Sfântul Macarie Macrís (+1431)

Sfântul Macarie Macrís este una dintre figurile ilustre ale Bisericii ultimilor ani ai Imperiului Bizantin. Figuri importante ale vremii, scriitori bizantini binecunoscuți consemnează implicarea lui în chestiunile eclesiastice din această epocă critică, și același lucru reiese şi din bogata operă pe care a lăsat-o și care a dobândit o răspândire ecumenică[1].

Sfântul Macarie Macrís s-a născut în Constantinopol în anul 1383 din părinţi binecredincioşi de vază. Este amintit şi cu porecla sa Asprófris. A primit o educaţie remarcabilă, fiind iubitor de învăţătură. A studiat mai cu seamă filosofia, poezia, retorica şi teologia. De tânăr se remarca prin învăţătura, înţelepciunea şi în general prin virtutea sa[2].

În anul 1401, la vârsta de 18 ani, după moartea mamei sale, a plecat în Sfântul Munte şi s-a stabilit ca monah la mănăstirea Vatopedi, care se distingea printre celelalte mănăstiri prin viaţa duhovnicească sporită a monahilor de aici. A intrat în ascultarea de Dumnezeu purtătorului părinte Armenopoulos, care l-a povăţuit cu înţelepciune şi l-a tuns în monahism[3]. A rămas alături de acest părinte sporit vreme de un deceniu, până la moartea acestuia, vreme în care a fost hirotonit diacon şi presviter. Prin ascultare, a dobândit în acest răstimp, virtuţile monahale, dar şi multe cunoştinţe[4], de geometrie, matematică şi astronomie.

Prin credinţă, iubire şi ascultare, după moartea bătrânului său, a intrat în ascultare la un alt gheronda vatopedin, compatriot al său, David, plin de virtuţi şi învăţătură. David se afla în legătură cu împăratul Manuil II Paleologul, pe care-l preţuia în mod deosebit, coresponda cu el şi-i trimitea scrierile sale referitoare la viaţa monahală. David l-a pus şi pe Macarie în relaţie cu împăratul, cu care Sfântul a întreținut corespondență și relaţii de prietenie și căruia îi trimitea din vreme în vreme scrierile sale, după povaţa părintelui său duhovnic.

După spusele biografului său anonim, Sfântul Macarie s-a întors din Constantinopol la Tesalonic, patria sa, pentru soluţionarea moştenirii pe care o primise de la părinţii săi, după care s-a retras în Sfântul Munte, unde şi-a continuat luptele duhovniceşti, având drept model şi exemplu nevoinţele aspre ale Cuviosului Maxim Kavsokalivitul, a cărui viaţă a pus-o mai târziu în scris, la fel cum a făcut şi Sfântul Theofan, fostul egumen al Mănăstirii Vatopedi.

Sfântul Macarie Macrís. Icoană portabilă contemporană, Mănăstirea Vatopedi

Sfântul Macarie a fost un susținător însufleţit al isihaştilor. În scrierile sale înspirate de Duhul Sfânt, el se referă pe larg la bunătăţile sfintei isihii şi la învăţăturile isihasmului. Rugându-se şi nevoindu-se neîntrerupt cu râvnă şi smerenie, s-a învrednicit de vederea sfintei lumini necreate, asemenea celor trei ucenici ai Mântuitorului, pe Muntele Tabor, după cum se descoperă în biografia sa, încât şi chipul îi strălucea de har.

În 1419, Macarie a mers împreună cu părintele său duhovnic în Constantinopol, în urma invitaţiei primite din partea împăratului Manuil II, unde au rămas aproape doi ani, purtând discuţii cu împăratul pe teme teologice. La capătul acestor doi ani s-au întors în Athos, la iubita lor isihie. În anul 1429, după moartea celui de-al doilea părinte al său duhovnicesc, a fost din nou invitat la Constantinopol, de către prietenul său, împăratul Manuil[5].

