Crăciunul, între ”ce” și ”cum”

Înțelegem ce înseamnă dragostea (eros), dar asta nu înseamnă că o și cunoaștem. Înțelegerea se dobândește în urma unor explicații, a unor lucruri auzite, a multor lecturi și a multor lucruri văzute. Cunoașterea însă se naște din experiență. Cunoaștem dragostea numai prin experiența participării la ”modul de a fi” al dragostei.

”Modul” desemnează ”cum”, iar nu”ce”. ”Ce”-ul îl aflăm prin încredințarea simțită sau numai prin înțelegerea rațională. ”Cum”-ul îl cunoaștem doar participând la făptuire, nu numai cu mintea, ci prin experiența făptuirii.

Citesc, de pildă, regulile de înot sau de mers pe bicicletă. Le înțeleg, le învăț pe de rost, le asimilez, dar asta nu înseamnă că știu să înot sau să merg pe bicicletă. Voi deține cunoașterea numai dacă dobândesc experiența ”modului” de a înota sau de a merge pe bicicletă. Este îndeobște adeverit faptul că pentru a cunoaște ”modul”, pentru a cunoaște ”cum”, nu sunt suficiente funcțiunile minții, ci este nevoie de experiența participării la acțiunea respectivă. Cunoașterea se naște din evenimentul și dinamica participării.

Vorbim despre ”dinamica” cunoașterii experimentale pentru că, pe de o parte, este o cunoaștere deplină, dar niciodată definitiv și irevocabil încheiată. Se cucerește, dar cucerirea ei nu se epuizează niciodată, nu se încheie desăvârșit. Experierea ”modului” este o cunoaștere deplină și permanent nedesăvârșită, perfectă și continuu perfectibilă. Ce mamă ar putea simți că și-a epuizat și și-a încheiat ”modul” de a iubi matern, ce îndrăgostit ar putea crede vreodată că nu mai există loc de noi surprize în dragostea lui împlinită?

Înțelegem ce înseamnă cuvântul ”dragoste”, dar nu e deloc sigur că știm ce este dragostea. Nici fascinațiile sentimentale, nici beția simțurilor nu garantează cunoașterea dragostei. Analize teoretice, sfaturi, învățături, mărturii ale experienței altora ar putea să ne facă să bănuim ceva despre diferența dintre dragoste și iluziile desfătătoare ale voluptății. Doar atât. Ele nu sunt de ajuns pentru a cunoaște dragostea, participarea la ”modul” de a fi, la experierea acelui ”cum”, care nici nu se pot dicta, nici nu se pot preda, dar se dăruiesc sau se câștigă.

Participarea empirică la ”modul de a fi” nu poate decât, cel mult, să fie definită, sugerată, semnalată prin termeni – delimitări de limbaj menite să evite o strâmbă înțelegere. Spunem: dragostea este depășire de sine, dăruire de sine, eliberare de propriul ego, de necesitățile individualismului. Dragostea înseamnă să-ți împarți viața, voia, preferințele, țelurile existenței prin practica vieții cotidiene. Nu pentru că ”trebuie” ori e convenabil sau necesar, ci numai și numai pentru că îți dă o bucurie pe care să o dăruiești celuilalt, pentru că celălalt este bucuria vieții tale.

Crăciunul este și el un ”mod de a fi”: cu neputință este să cunoască cineva cele semnificate de acest cuvânt doar prin învățături, prin predici, proclamații oficiale, printr-o frumoasă vorbărie sentimentală. Cel mai dificil lucru este să ai acces la ”modul de a fi”, adică la eveniment, mai ales astăzi, când spunem ”biserică” și înțelegem un ”ce” ideologic, când spunem ”dragoste” și înțelegem un ”ce” sexual.

Totuși, s-au păstrat până în zilele noastre semnificanții lingvistici care definesc ”modul de a fi” și îl diferențiază de reflecția obiectivată (autonomizată de experiență): încă mai vorbim despre ”întruparea” lui Dumnezeu, nu ca despre o vrajă fenomenică, imaginară apocrifă, ci ca trecere de la un ”mod de existență”, la altul.

