Protatonul și Țările Române – 3: Mănăstirea Cotroceni

Nici domnii Ţării Româneşti n-au fost mai prejos în a ajuta cele douăzeci de mănăstiri athonite. În 1682, Protatonul avea să primească o danie cel puţin pe măsura aceleia moldoveneşti a lui Vasile Lupu. Dacă nu se întâmplase în timpul domniei lui Matei Basarab, s-a întâmplat în timpul unui alt mare binefăcător, Şerban Cantacuzino. El va închina, pe 15 octombrie, mănăstirea sa de la Cotroceni cu toate ale ei, printr-un hrisov a cărui analiză merită s-o facem datorită noului pe care-l aduce prin adăugarea unor clauze prin a căror nerespectare închinarea s-ar fi anulat[1]. Construcţia se terminase în decembrie 1679[2], mănăstirea căpătând deja un egumen în persoana lui Daniil, fost episcop al Strehaiei, episcopie pe care, în acelaşi an, domnul o desfiinţase, după o existenţă efemeră[3]. Domnul nu s-a limitat numai la a ridica mănăstirea, ci a şi înzestrat-o foarte bogat după cum şi vedem dintr-o gramată a patriarhului ecumenic Dosoftei, din aprilie 1680, care avea rostul, la cererea domnului – ni se spune – de a întări, adică de a confirma, toate daniile de care beneficia noua mănăstire. Întâi, i se dăruia din vama Oraşului de Floci a treia parte din venituri, indiferent de unde ar fi fost ele. În al doilea rând, i se acordase de către domn şi se confirma acum vinăriciul din dealul Ţigăneştilor şi din al Viţichestilor de la Piteşti, dar şi 400 bolovani de sare de la Ocna Telega. Mai dăruise marele domn şi o balta din satul Pietre, Judeţul Vlaşca, pe care o scutea de orice dajdie, precum şi pe cei care locuiau acolo[4]. Interesant este ca Şerban Cantacuzino ceruse întărirea patriarhului, tot aşa cum făceau altă dată împăraţii bizantini, ceea ce s-ar putea traduce printr-un protectorat pe care, de la Vasile Lupu, domnii români l-au impus Locurilor Sfinte, fiind acceptat fără rezerve[5]. Altfel, nu s-ar putea explica de ce un prinţ, de talia lui Şerban Cantacuzino, pe care poate numai Brâncoveanu l-a întrecut, trebuia să ceară confirmarea pentru ctitoria sa de la un patriarh ecumenic. N-o făcuse, în nici un caz, din prea multa supunere şi să privim numai la tonul extrem de elogios al gramatei, ce se adresa marelui domn[6]. Nu până demult, domnii români chiar schimbau patriarhii de la Constantinopol, aşa cum o făcuse Vasile Lupu. Nu era mare diferenţa între el şi Şerban Cantacuzino, al cărui comportament a fost mereu unul imperial. Ca dovadă, şi patriarhii următori vor imita pe Dosoftei. La 6 ianuarie 1681, Dionisie va întări de asemenea drepturile şi proprietăţile mănăstirii Cotroceni, iar Iacov o va face la 4 februarie 1681[7].

