Chestiunea primatului – 15. Primatul constantinopolitan nu este primatul papal

Importanța instituției Pentarhiei în privința chestiunilor canonice se va vedea în timpul conflictului dintre patriarhii Ignatie și Fotie, și, mai ales, în cadrul celor două sinoade de la Constantinopol: primul (869-870) a fost convocat de către patriarhul Ignatie, însă ulterior a fost anulat, iar al doilea (879-880) l-a reașezat pe Fotie în scaunul patriarhal. Aceste două sinoade, deosebit de importante, scot la iveală o serie de realități:

• Canonicitatea alegerii unui patriarh era o procedură care ținea de treburile interioare ale scaunului respectiv, dar care, însă, trebuia să fie recunoscută de celelalte scaune patriarhale. Atât Ignatie, cât și Fotie, după alegerea lor, s-au grăbit să comunice celorlalte patriarhii urcarea lor pe scaunul patriarhal prin epistole sinodale, astfel încât să obțină recunoașterea de care am amintit mai sus [169].
• Necesitatea eliminării oricărui dubiu în ceea ce privește canonicitatea alegerii ambilor patriarhi a dus la convocarea celor două sinoade de la Constantinopol.
• Din actele celor două sinoade reiese că instituția Pentarhiei era destul de activă, reprezentând principiul suprem în luarea hotărârilor privitoare la chestiunile dogmatice și canonice mai importante. Trebuie subliniat că, prin canonul 13 al Sinodului din anii 869-870, episcopul Romei este inclus în Pentarhia patriarhilor, ceea ce însemna că putea fi judecat de aceasta atunci când se impunea acest lucru [170].
• În paralel, la Sinodul din 879-880, s-au stabilit granițele jurisdicției bisericești între Răsărit și Apus. Se formează, astfel, două jurisdicții independente, care vor deveni cu totul autonome și străine una de cealaltă după Schisma din 1054. În toate chestiunile discutate, Roma își poate exprima punctul de vedere, care este urmat de opinia unitară a patriarhiilor răsăritene. Recunoașterea acestor două jurisdicții independente rezultă și din primul canon [171] al Sinodului cu pricina, canon care interzice amestecarea unuia în treburile de natură judiciară ale celuilalt.
• În Răsărit, este recunoscut rolul principal al Patriarhiei de Constantinopol. Acest lucru reiese și din mărturia episcopului de Martyroúpolis, Vasile, locțiitor al scaunului de Antiohia, mărturie despre care am pomenit mai sus, dar care merită să fie repetată: «Marii noștri arhierei, împărtășind aceeași opinie în privința preasfântului patriarh Fotie, au decis să-l investească pe acesta cu toată puterea și autoritatea. Astfel, dacă cineva – fie că aparține de tagma preoțească, fie că este un simplu mirean – se va separa pe sine de sfânta Biserică a lui Dumnezeu, acesta (Fotie – n.tr.), ca unul care este purtătorul puterii scaunelor răsăritene și al autorității romanilor și în calitate de mare arhiereu ales de Dumnezeu, are dreptul să ia măsurile ce se cuvin sfințeniei sale. Iar pe cei pe care îi va lega cu legătura nedezlegată a Preasfântului Duh îi vom avea și noi legați; la fel, pe cei pe care îi va dezlega îi vom avea și noi dezlegați» [172].

Din fragmentul de mai sus, dat fiind și faptul că reprezentanții Patriarhiilor de Alexandria și Ierusalim împărtășesc opiniile și pozițiile Patriarhului de Constantinopol [173], reiese că scaunul de Constantinopol constituie capul patriarhiilor răsăritene, de vreme ce ceilalți Patriarhi îi recunosc autoritatea și atribuțiile judecătorești. Așa cum am menționat mai sus, primul canon al acestui Sinod vorbește despre recunoașterea reciprocă a atribuțiilor judecătorești dintre papa Romei și Patriarhul ecumenic, fără să facă vreo referire la ceilalți patriarhi răsăriteni. Astfel, prin acest canon se pune capăt (cel puțin teoretic, căci în practică s-a aplicat mai târziu) oricărei atribuții și amestecări a episcopului Romei în treburile de natură judiciară ale Răsăritului, ce puteau fi soluționate în baza canoanelor Sinodului de la Sardica.

