Creștinismul, violența și revoluția

Din când în când mai citim sau mai auzim de câte un act de violență, de vreo manifestare teroristă sau de vreo revoluție, mai mică sau mai mare. Violența, în toate formele ei, este aproape zilnic prezentă în actualitate. Știrile despre tâlhării, omoruri și răpiri umplu o coloană permanentă a presei. Alături de delicvența comună sunt relatate frecvent și fenomene de terorism care cutremură opinia publică și dau prilej la tot felul de reacții și comentarii. Când și când se mai întâmplă și câte o revoluție în vreun punct oarecare al planetei noastre, provocată de vreun grup nemulțumit de ordinea existentă a lucrurilor. Terorismul și revoluțiile sunt, desigur, fenomene care apar și în spațiul nostru. Violența, de asemenea, în diferitele ei forme, este prezentă și aici, rar ce-i drept, dar este prezentă.

Biserica abordează o serie întreagă de întrebări de etică și deontologie socială la care este chemată să dea un răspuns. De altfel, dacă nu ar oferi un răspuns, s-ar expune criticii mai bine sau mai rău intenționate a opiniei publice. Desigur, nu se pune problema să vorbim aici despre ”poziția” oficială a Bisericii, căci poziția oficială a Bisericii este în măsură să o facă cunoscută numai conducerea acesteia, cei care sunt competenți în acest sens. Totuși, toți avem – și trebuie să avem – o părere închegată asupra acestor probleme arzătoare. Însă, ca părerea noastră să fie corectă, trebuie să fie un rezultat al practicii Bisericii de-a lungul timpului și să exprime principiile fundamentale ale credinței creștine. Altfel, părerea noastră va fi subiectivă și doar accidental va fi în acord cu adevărul creștin.

Cât privește violența, lucrurile sunt clare. Refuzul creștinului de a recurge la violență nu poate fi decât absolut, fără nici o excepție. În nici un caz credința noastră nu binecuvântează actele de violență, pentru că acestea presupun încălcarea poruncilor fundamentale ale lui Dumnezeu din Decalog și a poruncii celei noi a iubirii pe care a dat-o Hristos. De altfel, nici un om rațional, cu conștiință socială, nu poate susține recursul la crimă, cel puțin nu pe față…

Lucrurile însă încep să devină tulburi când vorbim despre terorism, adică despre violența exercitată din motive politice. În această privință s-au conturat pozițiile unor grupuri, naționale sau politice, de a pune în legătură exercitarea violenței, terorismul, cu necesitatea de a reacționa la condiții de opresiune exercitate de cei aflați la putere, ca fiind singura soluție de reacție și protest – și altele asemenea. În general, tendința este de a justifica violența ca un rău necesar, ca singurul mod de protest care se face auzit și este luat în seamă de cei aflați la putere, ca reprezentare la scară mică a ceea ce întreprind la scară largă forțele politice aflate la putere. De ce Biserica este împotriva acestui tip de protest prin violență al celor oprimați și nu protestează împotriva exercitării violenței și oprimării de către statele și guvernele lor? Sau poate etica este cumva o chestiune care justifică pozițiile celor aflați la putere?

Răspunsul la aceste argumente este clar: Biserica a fost și rămâne o susținătoare a nonviolenței, ea condamnă violența sub orice formă a ei și indiferent de motiv. Istoria și credința ei sunt clare în această privință. Neclar rămâne, din păcate, pentru mulți oameni adevăratul înțeles al nonviolenței, adică al refuzului de a exercita violența. Pentru mulți, consecvența creștinismului în a folosi mijloacele pașnice de revendicare a drepturilor omului pare, practic vorbind, o metodă neputincioasă și ineficientă. Cum se poate face cineva ascultat, atât timp cât protestul său nu este însoțit de violență? Ce rezultate va avea un protest pașnic, atât timp cât cei puternici au toate mijloacele necesare de a înăbuși acest glas, înainte chiar de a se face auzit?

