Sâmbetele morților și grija Bisericii pentru cei adormiți

În grija ei aparte pentru cei adormiți, sfânta noastră Biserică a rânduit o zi anume din săptămână pentru aceștia.

Așa cum Duminica este ziua Învierii Domnului, Paștele săptămânal, la fel sâmbăta este ziua celor adormiți, spre pomenirea lor și pentru comuniune cu ei. În fiecare rugăciune a noastră și mai ales în rugăciunile sâmbetei, credinciosul îi pomenește pe cei ai casei, pe rude și pe cei iubiți, dar și pe dușmani, precum și pe cei care au plecat din această lume, invocând și rugăciunile Bisericii pentru aceștia.

Pe pomelnicul pe care îl aducem la dumnezeiasca Liturghie dimpreună cu prescura sunt înșirate atât numele celor vii, cât și ale celor adormiți spre a fi pomenite.

În fiecare an, Biserica a rânduit două sâmbete pentru cei adormiți ai săi. Este vorba despre cele două sâmbete mari ale morților, una înainte de Duminica lăsatului sec de carne, iar cealaltă înainte de Duminica Cincizecimii.

Colivă, așa după cum se împodobește în Grecia

Sâmbăta morților dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne are următoarea semnificație: a doua zi este dedicată celei de-a Doua Veniri a Domnului, acea zi înfricoșată când toți vom sta înaintea Tronului marelui Judecător. Acesta este motivul pentru care la parastasul pentru morți cerem de la Domnul să fie milostiv și să-și arate dragostea și îngăduința, nu doar față de noi, ci și față de frații noștri trecuți la Domnul, și pe toți să ne așeze în rândul fiilor Împărăției Sale celei cerești.

Cimitir în Grecia

Sâmbăta morților de dinainte de Duminica Cincizecimii adeverește credința noastră în universalitatea Bisericii, a cărei întemeiere și naștere pe pământ o serbăm la Cincizecime. În Biserica cea Una sunt cuprinse deopotrivă Biserica luptătoare de aici, de pe pământ, și Biserica triumfătoare din ceruri.

În cele două sâmbete mari ale morților, Biserica ne cheamă la o aducere aminte de obște ”a tuturor celor adormiți din veac întru buna credință și nădejdea învierii și vieții veșnice”, pomenindu-i, astfel:

• pe toți cei ce au suferit ”moarte năprasnică”, în țară și pământ străin, pe uscat și pe mare
• pe cei care au murit din boală molipsitoare, în războaie, de frig, de cutremur și dezastre naturale
• pe cei care au murit arși și pe cei care s-au pierdut fără urmă
• pe cei săraci și nevoiași și de care nu s-a îngrijit nimeni să le facă slujbele și parastasele rânduite.

Dumnezeu nu este mărginit de spațiu și timp. Lui Îi sunt cunoscute și totdeauna prezente nu doar cele pe care noi le trăim în prezent, ci și cele trecute și viitoare. Acest lucru îl exprimă în chip foarte liric o rugăciune care se citește înaintea dumnezeieștii Împărtășanii, rugăciune atribuită Sfântului Simeon Noul Theolog: ”în cartea Ta sunt scrise și cele încă nefăcute de mine”.

Dumnezeu are înscrise în cartea dragostei Sale și faptele care vor avea loc în viitor, deci și rugăciunile pe care le vom înălța la Cer pentru persoanele care au plecat din această lume. Fiind veșnic și pretutindeni prezent, Atotbunul Dumnezeul nostru Iisus Hristos îmbrățișează prin dumnezeiasca Sa pronie universul nesfârșit și veacurile veșnice. Dragostea Lui se îngrijește de toți oamenii care au trăit, care trăiesc și vor trăi, ”căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi” (II Cor 5:14).

Prin această credință ne lăsăm în voia dragostei și bunătății lui Dumnezeu ”pe noi înșine și unii pe alții”, pe cei vii, dar și pe cei adormiți ai noștri.

Sursa: Stérgios N. Sákkos, ”Morții noștri n-au pierit”,
ed. Christianikí Elpís, pp. 149-152.