte, ei învățaseră piesa de la maestrul lor, doar că notația nu le spunea totul.

De ce a fost, totuși, abandonată vechea notație? Pentru că s-a inventat una cu randament mai mare, cu ajutorul căreia ucenicul să-și petreacă mai puțin timp învățând cântările. Noua notație preciza durata și înălțimea fiecărei note, chiar dacă încă lăsa mai multă libertate decât o face notația apuseană. De asemenea, noua notație folosea un număr mai mic de semne și de combinații de semne, fapt care a făcut mai lesne tiparul unei partituri.

Pemptousia: Cred că am înțeles acum în ce a constat problema: în schimbarea modului de predare a tradiției, din oral, în scris. Dacă până atunci muzica se preda oral de la maestru la ucenic, oglindită fiind într-un sistem foarte liberal de codificare scrisă, dar datorită vastității materialului muzical, care nu mai putea fi predat integral de la om la om, a trebuit să se găsească o modalitate de a fi predată în scris, cuantificată într-un sistem care permitea o reconstrucție audio mai precisă, mai constrângătoare, mai descriptivă. Astfel a apărut noua notație. Păcat însă că nu a fost înregistrat mai tot în noua notație, la modul exhaustiv, pentru că nu am fi acum nedumeriri găsind manuscrise “pe stil vechi” cu melodii fără echivalent în “cel nou”.

Costin Moisil: De fapt, s-a transcris foarte mult material în noua notație. Hourmouzios Hartofylax de la Constantinopol a transcris aproape 40 de manuscrise, dar au fost și alți „transcriitori”. Ei s-au ocupat însă mai ales de cântările aflate în uz în vremea lor și au fost mai puțin interesați de cele ieșite din modă, să zicem cele compuse înainte de 1770. Apoi, dintre cântările transcrise, doar o parte au circulat pe o arie mai largă și pentru un timp mai îndelungat. Însă altceva aș vrea să remarc: chiar dacă numărul pieselor transcrise ar fi fost de zece ori mai mare, nedumeririle ar fi rămas, dacă nu cumva ar fi sporit. A fost o vreme în care muzicologii au căutat o „cheie” pe care ar fi folosit-o psalții atunci când au transcris cântările din vechea notație în cea nouă. Exista speranța că, punând în paralel versiunile în notațiile nouă și veche ale unei cântări, se poate deduce un set de reguli care să fie apoi aplicat pentru interpretarea cântărilor încă netranscrise. Or lucrurile nu au stat așa, pentru că o cântare în notația veche – sau o frază muzicală ori o formulă – s-a dovedit a fi transcrisă în variate feluri în notația nouă, chiar și atunci când transcriitorii fuseseră elevii acelorași profesori. Prin urmare, un număr mai mare de cântări transcrise ar fi însemnat un repertoriu mai larg, dar nu și – în primă instanță – o înțelegere mai clară asupra gândirii muzicale de acum 300 de ani. Și aceasta pentru că o cântare în noua notație nu reprezintă decât o variantă a cântării în vechea notație, doar o fațetă a acesteia.

Pemptousia: Să înțeleg atunci că muzica noastră psaltică pe care o învățăm astăzi în seminarii și facultăți de teologie nu este decât una dintre posibilele variante ale vechii cântări bizantine? Dacă e așa, este psaltica actuală cea mai bună variantă posibilă a vechii psaltichii?

Costin Moisil: Muzica psaltică predată azi în România – înțeleg că la ea se referă întrebarea, pentru că în Grecia această muzică se învață în principal în alte instituții – a suferit transformări importante în cei 200 de ani care au trecut de la momentul reformei notației, așa că nu cred că e potrivit să o comparăm cu vechea cântare bizantină. Sau, mai bine spus, o putem compara, o putem considera chiar ca descendenta cântării bisericești de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, dar cred că e prea mult să o gândim ca pe una din ipostazele posibile ale acesteia din urmă. Sau poate n-am înțeles eu bine întrebarea?

Pemptousia: Adică psaltica românească actuală nu e descendenta cântării bisericești din secolul al XVIII-lea?! Eu cel puțin, trăiam cu falsa impresie a unei continuități… Ce cântăm noi astăzi, atunci?