Abia după ce a văzut-o înzestrată cu tot ce-i trebuia, domnul a închinat-o tuturor celor douăzeci de mănăstiri athonite printr-un hrisov care, aşa cum spuneam, este important şi interesant prin clauzele ce le conţine. Şerban Cantacuzino, ca nici un alt domn de până la el, a condiţionat închinarea mănăstirii sale, poate pentru că sesizase ilegalităţi în administrarea mănăstirilor închinate până atunci. Să nu uităm că Matei Basarab, cu 40 ani înainte, luase măsura dezînchinării a 22 de mănăstiri, fie din cauza unei proaste administraţii din partea acelora către care se făcuse închinarea, fie din cauză că depistase ca unele închinări erau false, prin documente contrafăcute![8]. În cazul de faţă documentul suna ca un contract. În primul rând, trebuiau să se trimită egumeni cu frica lui Dumnezeu, smeriţi, înţelepţi, dar şi buni administratori: “egumenul acela care se va trimite… a fi om cu toată înţelepciunea şi pedepsit şi vrednic, care, văzându-se a fi vrednic, bun, chivernisitor, înţelept, adăugător întru toate ale mănăstirii, niminea să nu aibe voie a-l depărta pe dânsul…”. Iată cum condiţia ca egumenul ce se va trimite să fie un bun administrator este prima şi asta spune mult, întărind aserţiunea de mai sus, aceea a unei proaste administraţii. Mai departe, urma o a doua condiţie şi anume ca din venitul mănăstirii se va trimite la Athos numai prisosul, grosul rămânând aici pentru folosul Cotrocenilor. În timpii neroditori avea să se trimită acolo mai puţin, în aşa măsură încât mănăstirea bucureşteană să nu sufere de lipsuri. În al treilea rând, nimic din cele cu care fusese înzestrată mănăstirea nu avea voie sa fie dus la Athos, indiferent de condiţii. Domnul era foarte categoric aici. Dintre primele clauze mai funcţiona aceea ca la fiecare trei ani, egumenul să dea socoteală de veniturile ce le va încasa mănăstirea şi, în cazul în care se găsesc nereguli, să fie demis şi înlocuit, aşa cum cerea hrisovul. În sfârşit, domnul prevedea să se urmeze întocmai tipicul athonit, în cele liturgice, să se prăznuiască în mod special şi ziua mucenicilor Serghie şi Vach (7 octombrie) pentru că în acea zi fusese domnul izbăvit din mâinile urmăritorilor săi (este vorba de lupta pentru domnie, în contextul căreia Şerban Cantacuzino îşi luase angajamentul construirii mănăstirii, istoria fiind îndeajuns cunoscută). Rânduia, în cele din urma, să fie pomenit, el şi tot neamul lui, atât la mănăstire, cât şi la Athos, iar de i se va întâmpla sfârşitul să fie chiar îngropat aici. “Iar de vor face părinţii călugări împotriva acestora – continua el – de vor strica şi vor călca şi nu vor ţinea de legătura ce am făcut dăm voe ctitorilor – rudenii, care vor fi mai aproape de sângele nostru să scoată pe aceia…”. Adică, ce să strice sau să calce părinţii călugări? Evident, să se pună sub incidenţa clauzelor citate şi “să n-aibă voie a strica, nici a lua, nici a împuţina din câte am dat şi am închinat sfintei mănăstiri…” căci altfel “să aibă voie ctitorii a le cerca şi a le căuta şi cele greşite a le îndrepta…”. Specifica: nici măcar ctitorii să nu se atingă de ceva al mănăstirii, iar călugării să fie datori să adauge la cele ce sunt şi să întărească situaţia economică a mănăstirii[9].

Este evident că întocmirea acestor clauze, care, practic sunt numai de natură economică, viza clar fapte cu care mănăstirile închinate se mai confruntaseră până atunci. Domnitorul doar căuta să le pună în rânduială şi să asigure ctitoria sa ca nu cumva să ajungă în ruină. Dacă ele au fost sau nu respectate vom judeca mai încolo. Până atunci, vedem ca la 1688 călugării athoniţi trimeteau domnului o scrisoare de mulţumire prin doi reprezentanţi: Natanail, proegumen al Lavrei şi Paisie, proegumen al Ivirului care cereau Principelui să li se încredinţeze lor avutul mănăstirii Cotroceni[10]. A mai urmat o scrisoare în care, în urma presupusului refuz al domnului de a-i numi administratori pe cei doi, călugării se declarau mulţumiţi şi de Partenie care egumenea deja de la 1682, iar mai înainte vieţuise la Ivir[11].

Pe parcurs mănăstirea n-a rămas numai cu daniile făcute atunci de domn, ci i s-au adăugat altele noi de către soţia voievodului, de către rudele sale sau alţi boieri munteni, i s-au adăugat metoace care au dus-o la o asemenea bunăstare, încât Chesarie Daponte, văzând-o, a numit-o “fala Munteniei”[12].

La 15 mai 1684 i-a fost închinat Cotroceniului schitul de la Vălenii de Munte de către ctitorii săi Hagi Stoian şi soţia sa[13]. Schitul fusese şi el înzestrat cu mai multe case, 10 pogoane de vie la Ceptura, două moşii, ţigani, 100 bolovani de sare, animale şi 800 taleri. Se vede că şi ei învăţaseră de la domnitor să pună condiţii în asemenea situaţii, căci obligau pe egumenul Partenie să pună la cârma schitului călugări vrednici, să aibe grijă să-i sporească venitul, apoi, în caz de boală, călugării aveau obligaţia să se îngrijească de ctitori, să-i pomenească tot timpul şi la moartea lor să-i îngroape acolo[14].În decursul veacurilor schitul s-a îmbogăţit cu alte moşii, cu vii şi a primit scutiri de taxe[15]. Toate acestea se constituiau în venit pentru mănăstirea Cotroceni.