Cei care formulează asemenea obiecții, se pare că ignoră istoria Bisericii. Uită sau nu știu că credința noastră a devenit cunoscută tocmai în urma prigoanelor împotriva adepților ei. Uită că arborele credinței a crescut și s-a înălțat, s-a îngroșat și a făcut roade, tocmai pentru că a fost udat de sângele mucenicilor, al miilor de mucenici, toți susținători ai nonviolenței. Primii creștini au preferat această cale anevoioasă pentru a protesta, pentru a reacționa la constrângeri, pentru a face cunoscută opiniei publice doleanțele lor. Și în ciuda posibilităților aproape nule în acea epocă de transmitere a știrilor, în ciuda autarhiei statului în antichitate, au reușit nu doar să sensibilizeze, ci și să câștige de partea lor opinia publică. Lumea antică nu a devenit creștină în urma unor ordine imperiale – așa cum susțin unii rău intenționați sau profund ignoranți –, ci prin jertfă de sine a mucenicilor și a apărătorilor credinței. În felul acesta se făcea cunoscută spiritualitatea credincioșilor și adevărul cauzei Bisericii. Cei mai mulți oameni înțelegeau cu ușurință profunzimea, frumusețea spirituală, originea divină a creștinismului, într-un mod mai direct decât ar fi reușit cuvintele și teoria.

Și teoretic vorbind, nonviolența este atitudinea corectă, ea vine ca o consecință a dragostei – care este nucleul noii morale pe care o propune creștinismul. Iar dragostea nu cunoaște abateri, excepții sau oportunisme. Este valabilă pentru toți și fără nici o excepție. Chiar și atunci când cineva nu este de acord, și mai ales atunci când nu este de acord, nu poate să își încalce îndatoririle față de ceilalți, care îndatoriri rezultă din porunca dragostei. Pentru că, încălcând dragostea, desconsideră credința, recunoașterea lui Hristos în persoana semenului, care este fratele nostru.

Această atitudine de nonviolență, de refuz al oricărui act de violență de dragul și în numele dragostei, nu este desigur un lucru ușor. Presupune eroism sufletesc pentru a-ți înăbuși revolta și spiritul de răzbunare care se cuibărește în omul cel vechi. Presupune de asemenea și transcenderea cazului nostru individual sau/și colectiv și integrarea în noua familie atotumană a lui Dumnezeu, așa cum ne-a înfățișat-o Hristos. Nu este însă lucru ușor să vadă cineva în adversarul său un frate care îi merită dragostea…

Și astfel ajungem la problematica revoluției. În ultimii ani s-a dezvoltat, mai ales în străinătate, o întreagă teologie a revoluției, după cum se autodefinește. În America latină, în Africa, în Statele Unite și în alte țări există grupuri de clerici și laici care susțin teoretic sau socio-politic mișcările revoluționare laice. Partea practică, desigur, nu ne preocupă aici. De altfel, aceasta nu poate fi abordată decât în funcție de problemele și politicile particulare, de condițiile economice și politice ale țărilor în care s-au dezvoltat aceste concepte. Partea teoretică, care este susținută într-o anume formă și de către unii teoreticieni, puțini la număr e drept, și din țara noastră, trebuie însă discutată. Pentru că dincolo de răsunetul mai mare sau mai mic pe care acest curent îl are în opinia publică, stârnește nedumeriri pentru necunoscători și un motiv de a ataca Biserica pentru diferiții dușmani ai acesteia. Puținii susținători ai participării creștinilor la o revoluție sunt considerați aproape automat ca fiind ”cei luminați”, în timp ce restul sunt catalogați ca reacționari, obscurantiști etc.

În ultimă analiză, întreaga problemă se rezumă la întrebarea: Biserica trebuie să participe la mișcările populare care urmăresc schimbarea prin violență a ordinii existente a lucrurilor? Pentru că revoluția este o formă de violență. Desigur, nu este vorba de un act comun de delicvență sau de un act de terorism individual. Însă, revoluția nu exclude violența – ca să folosim o expresie blândă. Refuzul absolut al oricărei forme de violență înseamnă automat, ar spune cineva, și neacceptarea revoluției ca mijloc de schimbare în mai bine a condițiilor existente de viață. Acest refuz însă face din Biserică, indirect, dar clar, un susținător al celor aflați la putere, obiectează teologii revoluției.

