Chestiunea primatului – 8. Patriarhia de Constantinopol în secolele XVIII-XIX

Episcopul Chiril de Avydos

În vremea patriarhul ecumenic Paisie al II-lea (1746) este validată caterisirea mitropolitului de Alep, Gherasim, cu acordul patriarhului Antiohiei, Silvestru. În continuare, patriarhul ecumenic alege un nou mitropolit «în virtutea privilegiului deosebit pe care îl are scaunul de Constantinopol». De altfel, era de datoria patriarhului ecumenic «să se îngrijească nu numai de Bisericile aflate sub jurisdicția sa, ci și de Bisericile și parohiile din jur» [96]. Același patriarh trimite o epistolă [97] către Grigorie, episcopul de Alep, în care îl mustră pentru că refuzase să-l pomenească pe patriarhul canonic al Antiohiei, Silvestru.

Între anii 1728-1731, patriarhul Antiohiei, Silvestru, apelează la «grija și protecția preasfântului scaun ecumenic», cerându-i să intervină pentru «vindecarea și corectarea stării de lucruri» [98]. Patriarhul Paisie al II-lea, după ce se consfătuiește și cu patriarhul Ierusalimului, trimite o enciclică în acest sens.

Patriarhul Constantinopolului Serafim, printr-o hotărâre sinodală, emisă și cu acordul patriarhului Ierusalimului Parthenie, îl caterisește (1759) pe patriarhul de Antiohia, Chiril [99]. Demn de remarcat este faptul că patriarhul ecumenic semnează hotărârea sinodală notând că «decide», în timp ce patriarhul Ierusalimului se semnează notând că «împreună-decide». Urmează, apoi, semnăturile celorlalți ierarhi participanți la sinodul cu pricina.

Patriarhul Constantinopolului Samuil, printr-o hotărâre sinodală, reintroduce mitropolia de Alep sub jurisdicția Patriarhiei de Antiohia [100]. Această mitropolie, «neputând să se autoadministreze în pace și liniște», cu acordul patriarhului Antiohiei, Silvestru, fusese trecută sub jurisdicția patriarhiei ecumenice, «în virtutea străvechiului privilegiu al preasfântului și apostolescului scaun ecumenic, care se îngrijește și oferă o mână de ajutor provinciilor de pretutindeni, care apelează la serviciile sale» [101].

Această schimbare s-a produs «tocmai pentru a evita orice tip de intervenție deranjantă în miezul evenimentelor». Reintroducerea mitropoliei de Alep sub jurisdicția patriarhiei de Antiohia a fost confirmată ulterior printr-un act sinodal emis de patriarhul ecumenic Neofit (1792), în care se subliniază că «a sări în ajutorul unei biserici locale intră și în competența celorlalte scaune patriarhale răsăritene. Însă primul cuvânt îl are preasfântul și apostolescul scaun ecumenic, care nu suportă nici măcar să audă de anumite nedreptăți săvârșite în defavoarea vreunei biserici. De aceea, încearcă dintotdeauna să facă dreptate acolo unde este nevoie» [102].

Deosebit de interesant este faptul că atât hotărârea sinodală a patriarhului Samuil, cât și cea a patriarhului Neofit a fost propusă (1794) tronului ecumenic «spre înnoire» de către patriarhul Antiohiei, Antim [103]. Ca atare, patriarhul de Constantinopol, Gherasim al III-lea, printr-un nou sigillium, a validat regimul precedent, întrucât, așa cum precizează el însuși, «preasfântul scaun ecumenic apostolic împarte dreptate celorlalte scaune patriarhale apostolice, mai ales celor care îi solicită intervenția» [104].

Patriarhul Ecumenic, Samuil (1767), după moartea patriarhului de Antiohia, Filimon, l-a ales ca nou patriarh pe Daniel, marele protosinghel al patriarhiei ecumenice. Alegerea acestuia s-a făcut ca urmare a rugăminții credincioșilor din Antiohia, precum și a patriarhului Filimon, care își exprimase această dorință cu mult înainte de moartea sa. Cităm aici un mic fragment din documentul întocmit cu această ocazie: «Conform vechii formulări a scaunului ecumenic apostolic, după moartea unui patriarh din cadrul celorlalte patriarhii (răsăritene), acestuia îi revine datoria de a se ocupa de găsirea unui succesor. Deci, în calitate de supraveghetor comun al Bisericilor lui Hristos de pretutindeni și de cap al întregului trup bisericesc, scaunul ecumenic este dator să vegheze și să se îngrijească de interesul comun al celorlalte mădulare» [105].

