Sfântul Munte și Nașterea Domnului

Părintele Theoklit Dionysiatul

În sufletele fiilor Bisericii Ortodoxe, sărbătorile împărătești și cele în cinstea Maicii Domnului se transformă în bucurii duhovnicești foarte mari, fiindcă ele sunt nesecate izvoare ale dragostei dumnezeiești, a recunoștinței călduroase și a mulțumirii nemărginite pentru tot ceea ce Dumnezeu a dăruit oamenilor de atunci de când ,,s-a arătat în trup”.

Monahii, în general, și cei de la Sfântul Munte în special, prăznuiesc Nașterea lui Dumnezeu-Cuvântul aproape în fiecare zi, în cadrul slujbelor ciclului liturgic zilnic din mănăstiri.

Într-adevăr, în cadrul slujbelor neîntrerupte ce se săvârșesc în mănăstirile de rit bizantin, în schituri și în toate lăcașurile în care Dumnezeu este slăvit prin săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, a vecerniilor și a privegherilor, dar și prin rugăciunile personale ale monahilor, sunt psalmodiate tropare, condace și sunt citite rugăciuni care au drept conținut principal Întruparea Lui Dumnezeu și mântuirea lumii.

Monahii, în mod diferit, conform condițiilor personale și nevoinței duhovnicești a fiecăruia, reînnoiesc mereu în sufletele lor amintirea evenimentului celui mai presus de fire al Întrupării. Iar amintirea aceasta se transformă în sentiment religios pentru toți cei care au ajuns la măsura aceasta. De aceea, ei cugetă neîncetat la adâncul și nesfârșita dragoste a Lui Dumnezeu pentru oamenii plăsmuiți ,,după chip și după asemănare”, care, ,,cu inimă curată”, laudă cu recunoștință nemăsurata Lui bunătate.

Așadar, în zilele Nașterii Domnului monahii se pregătesc cu toții să-L întâmpine pe Dumnezeiescul Prunc, astfel încât printr-o comuniune a sufletelor și cu mintea curățită, să cânte ,,Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu” văzând ,,Taina cea străină și minunată” și, răpiți de vederea celor dumnezeiești, să vadă cu mintea, prin credință ,,tron de heruvimi, Fecioara”, iar ieslea, ,,sălășluire în care a șezut Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu…”.

Pentru toate cele de mai sus, nu ar fi fost doar o exprimare plastică dacă am spune că Hristos se naște mereu în sufletele acelor creștini, monahi sau laici sau clerici, toți câți “sunt insuflați de dumnezeiescul duh”.

Cât de frumoasă este acea experiență duhovnicească la care se referă Sfântul Diadoh al Foticeii, spunând că simțim în inimile noastre ,,tresăltarea Dumnezeiescului Prunc” atunci când, cu credință, chemăm numele Lui Iisus Hristos cu puterea ,,rugăciunii minții”. Dar, nu se întâmplă, oare, același lucru, atunci când ne împărtășim cu vrednicie, fapt ce arată că am luat Duh Sfânt ,,pentru viața veșnică”? Într-adevăr, Crăciunul este prăznuit în mod concret și duhovnicesc de toți cei care simt în inimile lor că Hristos se naște cu adevărat. Însă vai de aceia care așteaptă ziua de 25 decembrie pentru a conștientiza Întruparea Lui Dumnezeu-Cuvântul. Fie că suntem chemați, fie aleși – Domnul știe – creștini ortodocși fiind cu harul și cu mila Lui Dumnezeu, suntem părtași Sfintei Sale Biserici, ceacare este, ontologic și practic, Trupul Divino-Uman al Lui Iisus Hristos. Prin urmare, toate sărbătorile Împărătești le simțim ca pe niște etape distincte ale unei singure lucrări de mântuire, ca factor și condiție a mântuirii veșnice și ca posibilitate de participare la întreaga fire și natură viitoare transformate. De aceea, Nașterea Domnului o simțim, o lăudăm și o vedem ca pe o parte dintr-un întreg, dar și ca un întreg; ca început al mântuirii, dar și ca desăvârșire a ei.

De altfel, este lucru cunoscut că cea mai mare sărbătoare împărătească în Ortodoxie nu este Nașterea Domnului, așa cum se întâmplă în Apus, ci Paștele, Sfânta Înviere a lui Hristos, în lumina căreia toate sunt pline de lumină: ,,și cerul, și pământul și cele de dedesubt”, de ,,lumina cea nesfârșită a Învierii”.

Așa cum se întâmplă în toată lumea ortodoxă, la fel și la Sfântul Munte, pregătirea pentru Nașterea Domnului începe odată cu 15 noiembrie, atunci când începe Postul Crăciunului. În tot acest timp, sufletele însetate cugetă la Taina Nașterii, ascultând imnurile bisericești, troparele, catavasiile, totul culminând cu slujba Ceasurilor celor Mari din ajunul sărbătorii. Astfel, prin toate imnurile bisericești pe care Biserica Ortodoxă le-a alcătuit, care preaslăvesc și ascund în ele dumnezeieștile dimensiuni ale Întrupării Lui Hristos, monahii trăiesc într-o atmosferă de participare liturgică, ca unii ce slujesc la săvârșirea acestei Taine, “arătători ai celor cerești” și “următori” ai Tainei celei mai presus de fire. Toate acestea sunt trăite și simțite, desigur, după cum am spus deja, la o măsură diferită de cunoaștere, după receptivitatea și natura fiecăruia, dar și după măsura în care dumnezeiescul har se dăruiește fiecăruia dintre noi.