La 28 oct. 1689, Maria Doamna, soţia lui Şerban Cantacuzino a închinat Cotrocenilor biserica zidită de ea în Bucureşti, după ce o înzestrase cu case, odoare, prăvălii şi alte venituri[16]. Doamna Maria punea şi ea condiţii părintelui Partenie să numească aici ieromonahi greci ca să urmeze orânduiala ca la Cotroceni. Egumenul era dator a se ocupa şi de veniturile bisericii Doamnei, căci aşa s-a numit de atunci, cât despre locurile, casele sau moşiile ei, nimeni n-avea voie să se atingă de ele, adică să le înstrăineze. Prin acestea se urmărea sporirea venitului, ca să nu se întâmple “ca la celelalte monastiri”[17].

Cu încă un schit avea să se mai înavuţească Cotroceniul şi implicit întreg Muntele Athos prin închinarea la 26 febr.1694 a schitului Micşani, zidit pe la 1672 de marele medelnicer Dumitraşcu Ştirbei, pe moşia sa din Dâmboviţa[18]. Acest schit avea zece moşii, vii, mori, ţigani, foarte multe animale şi beneficiase de mile domneşti[19].

În a doua jumătate a sec. XVIII, un nou schit se ridica în Argeş de către logofătul Stanciu Budişteanu devenit Ştefan monahul. Mai exact, ridicarea schitului Budişteni trebuie să se fi făcut dupa 1 iunie 1673, când Stanciu logofătul lăsa averea sa mitropoliei ca să se facă pe moşia sa un schit, despre care aflăm că pe la 1681-82 exista deja[20]. Ca atare, închinarea lui la Cotroceni, căci şi acesta a fost închinat, trebuie sa se fi produs după această dată.

I s-au mai închinat Cotrocenilor schitul Căscioarele, cu şase moşii şi schitul Cătăluiul, la 1742, de către Constantin Corbeanu vel şătrar[21].

De la toate aceste schituri venitul se centraliza la Cotroceni de unde se trimitea tainul cuvenit la Karies, iar de acolo se distribuia la fiecare mănăstire în parte[22].

Aici intervenea influenţa acelora mai puternici în Sfântul Munte care-şi disputau întodeauna întâietatea conducerii metoacelor şi anume călugării iviriţi, destul de puternici de când posedau bogata mănăstire a “Sf. Treimi” din Bucureşti, şi cei din Vatoped, nici ei mai săraci, datorită celor 25 (!) metoace din Ţările Române şi, desigur, cei din Lavra. Soluţia opririi acestor certuri a fost crearea a doua epitropii compuse din delegaţii Sfintelor Locuri, una pentru Moldova care funcţiona la Trei Ierarhi sau Sf. Sava şi alta pentru Ţara Românească situată la Cotroceni sau Văcăreşti[23]. Existenţa acestor epitropii este dovedită şi de faptul că la un moment dat, în documentele prin care se dăruiau bani, nu mai apare suma aceea afectată curierului sau “aducătorului” banilor la Athos. Nu ştim sigur, când s-au înfiinţat aceste epitropii, dar, dacă urmărim în documente, vom putea să ne dăm seama, cu aproximaţie. Această perioadă poate coincide cu ridicarea şi apoi închinarea Cotroceniului la Athos. În paralel, la Constantinopol se constituise o epitropie cu menirea de a supraveghea numirile de egumeni şi de a trimite delegaţi pentru încasarea veniturilor[24].

Pe parcursul secolului XVIII, Cotroceniul cu schiturile şi moşiile sale au alimentat permanent cu venituri Protatonul, care distribuia sumele obţinute celor douăzeci de mănăstiri, dar foarte mulţi bani au ajuns la şcolile greceşti din Orient[25]. Cu alte cuvinte, banii aceştia au ajutat la cultivarea spiritului grecesc, la luminarea poporului grec, asuprit de turci. Acesta a şi fost motivul pentru care daniile româneşti, după 1821, se vor diminua, şi aceasta, nu din cauza românilor, ci datorită turcilor care vedeau în metoacele româneşti surse permanente de venituri, ce erau direcţionate spre finanţarea chiar a sentimentului revoluţionar (întreţinut prin şcoală). Tot de aceea multe dintre minţile luminate ale Greciei şi-au găsit, încă din vechime, refugiul în Ţările Române, de unde serveau cauza grecească. Acelaşi lucru făceau şi egumenii greci de la mănăstirile închinate. Acest lucru a avut ca efect, nu rareori, spolierea metoacelor, ruinarea lor şi lăsarea în paragină, fără posibilitatea de a se reface. Mulţi dintre egumeni au lăsat chiar Cotroceniul înglodat în datorii. Acesta este şi motivul pentru care la sfârşitul sec XVIII, mănăstirea Cotroceni se afla înglodată în datorii, fiind silită să vândă câte ceva din averea ei, împotriva clauzelor ctitoriale[26].

