Sfântul Munte, dincolo de scandaluri – 1. O introducere în temă

Prelegere ținută în cadrul unui eveniment organizat de Asociația ”Prietenii Sfântului Munte” la Societatea Arheologică din Atena, 17 decembrie 2009

***

Mult mi-am dorit în răstimpul din urmă să îmi las inima să vorbească despre Sfântul Munte. M-a durut adânc, ca pe voi toți, toate cele ce s-au auzit și care pentru mulți au devenit vrednice de crezare.

Idealul nostru a fost lovit în mod public. Ne-am simțit fie trădați, fie înjosiți cu brutalitate. Am dorit cumva să dau o mărturie în favoarea Sfântului Munte; să stau alături de Egumenul Vatopedului, nu să îl apăr, ci să îl privesc în ochi și să iau parte și eu la scoaterea la lumină a adevărului. Nu a ceea ce este drept, nici a ceea ce este real, nici a ceea ce este obiectiv. Acest lucru să îl vadă alții. Am dorit să exprim în mod public adevărul subtil, așa cum îl aude sufletul meu, adevărul curat, nu cu dispoziție critică pătimașă, nici cu micime de inimă, dar nici cu mușamalizări fricoase și prostești. Am dorit să o fac acum, când se pare că se demitizează strălucirea Sfântului Munte, că i se întinează sfințenia, acum când își pierde credibilitatea. Acum, când i se împuținează prietenii, mi se dă ocazia să le vorbesc prietenilor săi. Vă mulțumesc, iubiții mei, prieteni ai Sfântului Munte, prieteni ai adevărului, prieteni ai Bisericii, prieteni ai lui Hristos.

Sfântul Munte are ceva unic. Constarea aceasta nu este prefabricată, nici provocatoare, nici cumva plănuită și impusă. Este mărturisită de toată lumea. [Sfântul Munte] vorbește prin firea lui, prin odoarele lui, prin felul de a fi al oamenilor săi, prin credința lui, prin particularitatea sa bisericească, prin tradiții, atât cele dumnezeiești, cât și cele omenești. [Athosul] vorbește într-o măsură și într-un chip care nu se compară cu nimic altceva. Vorbește impresionând, vorbește insuflând, vorbește emoționând, vorbește cutremurând, vorbește provocând schimbarea vieții, vorbește schimbând modul de gândire al oamenilor, făcându-i pe mulți de la care nicidecum nu te-ai fi așteptat, să părăsească lumea și să primească viețuirea monahală. Vorbește totdeauna, mult, profund, tuturor. Vorbește chiar și în răstimpurile de aparentă decadență. Vorbește pelerinilor, credincioșilor, oamenilor simpli și modești. Vorbește și celor umblați prin lume, intelectualilor, celor căutători și pretențioși. Vorbește însă și celor care tăgăduiesc credința, celor de altă credință, celor care se împotrivesc monahismului ca formă de viață, celor indiferenți, [Muntele] vorbește tuturor. Nu vorbește însă niciodată celor care fie îl ignoră, fie, atunci când se apropie de el, refuză să vadă realitățile imediate.

Pentru un anume motiv, Sfântul Munte fură inimile ca spațiu și farmecă ca viziune de viață. A unei vieți care în ciuda asprimii ei răspândește mireasma unei dulceți nepătrunse și, în ciuda caracterului extrem care o caracterizează, aduce un echilibru ”nu din această lume” (In 8:23, 18:36). Caracterul absolut și bulversant al rânduielilor acestei vieți a condus mereu la surprize, care te fac să bănuiești că Sfântul Munte ascunde un adevăr pe care merită să îl crezi și o însușire de care merită să te bucuri.

Sihăstria Sfinților Arhangheli, Karoulia

Mireni și clerici se întrec în descrieri unice ale naturii sălbatice a Peninsulei Athosului, care și-a păstrat autenticitatea datorită pe de o parte însușirilor ei geomorfologice, iar pe de altă parte datorită izolării, pe care i-a dăruit-o caracterul societății monahale și al desăvârșitei independențe administrative care i-a asigurat protecția legislativă.

În acest sens, Nichifor Grigoras (1360) descrie frumusețile Athosului în acest chip: ”de peste tot curge ca din niște comori buna mireasmă și frumusețea cromatică a florilor, este împodobit de o mulțime de copaci și felurite pășuni îl îmbogățesc și un acoperământ al desfătării se țese aici deopotrivă străin nouă, dar și cunoscut, de asemenea este încins de jur împrejur de marea întinsă care îl împodobește asemeni harului care îl acoperă”.

Împăratul Alexie I Comnenul consideră Sfântul Munte ca fiind ”muntele întru toate împărătesc și cu adevărat dumnezeiesc, dintre toți munții”. Andronic al II-lea Paleologul îl numește ”adăpostul tuturor virtuților”. Ioan Cantacuzino îl supranumește ”dumnezeiască societate” și ”cetate cerească”. Nichifor Grigoras scrie despre Sfântul Munte că ”dintru început natura l-a pregătit și l-a rânduit spre a deveni loc de cultivare a virtuții”. Patriarhul Nicolae al III-lea îl caracterizează drept ”creația lui Dumnezeu spre a fi spre sălășluire oamenilor sfinți”. Papa Inochentie al III-lea, cel din timpul cuceririi Constantinopolului de către franci, numește Sfântul Munte ”sălașul lui Dumnezeu și poartă a cerului”.

Dar și mai târziu, Cosma Flamiatul consideră Muntele ca ”locul cel mai propice tagmei și vieții monahale”, de asemenea, spune că păstrează ”prin dumnezeiescul har cea mai sfântă pildă a viețuirii ortodoxe” și că ”este singurul loc ortodox care a rămas nepervertit și neprihănit” de uneltirile Apusului, ”ca fiind cel mai puțin afectat și care nu a acceptat înșelarea aproape deloc”.

Potrivit Părintelui Gheorghios Metallinós, cultura noastră romeică va rezista atât timp cât fortăreața Sfântului Munte va fi de nebiruit și atât timp cât se păstrează modul ortodox de viețuire[1].

De monahii, dar și de admiratorii lui este socotit ”citadelă de nebiruit a Ortodoxiei”, ”refugiu al muzelor și chivot al sfintelor tradiții”, ”moștenire a Născătoarei de Dumnezeu” și ”Grădina a Maicii Domnului”, ”Munte de neajuns pentru firea femeiască”.

Și, deși toate acestea încearcă să exprime ceva măreț, toți înțelegem că în același timp sunt neputincioase a descrie adevărul tainei și măreției lui. Muntele poate fi descris doar în chip de negrăit și de nespus și te desfătezi de el în chip mai presus de cuvinte și numai în Duhul Sfânt.

[1] Prelegere a Părintelui Gheorghis Metallinos ținută în Sala Societății de Arheologie din Atena, organizată de Asociația ”Prietenii Sfântului Munte”, 12 mai 1987.