În toate mănăstirile bizantine, în sfintele schituri, în sihăstrii și colibe, rânduiala slujbelor diferă, de vreme ce ultimele două, sihăstriile și colibele, nu se supun acelorași norme de viețuire. În mănăstiri și în schituri, în ajunul praznicului Nașterii Domnului se săvârșește Sfântul Maslu ,,pentru tămăduirea sufletului și a trupului”, după care urmează vecernia unită cu Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, când se citesc cele 15 profeții care se referă, unele în mod simbolic, altele în mod foarte clar, la Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În continuare, după ce toți se împărtășesc cu Cinstitul Trup și Dumnezeiescul Sânge al Domnului – Care S-a întrupat tocmai pentru a se uni neamestecat și neîmpărțit cu ,,făptura mâinilor sale” și a o îndumnezei – monahii merg la trapeză. Mai apoi, după ce se odihnesc trei ceasuri, cei ce s-au retras din lume se întorc iarăși în biserică pentru privegherea de toată noaptea care urmează și care începe cu Litia, unde se cântă imnuri cu profund înțeles teologic ale praznicului împărătesc.

Atmosfera care se creează din slujirea ,,în Duh și în Adevăr” are ca rezultat cunoașterea adevărată a celor mai înalte experiențe teologice și duhovnicești. Atunci ni se pare că îngerii au coborât din înaltul cerului și, împreună cu monahii ce viețuiesc pe pământ, aduc cântare de laudă lui Dumnezeu, și că Biserica triumfătoare din cer, într-o unire liturgică cu creștinii care au lepădat cele pământești, cântă în sfânta noapte a Nașterii Lui Hristos: ,,Cerul și pământul astăzi s-au unit, Hristos născându-Se. Astăzi, Dumnezeu pe pământ s-a coborât, iar omul la ceruri s-a suit…”.

Și, în mod real, în acest decor luminos și expresiv al bisericii bizantine, stăpânit de evlavie, sub reflexiile luminii sub zeci de culori răspândite de polieleele aurii, chipurile zugrăvite ale sfinților capătă parcă viață, iar monahii simt că aceștia sunt în acel moment împreună cu ei. Parcă și văd, aievea, cum stau înaintea lor, în strane, apostoli, profeți, mucenici, ierarhi, cuvioși, sihaștri, dar și pe Maica Domnului în peșteră, lângă dumnezeiescul Prunc, unde îngerii coboară din cer, iar păstorii vin să se închine Pruncului, așa după cum este redată scena Nașterii în pictura bizantină.

Cântările continuă, rugăciunile nesfârșite urcă la ceruri, chipurile monahilor strălucesc de bucurie tainică duhovnicească, în nădejdea dobândirii mult doritei îndumnezeiri.

După cântarea Catavasiilor urmează Megalinariile (,,Mărește, suflete ale meu, pe cea mai cinstită și mai prea slăvită decât oștile cele de sus”), iar apoi dulcea și melodioasa Cântare a IX-a închinată Maicii Domnului – o odă a bucuriei de nespus în cuvinte în fața căreia, dacă îmi este permisă comparația un pic nepotrivită, celebra ,,Odă a IX-a” a lui Beethoven, care emoționează atât de mult prin naturalismul pe care îl transmite celor care nu au gustat niciodată din frumusețea cântării bizantine, pur și simplu piere.

Dumnezeieștilor ,,Laude” le urmează îngereasca ,,Doxologie”, după care cerurile se deschid odată cu începerea Dumnezeieștii Liturghii. Monahii, transfigurați, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului și devin ,,părtași dumnezeieștii firi”.

Αșadar, la Sfântul Munte, Nașterea Domnului este prăznuită prin participare în mod ortodox la Taină. Iar  importanța dogmatică și duhovnicească a Întrupării este înțeleasă după măsura de îndumnezeire a fiecăruia, dobândită prin dragostea dumnezeiască. ,,Mai mare lucru este că Dumnezeu se întrupează din iubire de oameni, decât acela că omul se îndumnezeiește din dragoste pentru Dumnezeu”.

Într-un cadru idilic, dominat de frumusețea naturală a locului, dublată de culorile vii și liniștea adâncă din Munte, călătorim cu gândul la noaptea din Betleem, iar psalmodiile monahilor care se aud pe tot cuprinsul Grădinii Maicii Domnului, cu Steaua cea strălucitoare dominând aievea de pe bolta cerului ne aduc în fața ochilor ieslea din Betleem și Nașterea Lui Hristos, purtându-i pe monahi în noaptea aceea sfântă în care Îngerul Domnului, luminos, le aduce vestea cea mare păstorilor: ,,Căci iată, vă vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în orașul lui David”. Monahii încearcă să își păstreze sufletele neprihănite, asemeni acestei nopți luminoase, în care ,,mulțimea oștilor celor de sus” cânta ,,slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Sursa: Monahul Teoclit Dionisiatul, Nașterea Domnului la Sfântul Munte Atos, fragmente din tomul ,,Nașterea Domnului”, Editura Akrítas, Atena, 1982