Iniţial, condiţiile de numire ale egumenilor coincideau cu aceste clauze impuse altădată de ctitorul ei, chiar dacă ele nu apăreau de fiecare dată în aceste acte de numire pe care le emitea Marea Sinaxă, deoarece se subînţelegeau din hrisovul de închinare. Cu timpul însă, după un secol de la închinare Chinotita Sf. Munte începe să precizeze în scrisorile prin care îşi dădea acordul la numirea vreunui egumen condiţii noi pe care aceştia erau obligaţi să le respecte. Iată câteva din condiţiile pe care Marea Sinaxă le impusese la numirea lui Serafim Vatopedinul (altul decât Serafim de la Karakalu) ca egumen al Cotrocenilor, în ideea amorsării efectelor datoriilor care se adunaseră până atunci:

1. Va depune o chirie anuală de 5.000 de groşi către Chinotită, în două rate, cu excepţia primului an, în care datoria se va depune integral de la început.
2. Va depune anual o sumă de 550 groşi pentru întreţinerea Şcolii greceşti din Bucureşti.
3. Pentru întreţinerea mănăstirii avea voie să cheltuiască anual numai în limita a 150 groşi dar şi aceştia cu aprobarea proestoşilor de la Ivir şi Grigoriu.
4. Va depune în contul celor doi exarhi ai Muntelui Athos câte 100 groşi anual.
5. Pentru cheltuielile de instalare a sa ca egumen era dator 200 de groşi, iar de se va depăşi această sumă, restul va fi achitat de Chinotită.
6. Exarhii îi vor preda la 1 aprilie schitul Văleni unde trebuia să numească el însuşi un egumen, de asemenea Hanul Şerban Vodă, precum şi întreaga avere, mişcătoare sau nemişcătoare, a mănăstirii Cotroceni.
7. La sfârşitul egumeniei, era dator să predea întreaga avere a mănăstirii şi datoria ei aşa cum le preluase. Dacă cumva se adăuga vreo datorie nouă la ceea ce găsise, era datoare mănăstirea Vatoped să o achite, ca garantă a lui[27].

Procedura cerea să fie informat domnul asupra acestei numiri, iar Marea Sinaxă să trimită scrisorile de recomandare către mitropolitul Ungrovlahiei, precum şi o scrisoare către egumenul care trebuia să predea locul. Apoi noul egumen trebuia să întocmească un catastif (inventar) cu elementele de avere ale mănăstirii pe care o preluase[28].

Pe la 1797-1798, un nou episod avea să se consume între voievod şi Chinotita Muntelui Athos în urma numirii de către aceasta a unui nou egumen ce nu convenea lui Constantin Hangeri. Cum s-au întâmplat lucrurile?

Din ziua de 1 oct. 1797, există o scrisoare de acord a mănăstirii Marii Lavre pentru numirea lui Visarion Lavriotul ca egumen al Cotrocenilor pentru o perioadă de şase ani[29]. Exact după un an aceeaşi mănăstire emitea o scrisoare de garanţie pentru numirea unui nou egumen, arhim. Hrisant, scrisoare ce conţinea aceleaşi condiţii ce erau cuprinse în actele anterioare[30]. Se pare că Visarion preluase deja Cotroceniul la data emiterii primei scrisori (1 oct. 1797), iar pe 26 august se afla la Bucureşti şi Hrisant, probabil cu scopul de a înlocui pe Visarion. Nu ştim exact ce s-a întâmplat[31], dar voievodul a recunoscut ca egumen pe Visarion, în timp ce Chinotita îl vroia de acum pe Hrisant.