În timpul şederii sale în capitală, mai întâi a stat în Mănăstirea Harsianítou, unde se nevoia învăţatul monah isihast Iosif Vriennios[6], cu care se afla în relaţii de prietenie şi faţă de care avea un adânc respect, preţuire şi admiraţie pentru credinţa autentică şi lupta lui pentru susţinerea cauzei isihaste. Împăratul i-a propus Sfântului Macrie să preia egumenia celebrei mănăstiri Studion[7], însă acesta n-a primit, preferând să se întoarcă în iubita sa pustie athonită. Mai târziu îl vom regăsi în această mănăstire și pe Iosif Vriennios, devenit monah.

Preţuind calităţile şi cunoştinţele Sfântului Macarie, împăratul Manuil II Paleologul i-a trimis mai multe scrisori, rechemându-l în Constantinopol. După o scurtă perioadă petrecută în Mănăstirea Harsianitou, în urma propunerii cronicarului Gheorghios Sfrantzís[8], a fost ales egumen al Mănăstirii Pantocrator[9], care traversa pe atunci o perioadă mai dificilă, fiind într-o situaţie economică precară şi numărând numai şase vieţuitori. Macarie s-a nevoit pentru reînsufleţirea acestei mănăstiri istorice şi pentru redobândirea vechii sale măreţii. Prin daniile domnilor şi boierilor i-a redat bunăstarea materială, iar prin repopularea ei cu monahi şi prin întreaga lucrare a dreptei slăviri, a vieţii de rugăciune şi nevoinţă, și-a regăsit înflorirea duhovnicească. Sfântul Macarie a devenit părintele duhovnicesc al împăratului Ioan VIII, care l-a numit în funcţia de Mare Protosinghel[10].

Şederea în Constantinopol l-a determinat să arate un mare interes gravelor dispute eclesiastice ale vremii, unele având consecințe grave. Implicarea sa în aceste dispute a dus la rezolvarea lor. Astfel, Sfântul Macarie jucat un rol major în sinodul local ce a avut loc între anii 1426-1429, unde s-a remarcat prin pregătirea sa teologică şi prin elocvenţă. După acest sinod, a fost trimis la Roma în calitate de conducător al unei ambasade către papa Martin V (1431), ce număra trei membri. Acolo, prin ştiinţa şi curajul său, a apărat în mod remarcabil dogmele dreptei credinţe, expunând poziţia Bisericii Ortodoxe în toate chestiunile legate de schisma dintre Răsărit şi Apus. Atitudinea pro-unionistă a lui Macarie se întemeia pe argumente solide, vorbind despre întoarcerea la Biserica primelor veacuri creştine. Aceste baze reies şi din epistola pe care Sfântul Macarie a primit-o de la Sfântul Simeon al Tesalonicului în anul 1423[11]. Macarie dorea organizarea unui sinod ecumenic pentru soluţionarea schismei. Nu a reuşit, însă: s-a îmbolnăvit grav de febră şi nu a reuşit să conducă o nouă ambasadă în Apus. Gheorghios Sholarios, cel ce avea să fie viitorul patriarh Ghenadie II, îl elogia într-o scrisoare, chemându-l să se reîntoarcă din Prinkipónisa (Propontida) în Constantinopol[12].

După ce s-a vindecat de boala de care suferea, Sfântul Macarie s-a întors din Halki în Constantinopol. A adormit în Domnul pe 7 ianuarie 1431, fiind înmormântat în Mănăstirea Pantocrator [dar pomenirea sa se face în ziua următoare, 8 ianuarie]. Fusese cinstit de toţi cei care-l cunoscuseră. Cuvintele calde despre el a avut Împăratului, Patriarhul Ghenadie II, cel care, împreună cu Sfântul Marcu Evghenicul, fusese ucenic al monahului Iosif Vriennios, dar și istoriograful Ghorghios Sfranzís, care-l numeşte pe Sfântul Macarie „bărbat desăvârşit în cuvânt, virtute şi înţelepciune”, dar şi istoricul Silvestros Siropoulos. Toţi aceştia evidenţiază contribuţia Sfântului Macarie Macris la soluţionarea chestiunilor de natură eclesiastică din acea dificilă perioadă[13]. Plângerea clerului şi poporului, care umpluseră biserica şi curtea Mănăstirii, acoperea psalmodia din timpul slujbei de înmormântare a acestui apărător al ortodoxiei, iar nu susţinător al latinilor, după cum îl judecau unii.