Patriarhul Constantinopolului, Neofit al VII-lea, validează (1793) privilegiile precedente ale patriarhului Ierusalimului [106], care îi fuseseră acordate prin acte patriarhale și sinodale de către patriarhii de Constantinopol Sofronie și Atanasie. Printre aceste privilegii, se numără și dreptul patriarhului de Ierusalim de a avea în spațiul jurisdicției Patriarhiei Ecumenice mănăstiri, biserici și metocuri și de a fi pomenit numai el de acestea, «pentru a nu avea doi capi în Biserică».

O serie de patriarhi ai Alexandriei sunt aleși de către Sinodul Patriarhal al Constantinopolului [107]. Printre aceștia se numără: Kosmás, ales de patriarhul ecumenic Neofit al VI (1737), Matei, ales de patriarhul Paisie al II-lea (1746), Ciprian, ales de Samuil I (1766), Gherasim, ales de Gavriil al IV-lea (1783), Partenie, ales de Procopie I (1788), Teofil, ales de Calist al V-lea (1805), Ieroteu, ales de Meletie (1825). Demn de remarcat e faptul că aceste alegeri au fost făcute «în urma rugăminților și stăruințelor creștinilor din patriarhia Alexandriei», așa cum se specifică în actul alegerii lui Teofil [108], precum și în actele alegerii celorlalți patriarhi.

De asemenea, se cuvine să cităm aici introducerea actului de alegere a lui Matei, care se trăgea din Libia: «Marea Biserică a lui Hristos, ca una care, pe lângă celelalte privilegii, are și datoria de a purta de grijă celorlalte Biserici, ca un cap și o mamă iubitoare, își întinde brațele protectoare nu numai peste mădularele de aproape, ci și peste cele aflate în depărtări, oferindu-le tuturor darurile și harul său îmbelșugat […]» [109].

Printr-o hotărâre sinodală a patriarhului Constantinopolului, Chrýsanthos, în prezența și cu acordul patriarhului Ierusalimului, Policarp, este depus din funcția de patriarh al Alexandriei Teofil (1825), care își părăsise scaunul și locuia de șapte ani în Patmos. Intervenția patriahului de Constantinopol era necesară, dat fiind faptul că «celelalte scaune patriahale neîncetat caută și aspiră către protectorul lor firesc» [110]. Demn de observat aici este faptul că patriarhul Constantinopolului se semnează notând că «decide», în timp ce patriarhul Ierusalimului semnează, fără a mai adăuga ceva.

Patriarhul Constantinopolului Agathánghelos [111], în prezența și cu acordul patriarhului Ierusalimului, Athanasie, recomandă înființarea unei comisii pentru sprijinirea și administrarea financiară a Preasfântului Mormânt (1827). Cinci ani mai târziu, patriarhul ecumenic Konstántios, trimite o epistolă referitoare la acest demers [112].

(Va urma…)

Note:

[96] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 190 (Actul de alegere a episcopului de Alep, după caterisirea și exilarea lui Gherasim).

[97] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 191-195.

[98] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 179-185 (aici p. 182).

[99] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 202-206.

[100] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 210-212.

[101] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 210.

[102] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 217 (Act prin care mitropolia de Alep a fost subordonată imediat Patriarhiei de Antiohia).

[103] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 222.

[104] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 220 (Sigillium lui Gherasim al III-lea despre Mitropolia de Alep).

[105] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 213.

[106] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 508-513 (Sigillium care validează privilegiile patriarhului de Ierusalim).

[107] Maxim, mitrop. de Sardes, Patriarhia Ecumenică…, 296.

[108] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 46-47.

[109] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 39.

[110] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 48.

[111] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 519-523 (Sigillium despre reglementările de natură economică privind Preasfântul Mormânt).

[112] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 529.