O scrisoare a exarhilor Muntelui Athos la Bucureşti adresată Chinotitei ne poate da câteva amănunte spre a putea înţelege episodul acesta. În scrisoarea lor, exarhii Paisie Xenofontinul şi Antim de la Karakalu redau faptul că la 26 aug. 1798 ajunsese la Bucureşti noul egumen al mănăstirii Cotroceni, arhimandritul Hrisant, împreună cu “kir Partenie”, moştenitor al fostului egumen, “fericitul David Lavriotul”. Toţi aceştia fuseseră primiţi de însuşi domnul Constantin Hangeri, asistat de Grigorie de Stavropoleos (unul dintre mulţii ierarhi care şi-au petrecut timpul în ţările noastre) şi Matei Grigoriatul, egumen al mănăstirii Spirea (închinată la Grigoriu). Aflăm că domnul l-a găzduit pe Hrisant, pe care mai târziu la exilat. Cauza acestei decizii a voievodului – ne spun exarhii în continuare – era aceea că aghioriţii călcau peste decizia sa iniţială de a recunoaşte pe Visarion, “ca şi cum ar avea ei autoritate absolută”. Ori, un astfel de lucru nu putea fi acceptat de domn. Se ştie că ctitorul rânduise ca responsabili şi supraveghetori ai respectării clauzelor închinării pe exarhi şi pe domnii ce vor urma. În această situaţie, domnul nu putea tolera vreo intervenţie în deciziile sale. Iată deci un exemplu al puterii absolute de care dispunea autoritatea statului – domnul, în cazul de faţă – în problema mănăstirilor închinate, aşa încât, după evenimentele acestea, exarhii au scris Chinotitei, îndemnându-o să trimită o scrisoare de iertare către domn şi, în acelaşi timp, să garanteze pentru persoana lui Visarion, drept egumen al m-rii Cotroceni. Pe de altă parte, această scrisoare a lor avea şi menirea de a informa Chinotita asupra stării precare în care se afla m-rea Cotroceni[32].

La 21 septembrie 1798, Marea Sinaxă răspundea voievodului, spunându-I că a primit scrisorile exarhilor şi a lui Visarion şi că, după ce s-a produs întrunirea celor 20 de mănăstiri, nici una dintre ele nu l-a acceptat pe acesta drept membru al lor şi nu I-a dat, în consecinţă, scrisoare de garanţie. Prin urmare, Visarion nu mai putea să se considere aghiorit (!). Argumentul voievodului, continuau reprezentanţii Athosului, că înaintaşul său, Alexandru Moruzi, numise la mănăstirea Radu Vodă un călugăr neathonit, nu rezistă, pentru că, de fapt, acesta avusese drept garantă mănăstirea Ivir[33]. Este deci evident că ceva se întâmplase între Visarion şi Chinotita athonită, de vreme ce aceasta nu mai voia să garanteze pentru el. Altfel, scrisoarea de acord de la 1 oct. 1797 ar cădea sub incidenţa îndoielii. Din păcate, deşi ar fi fost interesant de ştiut, arhivele nu ne dezvăluie mai mult decât am putut aduce în faţă acum.

Două zile mai târziu după scrisoarea Chinotitei, la 23 sept. 1798, constatăm totuşi o schimbare de comportament a acesteia, acceptându-l pe Visarion ca membru al comunităţii athonite şi dându-I scrisoare de garanţie pentru numirea la Cotroceni (de fapt pentru continuarea mandatului). Pe de altă parte, cerea scuze voievodului şi îl ruga să anuleze exilul arhimandritului Hrisant[34]. Astfel s-a stins conflictul acesta, Visarion rămânând la cârma mănăstirii bucureştene până la 1813, dată la care Ioan Caragea l-a înlăturat datorită multelor abuzuri pe care le făcuse.

Pe la 1802, mănăstirea s-a ruinat din cauza cutremurului din acel an şi Visarion a fost nevoit să se împrumute cu scopul de a putea face reparaţii la clădirile mănăstirii, la biserica acesteia, la clopotniţă şi la paraclis. Se dărâmaseră hanurile, magaziile din Bucureşti, dar şi metoacele ei. Între timp, crescuseră şi datoriile care se pot constata şi din caietul de venituri şi cheltuieli al egumenului Visarion (1798 – 1815). Pentru a o repara, Visarion s-a împrumutat, dar se pare că a luat mai mulţi bani decât îi trebuiau, invocând, cum ne spune inscripţia aşezată de el, faptul că mănăstirea s-a ruinat total, căzând şi biserica şi clopotniţa şi paraclisul, dar şi hanurile, metocul de la Valenii de Munte şi prăvăliile de la Bucureşti[35].

