Ieromonahul Evghenie de la Provata

Părintele Evghenios Katrinakis de la Kastania-Provata, Sfântul Munte

Într-o zi a venit în vizită la mănăstirea noastră părintele Evghenie de la Provata. El a venitla praznicul ocrotitorilor mănăstirii noastre împreună cu psalţii Kastanadei ca să împodobească slujba cu ifosul lor tradițional și simplu la prăznuirea Sfântului Nicolae din anul 1984.

Atunci am găsit puțin timp prielnic pentru a vorbi cu Papa Evghenie. M-a atras la el pașnicul și liniștitul său chip, purtarea sa lipsită de vicleșug, precum și cuvintele sale pline de smerenie.

– Părinte Evghenie, de unde sunteți?

– Vin de la Chilia Adormirii Maicii Domnului din Provata. Am mare evlavie la Sfântul Nicolae, și am venit la praznicul lui, pentru că în anul 1939 m-a salvat de la o moarte sigură.

– Ce ți s-a întâmplat și cum te-a scăpat Sfântul?

– Mă aflam în partea noastră a muntelui, pe mare, în vreme de furtună. M-am dus ca să pescuiesc, dar dintr-odată valurile au început să se ridice și să mă târască în larg. Am îngenunchiat și l-am rugat pe sfântul marinarilor să mă scape, iar eu îi voi face o cununăde argint. Într-adevăr, ca și cum cineva ar fi prins barca, a întors-o către uscat și am ajuns la arsanaua noastră. Și eu mi-am păstrat făgăduința și i-am făcut Sfântului Nicolae o cunună de argint pe care am așezat-o pe sfânta lui icoană ce se află la Mănăstirea Stavronikita.

– Când ați venit la Sfântul Munte și ce vă amintiți despre Starețul dumneavoastră?

– Starețul meu se trăgea din insula Tasos. Din copilărie, datorită evlaviei părinților lui, a fost afierosit Maicii Domnului aici, la Sfântul Munte. Însuși tatăl său l-a adus și l-a încredințat în mâinile a trei Bătrâni, cei care formau atunci obștea de la acea chilie. Numele lor era Iacov, Evghenie și Anania. Toți trei proveneau din Volos. Lângă acești trei Bătrâni a crescut și preacuviosul meu Stareț care, atunci când a fost adus la Sfântul Munte, era de numai 12 ani. După o încercare de trei ani, a fost tuns monah și a primit numele de Iacov. La Sfântul Munte a trăit în total optzeci și cinci de ani. Eu m-am învrednicit să fiu ucenicul lui și să-l slujesc vreme de douăzeci de ani.

M-am folosit mult de purtarea lui cuvioasă. El stăruia, cu osebire, asupra rămânerii monahului nevoitor la locul său de metanie, în locul în care și-a dat făgăduințele la tunderea cea monahicească. De asemenea, învăța ca monahii să nu iasă din Sfântul Munte, nici să nu se întâlnească cu rudele lor. El însuși, după ce a intrat în chivotul acesta al mântuirii, care este Sfântul Munte, nu a mai ieșit niciodată în lume, nici măcar ca să-și vadă părinții. Era foarte aspru în ținerea obligațiilor sale monahicești. De aceea, s-a și învrednicit de un sfârșit fericit. Înainte de adormirea sa, a spus Acatistul Maicii Domnului pe care, de fapt, îl spunea în fiecare zi. După ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine, în câteva minute și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Adeseori Starețul meu povestea despre vechii părinți ai Chiliei noastre și, mai ales, despre un oarecare Grigorie, care fusese căpitan de vas la Marea Lavră. Acesta cumpărase Chilia noastră de la mănăstirea tutelară cu un act oficial. Era un schit duhovnicesc deosebit. Dorința lui cea mai mare era să adoarmă întru Domnul chiar în ziua de prăznuire a sfântului Chiliei sale, Sfântul Grigorie Teologul, adică în 25 ianuarie. Și într-adevăr, dorința i s-a împlinit, a adormit chiar în acea zi. Din învățăturile lui păstrăm până astăzi cele legate de Sfânta Împărtășanie, despre canonul de rugăciune și altele.

Eu am venit la Chilia aceasta în anul 1926, pe când eram în vârstă de 11 ani. Eram și eu afierosit Maicii Domnului de către mama mea, care m-a dat unchiului meu și acela m-a adus la Sfântul Munte al Athonului. După ce am ajuns la vârsta de 25 de ani, am ieșit în lume ca să-mi vizitez părinții. Nimeni nu m-a mai recunoscut.

– Ce ne puteți spune, părinte, despre rugăciunea minții și lucrarea ei?

– Astăzi ostenelile trupești sunt disprețuite și au scăzut foarte mult din cauza sporirii înlesnirilor pe care le aduce tehnologia civilizației contemporane. De cele mai multe ori, din păcate, și rugăciunea minții a căzut în delăsare și nu o mai afli în inimile monahilor contemporani. Confortul, puținătatea credinței, iubirea de sine, refuzul de a tăia voile proprii egoiste sunt câteva dintre cauzele care stau la baza acestei decăderi și care îl biciuiesc pe monahul aghiorit contemporan și îi creează dificultăți în a lucra rugăciunea lui Iisus și a-i urma pe vechii părinți trezvitori. Ca exemplu de mare părinte trezvitor îl dau aici pe cuviosul Calist Katafyghiotul, care s-a nevoit aici în veacul al XIV-lea. El, de câte ori mergea la praznice sau în duminici la Marea Lavră, vedea katholikonul mănăstirii acoperit de un nor luminos în clipele în care cântăreții cântau imnul Maicii Domnului, Vrednic este cu adevărat să te fericim.

Monahul nu are nici un fel de slujire în lume, ci numai pocăința sa, rugăciunea și sfințirea sa personală. În acest fel, monahul nevoitor slujește și ajută lumea. Așa și noi, dacă ne nevoim, nădăjduim în Stareța Sfântului Munte, Ocrotitoarea noastră, că ne va milui, așa cum ea însăși a făgăduit că va păzi și va acoperi pe monahii care trăiesc aici și își vor sfârși viața pământească aici, la Sfântul Munte.

– Vă mulțumesc foarte mult, părinte Evghenie, pentru cuvintele dumneavoastră. Iată, bate toaca pentru priveghere și trebuie să mergem. Priveghere bună vă doresc!

– Amin. Amin. Asemenea!