Opera scrisă de Sfântul Macarie este de o mare importanţă, fiind în principal de natură dogmatică, hagiografică şi morală. Scrierile dogmatice sunt anti-latine şi se referă la purcederea Sfântului Duh, la primatul papal şi la azimă. Opera hagiografică se referă mai ales la locurile în care a trăit: Tesalonic, Sfântul Munte şi Constantinopol şi cuprinde vieţile Maicii Domnului şi ale Cuvioşilor David, Gavriil, Dimitrie din Tesalonic, Maxim Kavsokalivitul, Sfinţilor de Dumnezeu purtătorilor 318 Părinţi, Evfimia, Andrei al Cretei şi altor sfinţi, nouăsprezece la număr[14]. Cele mai multe dintre aceste opere au fost scrise pe când se afla în Mănăstirea Vatopedi.

Erudiţia şi virtutea Sfântului au contribuit la redactarea unor opere pline de înţelepciune, a unor omilii remarcabile, fiind un scriitor şi retor recunoscut şi stimat de contemporani, precum David, părintele său duhovnicesc, şi Manuil II Paleologul. În timpul asediului Constantinopolului, însuşi împăratul l-a chemat pe Sfântul Macarie să întărească şi să mângâie cu minunatele sale cuvinte pe creştinii zdruncinaţi de evenimentele pe care le trăiau. De asemenea, la sinodul de la Constantinopol i-a redus la tăcere pe latini, fiind foarte aproape să-i determine să se întoarcă la credinţa ortodoxă.

În scrierile care s-au păstrat până astăzi, se distinge uşor adânca erudiţie teologică, deplina stăpânire a artei retorice şi desăvârşirea cuvântului, datorită cărora poate fi socotit unul dintre cai mai buni scriitori ai secolului al XV-lea. În operele sale hagiografice vorbeşte mai ales despre luptele îndelungate ale sfinților cuvioşi pentru dobândirea sfinţeniei şi desăvârşita îndumnezeire, dorind ca toţi credincioşii să dobândească cugetul ascetico-martiric al sfintei noastre maici, Biserica Ortodoxă.

Vorbind cu meşteşug despre viaţa ascetică a sfinţilor pe care-i zugrăveşte şi-i laudă în scrierile sale şi despre de Dumnezeu inspirata lor dorire de a dobândi deplina unire cu Hristos încă din viaţă, Sfântul Macarie lasă să se întrevadă prin acestea propria luptă, vocaţie, dorire şi chemare către trăirea prin har şi participare la viaţa în Hristos. În paginile scrierilor sale se oglindeşte universul interior al autorului, nevoitor cu simţ de răspundere, cu râvnă spre trăirea experienţelor duhovniceşti înalte, pe care le-a şi dobândit prin smeritele şi neîncetatele sale lupte duhovniceşti şi prin Harul dumnezeiesc.

Erudit monah vatopedin, scriitor remarcabil recunoscut încă din timpul vieţii sale, prieten al împăratului, egumen şi reformator al cunoscutei Mănăstiri Pantocrator, participant la sinoadele din vremea sa, învăţător al unor ucenici celebri, după cum ne spune biograful şi encomiastul său, a păzit întreaga viaţă simplitatea monahului aghiorit, neagonisirea, bunăvoinţa faţă de toţi şi slujirea, smerenia şi nevoinţa.

Pomenirea sa se săvârşeşte pe 8 ianuarie.

O slujbă mai nouă a Sfântului Macarie a compus imnograful Haralampis Mpousias[15].