La lichidarea datoriei pe care o făcuse (20 iulie 1815) se prezentau domnului “cinstitul aghent chesaro-craiesc” şi consulul rus ce dăduseră o sumă de 355.500 taleri, cu dobânda neplătită. Epitropii domnului Caragea spuneau: “ne-am chibzuit în tot felul pentru multa datorie în care a încăput Sf. Monastire Cotroceni din reaua economie şi netrebnica chivernisie a lui Visarion proin egumenul”[36].

Caragea Vodă răspundea la 8 ianuarie 1815 printr-un pitac, recunoscând multele abuzuri ce s-au făcut şi îl înlocuia pe Visarion cu Dionisie Plumbuiţeanul, un român. Totodată, informa pe epitropi că a scris şi la Muntele Athos pentru a cere confirmarea lui Dionisie, dar părinţii de acolo nu au aprobat numirea lui, ci au insistat pentru un Ignatie despre care actul domnului spunea ca s-a dovedit fără ştiinţă de egumenie şi nici idee despre obiceiurile pământului[37]. Acestea dovedesc multa atenţie pe care un domn fanariot o acorda mănăstirilor închinate, în special Cotrocenilor. El mai rânduieşte şi o Eforie compusă din fiul său, Iorgu Caragea, boierii Grigorie Brâncoveanu şi Grigorie Bălăceanu, sub conducerea clucerului Constantin Predescu. Eforia îşi va avea sediul la hanul “Şerban Vodă” şi şi-a început activitatea prin a adresa domnului o anafora: “Fiindcă Sf. Mănăstire Cotroceni se afla întradevăr sub o mare sarcină având o datorie foarte grea şi imposibil de reglementat, de peste 500.000 de lei” aşa încât sărmanii părinţi ai mănăstirii se văd siliţi a trăi din împrumuturi. Eforii roagă pe domn ca să ierte mănăstirea de darea de 1.000 de lei către spitale[38].

Vodă Caragea a mai emis un act prin care schimba şi egumeni de la Radu Vodă, Mihai Vodă şi Spirea, ca împreună cu clucerul Constantin Predescu şi Dionisie Plumbuiţeanul să facă cercetare asupra condicilor de venituri şi cheltuieli. Însă egumenii au nesocotit porunca domnească, fapt ce va determina pe Grigorie Brâncoveanu să adreseze la 2 februarie 1815 încă o anafora domnului prin care cerea să se impună acestora mai vechea poruncă[39]. În aceeaşi zi, domnul convoca autorităţile specifice spre a face verificarea mănăstirilor[40]. Nici aşa egumenii n-au dat curs hotărârii domneşti, fapt pentru care Caragea voievod sesizează Marele Divan ca să preia condicile mănăstirii Cotroceni şi întăreşte definitiv pe Dionisie, acuzându-l de data aceasta şi pe un fost egumen, Ignatie, anterior lui Visarion care şi el făcuse multe datorii. Ignatie egumenise pe la 1779 şi probabil că el era cel propus de athoniţi, de vreme ce domnul îl respinge pentru că se dovedise deja un prost administrator[41]. Marele Divan, în raportul său către domn, spunea că Visarion a făcut mănăstirii multă încurcătură şi “păgubitoare schimburi şi vânzări de acareturi”[42]. Deci, rudele ctitorului ar fi avut acum dreptul de a retrage închinarea, spuneam noi. Într-adevăr, ameninţau cu acest lucru: “Iar Ignatie şi exarhul ce au venit de jos (de la Athos) ca nişte nevrednici ce sunt, supărând fără de cale luminat auzul Mariei Tale, din poruncă, să se ducă înapoi la Sfetagora şi să se astâmpere şi ei şi Sfetagoriţii de a nu mai face acest fel de supărări, căci de vor mai obrăznicii, apoi atunci cu hotărâre să ştie că se dezînchină mănăstirea cu totul şi rămâne cu totul desăvârşit slobodă a ţării…”. Semnau arhiereii ţării şi boierii, care împreună formau Divanul, cu data de 23 ian.1815[43]. Acum vine pitacul domnesc din 2 febr.1815 despre care am pomenit mai sus. Situaţia era critică. În plus, mai vin şi creditorii, consulul rus şi un baron austriac, care cereau restituirea datoriei pe care egumenii o făcuseră pe seama mănăstirii. Aceştia nu erau singurii, căci şi egumenii de la Radu Vodă se împrumutaseră cu sume colosale, tot pe seama mănăstirii[44].