Costin Moisil: O continuitate există, dar ar fi greșit să credem că ceea ce se cânta atunci – și cum se cânta atunci – se cântă și astăzi. Repertoriul s-a simplificat și s-a îngustat după jumătatea secolului al XIX-lea pentru că, sub influența modernității și a laicizării, cântăreții bisericești și-au pierdut poziția socială importantă. În consecință, numărul doritorilor de a deveni psalți a scăzut, concurența s-a micșorat, iar nivelul lor profesional s-a diminuat și el. În timpul comunismului, situația a fost încă mai dramatică, din cauza închiderii unui număr mare de școli teologice și a presiunilor regimului. S-a standardizat un repertoriu cunoscut sub numele de „uniformizat” – menit să fie cântat uniform de-a lungul țării – suficient de simplu pentru a putea fi cântat și de către cei cu o mai slabă pregătire muzicală. Dincolo de asta, cântările de la Liturghie au devenit nu doar mai simple, ci și mai apropiate de muzica apuseană. De pildă, Fericirile, Răspunsurile de la Ectenia întreită – ca, de altfel, și variantele cele mai răspândite ale lui Hristos a înviat – sunt piese care mustesc de tonalitate și își trădează originea lor vest-europeană și nepotrivirea cu cântările tradiționale ale Bisericii Răsăritene.

În afară de o schimbare a repertoriului, a avut loc și o schimbare a manierei de interpretare, a scărilor muzicale, a ritmului, ornamenticii etc., probleme tehnice care sunt mai puțin interesante pentru cititorul nespecializat, în lipsa unor exemple audio.

Varianta uniformizată este azi varianta cea mai răspândită a muzicii psaltice. E remarcabil însă faptul că, de douăzeci de ani, există și un curent de restaurare a tradiției psaltice în forma ei deplină – să o numim așa în lipsa altui termen mai bun –, curent care în ultimii ani a căpătat numeroși adepți și sprijinul instituțiilor oficiale ale Bisericii.

Pemptousia: Ce ar presupune restaurarea tradiției psaltice în forma ei deplină, în România?

Costin Moisil: Pe de o parte, lucrurile pe care tocmai le-am amintit: o restaurare a manierei de interpretare, a scărilor muzicale, a ritmului, a principiului podobiei ș.cl. și recuperarea unor piese și genuri uitate. Ca să fiu mai clar, sunt genuri care practic au dispărut în perioada comunistă: chinonicele – versete din psalmi cântate foarte melismatic în timpul împărtășirii; irmoasele calofonice – variante melismatice ale irmoaselor sau troparelor din canoane, cântate la sfârșitul Liturghiei, când credincioșii iau anafura; cratimele – al căror text cuprinde silabe fără semnificație etc. Apoi, sunt momente liturgice la care, de-a lungul anului bisericesc, sunt cântate în zilele noastre una, două sau trei cântări – de pildă, la heruvic ori la doxologie – în vreme ce în cărțile de cântări din secolul al XIX-lea erau incluse zeci de astfel de piese. N-aș vrea să rămâi cu impresia că s-au pierdut doar cântări dificile; au ieșit din uz și cântări simple, cum ar fi variantele grabnice ale stihirilor sau kekragariilor (Doamne, strigat-am). Recuperarea acestor cântări trebuie dublată de o regăsire a echilibrului liturgic: psaltul trebuie să aleagă dacă la o anume slujbă e potrivită o cântare mai bogată sau, dimpotrivă, una simplă.

Similar, în cazul interpretării, cântărețul trebuie să fie capabil să pună ornamentul potrivit la locul potrivit – ornamente care nu sunt scrise în partitură, dar transmise prin tradiția orală – ținând seama de text, de ornamentele precedente, de tipul cântării.

Pe de altă parte, ar trebui redescoperite lucruri care nu țin strict de muzică, de ceea „ce se aude”, dar care sunt parte a culturii muzicale psaltice: legătura strânsă dintre maestru și ucenic; transmiterea cântării de la primul la cel de-al doilea prin viu grai, nu doar transmiterea regulilor noii notații; ortografia psaltică; statutul cântărețului în biserică etc.

Pemptousia: Mulțumim pentru amabilitatea de a ne acorda interviul. Ne vedem joi, la 6 seara, la Clubul Țăranului.

A consemnat pentru Pemptousia: Vlad Ciule, redactor șef.