Convertirea unui indian la Ortodoxie – Partea a treia

Drumul meu către Ortodoxie a fost un ,,drum ascuns”, o ,,potecă neștiută”, după cum se spune în limba noastră. Cândva, însă, m-am prins și eu în mreaja ei și, de atunci, merg discret pe acest drum ducându-mi crucea mea. În cazul meu, motivul pentru care m-am apropiat de credință a fost lingvistica. Întotdeauna m-a fascinat această știință. Luând lecții de lingvistică, am avut ocazia să aflu despre alfabetul slavon, și despre cei care l-au inventat, Chiril și Metodiu, numiți și apostolii slavilor. Fiind interesat să aflu mai multe despre această limbă, l-am întrebat pe profesorul meu dacă știe pe cineva care vorbește această limbă. Acesta mi-a spus să merg la una dintre bisericile ruse. Am sunat la una dintre ele, dar a răspuns robotul telefonic. Am sunat la alta și o voce binevoitoare mi-a spus că se săvârșește Vecernia de la ora 7 și Dumnezeiasca Liturghie duminică de la ora 10. Am întrebat dacă pot să merg. Vocea mi-a spus că da, desigur, pot să merg. Atunci, eu i-am spus că nu sunt nici rus și nici ortodox. Interlocutorul meu mi-a spus că Liturghia ortodoxă nu este doar pentru ruși, și nici măcar numai pentru ortodocși, ci este pentru toată lumea. Așadar, mi-am luat inima-n dinți și m-am hotărât să merg într-o seară să aud slavonește și să îl cunosc pe părintele care mi-a vorbit atât de frumos la telefon. L-am cunoscut; era un ieromonah din Muntenegru, acum nu mai trăiește. Numele lui era Antonie. Așadar, în prima sâmbătă, când am participat pentru prima dată la o vecernie ortodoxă la catedrala mitropolitană a Sfinților Petru și Pavel, am simțit ceva inedit, pentru prima dată în viața mea. Văzând icoanele, auzind muzica aceea, oamenii care făceau metanii și închinăciuni, tămâia frumos mirositoare, toate m-au făcut să cred că am găsit ,,poteca cea tainică”.

Poate nu mă crezi, dar, de atunci, din ce în ce mai mult, am găsit tot mai multe similitudini între tradiția ortodoxă și tradițiile noastre, ale indienilor. Undeva, în adâncul meu, această descoperire a noii credințe a întregit și completat ethosul meu indian. Pe atunci, simțeam o bucurie nemărginită. La prima liturghie la care am participat am întrebat dacă pot rămâne și după liturghia catehumenilor. Mi s-a spus că pot rămâne. Am stat și eu ca un câine indian care-și așteaptă stăpânul, fie că afară e ploaie ori ninsoare… Mai apoi, am început să merg din ce în ce mai des, la început în zilele de duminică și sâmbătă, iar după aceea, mergeam și la sărbătorile mari din cursul săptămânii. Nu a trecut mult timp și, la un moment dat, într-o sâmbătă, oamenii se strânseseră să se spovedească. Era perioada Postului Mare. La sfârșit toți și-au cerut iertare de la preot, iar acela le punea epitrahilul pe cap și îi însemna cu semnul crucii. M-am dus și eu la rând și am așteptat și eu ca să ajung în fața preotului. Când m-au văzut ceilalți, mi-au zis:

– Nu se poate, nu ești ortodox. Ceea ce facem noi aici este o Taină.
– Dar, întreaga noastră viață este o taină, am spus eu.

Am stat puțin pe gânduri, apoi i-am întrebat:
– Și cum pot să devin ortodox?
– Trebuie să vorbești cu preotul, mi-au răspuns oamenii.

Nu a trecut foarte mult timp căci, în sufletul meu ardea o flacără și o dorință de a mă boteza la Ortodoxie. În ziua rânduită pentru acest eveniment s-a pornit o furtună de zăpadă și nu am putut ieși din sat. Așa că am amânat totul pentru ziua Intrării în Biserică a Maicii Domnului. În acea zi am fost botezat și mi-au pus numele Vladimir.

Mai târziu, gândindu-mă cum am devenit eu fiu al Bisericii Ortodoxe, mi-am adus aminte de figura impunătoare a unui preot sârb care, pe când eram mic, ne-a vizitat satul. Pe atunci mi-a făcut o impresie foarte puternică, îmi amintesc că mama mi-a spus: “În sfârșit, uite și unul care nu face propagandă pentru adevărul pe care îl propovăduiește”…

Sursa: Iannis Chatzinikoláu, Trecerea unui indian la Ortodoxie, revista ,,Synaxi”.