În anul următor, la 1816, Obşteasca Adunare, după multă chibzuială da o soluţie. De fapt, două, dar la alegere. Ori era somat Protatonul să plătească datoria metocului lor, ori domnul trebuia să dispună vinderea a 18 prăvălii din Bucureşti[45]. Pentru că Athosul nu era în fericita situaţie de a putea plăti datorii, se recurge la a doua soluţie[46]. Situaţia s-a restabilit întrucâtva, iar registrele mănăstirii pentru anii 1814 – 1817 dovedesc acest lucru[47].

Toate acestea dovedesc că mănăstirea Cotroceni a avut creşteri şi scăderi, ce s-au datorat, evident, oamenilor care le-au condus. Acest episod, însă, nu trebuie să ducă la concluzia că grecii mereu au spoliat-o, pentru că au existat şi egumeni vrednici, care au ştiut să vadă şi interesul mănăstirii, ca şi pe cel al mănăstirilor care îi trimeteau.

Arhiva Kariesului păstrează şi alte urme în legătura cu împărţirile de ajutoare trimise de la noi din ţară. Într-un catastif din 1809 se face pomenire de o danie a arhondesei Elena Moruzi, danie de câte 500 groşi anual primelor 8 mănăstiri şi câte 50 celorlalte 12, bisericii Protatonului şi celor 8 schituri. Dania nu era numai pentru anul acela, ci urma să i se dea curs şi în anii ceilalţi cu condiţia de a o pomeni pe donatoare[48].

După revoluţia de la 1821, Cotroceniul devenind reşedinţă domnească (la un moment dat, chiar Ioan Caragea se mutase acolo, fapt pentru care a şi susţinut-o atât, împotriva călugărilor greci) nu a mai trimis cu regularitate bani la Athos, astfel explicându-se şi veniturile mari ale mănăstirii[49].

[1] ASB, ms. 691: Condica mănăstirii Cotroceni, f. 11-13; Hurmuzaki, XVI, 1, p. 248-255, 262-264; N. Iorga, Documentele Cantacuzinilor, Bucureşti, 1902, p.113-115; Hrisovul este redat şi de o lucrare completă despre Cotroceni – G.M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupescilor (Sf.Elefterie) şi Grozăveştilor, Bucureşti, 1902, p. 66-71. Nu este reală data de 15 sept. 1686, ca an al închinării aşa cum găsim la Grigoire Bengescu, Memorandum sur les Eglises, les monasteres, les biens conventuels et specialment sur les monasteres dedies de la Principaute de Valachie, Bucureşti, 1858, p.35-42; Gh.M. Ionescu, Influenţa culturii greceşti în Muntenia şi Moldova cu privire la Biserică, Şcoală şi Societate (1359-1873), Bucureşti, 1900, p. 88; Ion Brezoianu, Mănăstirile zise închinate şi călugării străini, Bucureşti, 1861, p.25. De asemenea, hrisovul se poate găsi în arhivele Protatonului – v. Gasparis, op. cit., cod. 3, nr. 9.

[2] ASB, Mănăstirea Cotroceni, pac.X/14; LXI/27; IV/6; XXXIII/3; N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Bucureşti, 1961, p.188-190.

[3] M. Păcurariu, IBOR, vol.II, p.166; G.M.Ionescu, Istoria Cotrocenilor, p.166.

[4] Hurmuzaki, XVI, 1, p. 231-237. Mănăstirea Cotroceni a fost permanent înzestrată cu bunuri ale căror hrisoave de acordare se pot găsi în mai multe condici de la ASB, ms.206: Condica veche de documente a mănăstirii Cotroceni, alcătuită la 1808 de Dionisie Eclesiarhul cu ajutorul arhimandritului Visarion; ms.430: Mănăstiri sfetagoriceşti, conţine 194 acte privitoare la Cotroceni din cele 591, în total; ms. 690: Condica mănăstirii Cotroceni conţine 298 hrisoave referitoare la proprietăţile mănăstirii, aflate în judeţul Teleorman, Dîmboviţa, Muscel, Vlaşca (anii 1561-1817); ms.692 conţine, în copii, documente dintre 1531-1806 referitoare la moşiile acestei mănăstiri; ms.693: Catastih al bunurilor, moşiilor, ţiganilor, clăcaşilor cu care domnul Şerban Cantacuzino a înzestrat mănăstirea Cotroceni (se cuprinde aici un inventar al tuturor averilor) şi, în fine, mss.691 citat mai înainte – vezi Ileana Leonte, M. Fănescu, L. Papadopol, Documente istorice. Mănăstirile Comana, Cornet, Cotmeana, Cotroceni şi schiturile lor, Direcţia Arhivelor Statului, Indice cronologic nr.10, Bucureşti, 1954.