”Dumnezeu” este cuvântul folosit pentru a semnifica ”ce”-ul cauzei (principiul cauzal) al celor existente, al faptului de a exista. Mintea noastră este făcută pentru a înțelege realitatea în termeni de cauzei și efect, de început și sfârșit, de întregului și parte – este vorba de capacitatea ”judecăților sintetice” pe care Kant a considerat-o premisa oricărei înțelegeri. Prin rațiune pricepem ”ce”, dar nu și ”cum” [este] dumnezeirea: cauză a celor existente, prin urmare și Cauza propriei existențe. În logica limbii noastre (prin care ne exprimăm gândirea și judecata) ”auto-cauzalitatea” trebuie să însemne libertatea existențială absolută (desprinsă de orice necesitate și predeterminare). Noi, oamenii, la fel ca orice altă ființă, avem o existența dată în mod necesar – nu noi am ales să existăm, ci suntem obligați să existăm. Dumnezeu, însă, nu are o cauză preexistentă existenței Lui: El există pentru că în mod liber vrea să existe.

Aceste cugetări se referă la înțelegerea noțiunii de ”Dumnezeu”, la ”ce”-ul lui Dumnezeu, dar nu constituie ”cunoașterea” lui Dumnezeu. Cunoaștere nu poate fi decât participarea la ”modul de a fi” al auto-cauzalității, o participare firește interzisă și incompatibilă cu „modul de a fi” al celui cauzat. Crăciunul a fost rânduit ca Praznic de bucuria celor care s-au încredința de experiența istorică și de mărturia unor păstori cu privire la ”cunoașterea” lui Dumnezeu – consemnată ulterior și propovăduită de niște pescari simpli: anume că, în coordonate temporale cu totul precise, într-un staul din orășelul Betleem, S-a născut un Prunc, anulând necesitățile care determină ființele cauzate, creaturile. Această naștere a înfăptuit ”modul de a fi” al Celui Necreat cu condițiile existențiale ale creatului, a făcut accesibilă celor cauzate participarea la libertatea existențială a Cauzei de sine. Cuvântul pe care-l folosim pentru a exprima pe limba noastră (mărginită la termenii lumii noastre cauzate) această înfăptuire, este dragostea: depășirea de sine și dăruirea de sine din dragoste. ”Dragostea nebună” este ”modul de a fi” al eliberării lui Dumnezeu de dumnezeirea Sa, ”modul de a fi” al întrupării, al înomenirii lui Dumnezeu. Același ”mod de a fi” este oferit și omului pentru a se elibera existențial de condițiile făpturii create. Nu prin eforturi și merite individuale, ci numai printr-un ”da”, prin consimțământul din dragoste la dragostea lui Dumnezeu față de fiecare persoană umană.

Iubirea, ca ”mod de a fi” care ipostaziază (face ipostas, existență concretă) ființa, ne îngăduie să înțelegem cauza de sine ca o caracteristică a perihorezei, a împreună-întrepătrunderii existențiale a Celor Trei Ipostasuri – ca existență a oricărui ipostas. Este vorba de o raportare, de o relație, de dăruire de sine: iubirea este cea care fondează [ființa] și o realizează ca existență. Posibilitatea care se deschide pentru om în ieslea Betleemului o înțelegem ca ”biserică”: [un efect] al perihorezei ”mântuirii”, al darului de a exista, al faptului că ne iubește și dragostea Trupului, și cea a ”Capului” și cea a ”mădularelor”, datorită ”da”-ului propriei tale libertăți, și te altoiește în ”modul de a fi” al Celui Necreat: acela de a exista pentru că în mod liber vrei să exiști, și de a voi să exiști pentru că iubești.

Crăciunul înseamnă accederea la ”modul de a fi” al dragostei.

Source: http://www.yannaras.gr