În consecință, opinia Patriarhiei de la Moscova – conform căreia nu a existat și nu există un protos care să aibă atribuții esențiale la nivel mondial, întrucât acest protos trebuia, în mod necesar, să-și exercite primatul în sensul în care este înțeles acesta de către Biserica Romano-catolică – se dovedește a fi nefondată din punct de vedere istoric. Realitatea istorică nu este atât de «polarizată» pe cât ar vrea să o prezinte textul Patriarhiei ruse. Faptul că Răsăritul Ortodox respinge primatul de putere al episcopului Romei nu înseamnă că acceptă un primat de cinste lipsit de conținut […].

Scaunul de Constantinopol dispunea de primat de cinste, desigur, nu dezbrăcat de orice competență, așa cum îl prezintă textul Patriarhiei ruse, încă din primul mileniu creștin, atunci când încă nu fusese ruptă comuniunea cu Roma. Patriarhia Constantinopolului, ca una care avea primate de cinste egale cu Biserica Romei, reprezenta capul tuturor Patriarhiilor răsăritene. Aceste privilegii și le-a păstrat și în decursul celui de-al doilea mileniu creștin, când, din cauza problemelor interne și externe cu care se confruntau Patriarhiile răsăritene, împrejurările istorice l-au desemnat reprezentantul acestora înaintea Înaltei Porți [174]. Istoria, canoanele Sinoadelor Ecumenice și practica canonică i-au încredințat rolul principal și consecințele care decurg din acesta.

Al doilea argument al textului Patriarhiei ruse, așa cum am văzut și în paginile anterioare ale acestui eseu, constă în următoarea afirmație: dacă exista primat la nivel mondial, atunci trebuia ca, atât protosul, cât și procedura alegerii lui să aibă caracter universal. Evident, textul vrea să spună că, dacă exista în Biserică noțiunea de «Arhiereu Ecumenic», acesta trebuia ales de întâistătătorii Bisericilor, la fel cum, conform dispozițiilor sfintelor canoane, la nivel local (provincial), protosul este ales de mitropoliții aflați sub jurisdicția sa. În Biserica Ortodoxă, însă, pur și simplu nu există noțiunea de «Arhiereu Ecumenic».

Simpla utilizare a acestui termen, care trimite la episcopul Romei și la primatul papal, dovedește faptul că textul rusesc tinde, cu sau fără știință, să identifice în concepția cititorului primatul papal – așa cum a fost stabilit în cadrul Sinodului I de la Vatican (1870) și cum este înțeles el în Apus – cu primatul scaunului de Constantinopol din Răsărit. Desigur, în Răsăritul Ortodox nu s-a vorbit niciodată despre o Biserică Ecumenică condusă de un protos, la fel cum niciodată nu a fost acceptată ideea unui «Arhiereu Ecumenic» sau a unui prim-ierarh.

Primatul de cinste nu se referă la o persoană anume, ci la un anumit loc, la o anumită reședință eclezială. Purtătorul acestui primat este persoana care deține acea reședință și care nu funcționează/acționează singur, ci este înconjurat de un sinod. Așadar, conform sfintelor canoane, izvorul primatului este un loc, nimic altceva. Conținutul primatului de cinste în Răsărit, primat definit prin sfintele canoane care au fost menționate mai sus, precum și prin tradiția canonică, este exercitat numai în cadrul reglementărilor tuturor sfintelor canoane care stabilesc autonomia administrativă a Bisericilor locale. În consecință, primatul de cinste în Răsărit, exercitat în împrejurări canonice, nu poate degenera niciodată într-un primat de putere, așa cum este înțeles el în Apus.

(Va urma…)

Note:

[169] V. Grumel, Les Regestes…, Fasc. II et III, N. 446, 467, 468, 529.

[170] Mansi 16, 405C.

[171] Mansi 17, 497DE.

[172] Mansi 17, 499AB.

[173] Acest lucru a fost valabil și în cazul contraversatului subiect legat de hirotonirea grăbită a mirenilor în treapta episcopală – vezi Mansi 17, 489BC: «Biserica lui Dumnezeu nu a promovat niciodată hirotonirea mirenilor în treapta arhierească, considerând că această chestiune depășește limitele impuse de Sfinții Părinți. De aceea, nici o Biserică răsăriteană și nici Biserica Constantinopolului nu au acceptat acest lucru».

[174] A. Kartaschoff, A. Kartaschoff, «Dreptul de apel», în Orthodoxia (1948), 292-293.