Pentru a avea o bază corectă a problematicii în întregul ei, trebuie să ne fie clară concepția creștină despre om și mersul lui în istorie. Problemele politice, sociale și economice, care se bazează pe diferendele omului căzut cu semenul său, nu pot și nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea cele comune tuturor oamenilor și nici noile lor legături în Hristos. Toate problemele noastre au drept cauză, potrivit credinței creștine, îndepărtarea de Dumnezeu și ruperea legăturilor dragostei dintre oameni. Prin urmare, restaurarea armoniei din viața noastră nu se poate face altfel, decât prin întoarcerea noastră la Dumnezeu și prin refacerea legăturilor cu frații noștri. Acest lucru nu înseamnă alipirea de ordinea existentă a lucrurilor, ci lupta pentru o transformare profundă și esențială la nivelul relațiilor interpersonale, dar și mai generale ale oamenilor. În aceasta constă revoluția noastră, creștină, diferită de toate celelalte tipuri de revoluție, atât în ce privește mijloacele, cât și scopul ei final.

Din câte s-au spus, reiese cu claritate că creștinul care urmează cu consecvență drumul lui Hristos nu poate să fie de acord cu nici o formă de violență. Nu pentru că susține sau este de acord cu actuala ordine a lucrurilor, ci tocmai datorită dezacordului său profund și radical față de orice formă de violență.

Mai corect spus, teoria și practica creștină se bazează pe o antropologie cu totul diferită de cea pe care o invocă diferiții reformatori sociali și politici. Creștinul nu vede în jurul său oamenii împărțiți în prieteni și dușmani, ci pe toți oamenii îi vede ca frați în Hristos, deopotrivă vrednici de dragostea și rugăciunea sa. Creștinul vede mai mult decât oricine altcineva nedreptatea, opresiunea, calitatea inumană a vieții în această lume. Numai că nu se oprește la suprafață, ci merge mai departe, în profunzimea sufletului omului, pentru a găsi cauzele și modul de a schimba în mod real lucrurile. De aceea se împotrivește oricărei forme de violență care transformă omul în instrument, care nu se interesează de sufletul lui, care îl otrăvește cu ura și discordia. Scopul creștinismului, de altfel, nu este de a schimba lumea la exterior, ci în miezul ei profund, prin integrarea ei progresivă în cealaltă lume, în lumea lui Hristos.

În concluzie, am putea spune deci că creștinismul se opune nu doar crimei și terorismului, ci și oricărei forme de violență, din respect și dragoste față de om. ”Nu”-ul pe care-l spune creștinul violenței nu este de altfel un pretext pentru profit sau izolare de problemele obștești ale vieții concrete, ci este punctul de plecare pentru un ”prezent” duhovnicesc continuu în toate problemele arzătoare ale epocii și spațiului său. Este manifestarea prezenței sale cotidiane în spațiul social, protestul lui permanent față de disprețuirea omului, lupta lui pentru bunul mers al lumii.

Și ca să dăm un exemplu: atitudinea corectă a creștinului ar trebui să fie de tipul celei a Sfântului Ioan Gură de Aur. Acesta s-a luptat așa cum puțini au făcut-o pentru dreptate și îmbunătățirea condițiilor de viață ale semenilor. Și nu numai că nu a recurs la violență, ci dimpotrivă, a fost exilat, prigonit și în cele din urmă a murit copleșit de greutățile ultimului său exil. Această stăruință a sa în nonviolență nu doar că nu a slăbit, ci, dimpotrivă, a crescut eficiența strădaniilor sale. Așa că, aceia care ard cu adevărat de dorința de a face o schimbare în societate, ar trebui să îi calce pe urme, fiind siguri de victoria finală. Atâta doar, să aibă tăria sufletească și dragostea fără margini a Sfântului Ioan Gură de Aur…

Sursa: Vasílis P. Stoíannos, Biserica în istorie și în prezent,
ed. P. Pournará, Tesalonic, pp. 169-174.