[5] Iorga, Bizanţ, p. 164.

[6] “Luminăţia Sa urmând rânduielile vestiţilor împăraţi şi poruncile Sf. Părinţi şi datina răposaţilor domni cu sfatul de obşte şi părerea arhiereilor şi boierilor pentru statornica întemeiere şi păstrarea veşnica dăruind cu mărinimie, a miluit acea mănăstire clădita de Luminaţia Sa…” – Hurmuzaki, XVI, 1, p. 232.

[7] Ibidem, p. 237, doc. CCCXVI şi p.238, doc. CCCXVII. Nici un document nu uită să menţioneze genealogia domnului: “Se coboară, după tată, din neamul fericiţilor Împăraţi Cantacuzini”. Iacov a mai emis, se pare, încă o scrisoare, tot în februarie 1681, în acelaşi scop de a confirma privilegiile mănăstirii, scrisoare care, ca şi a lui Dosoftei, era scrisă cu lux de amănunte – ibidem, p. 224-230, doc. CCCXIII.

[8] Vezi Hrisovul lui Matei Voievod Basarab pentru desrobirea Sfintei mănăstiri închinate din anul de la facerea lumii 7149, iar de la Hristos 1641, dat în scaunul Târgoviştei, Bucureşti, 1889.

[9] Hurmuzaki, XVI, 1, p. 248-255, doc. CCCXXII.

[10] Ibidem, p. 263, doc. CCCXXXI; Iorga, Documentele privitoare la familia Cantacuzino, Buc., 1902, p.113-5; idem, Muntele Athos, p.509; G.M. Ionescu, Istoria mănăstirii Cotroceni, p.72. Iată o parte din textul scrisorii: “Prea strălucite, prea înălţate, prea cucernice, prea înţelepte şi prea creştine Doamne şi stăpânitor a toată Ungrovlahia, Io Şerban Voevod, prea milostive şi prea îndurătorule binefăcător al neamului bine credincioşilor, a cărui cucernicie este o moştenire de la strămoşii prea nobili şi prea cinstiţi, şi care eşti prea seninul sprijinitor al robilor tăi celor jos iscăliţi, ne închinăm cu umilinţă la a ta mărită şi vrednică de a fi pizmuită strălucire, sărutându-ţi poalele veşmintelor tale, noi cu toţii, smeriţii robi şi binecuvântătorii tăi: egumeni, proegumeni şi stareţi ai tuturor sfintelor şi venerabilelor mănăstiri ale acestui Sfânt Munte Athos, precum şi bătrânii marelui Sobor, chemând Pronia de sus şi bunătatea cerească a întări pe Prea Strălucirea Ta la al tău prea înalt şi prea cinstit Scaun, a-ţi dărui zile îndelungate, bucurie neîncetată şi veselie din ce în ce mai mare, a-ţi păstra mărirea nebiruită, statornică şi veselă, punând supt picioarele tale pe tot vrăjmaşul şi protivnicul, spre întărirea neamului drept credincioşilor şi spre sufleteasca plăcere şi statornică odihnă a acestor umili robi ai tăi. De datoria noastră este, prea senine şi prea cucernice stăpâne, a-ţi mulţumi cu grăbire şi a te slăvi pentru marile binefaceri ale slăvitei Tale Înălţimi, care şi în faţă şi în taină se răspândesc cu bogăţie şi îmbelşugare asupra celor săraci şi nevoiaşi şi în deosebi în sânul acestor nenorocite şi venerabile mănăstiri ale Sfântului Munte, cărora nici în vechime nu le-au lipsit ajutorul şi binefacerile străluciţilor şi vestiţilor tăi strămoşi. Însă pe toţi aceştia, fie vechi, fie noi, care sunt de-a pururea pomeniţi ctitori şi după Dumnezeu binefăcătorii mănăstirilor noastre, i-ai întrecut, aşa-zicând, ca un mărgăritar foarte de preţ, respectând în cel mai mare grad pe mărgăritarul nepreţuit Domnul nostru Iisus Hristos şi pe Împărăteasa lumii, care a născut şi neîntrerupt mijloceşte către Domnul şi poate săvârşi toate cele ce voieşte, ca Născătoare a Atotputernicului. Şi, fiindcă ai chemat mijlocirile şi ajutorul şi paza aceleia, ca un prea cucernic şi prea creştin Domn, acea Prea curată te-a apărat, păzind şi întărind strălucita şi cucernica Ta Înălţime. Deci, spre recunoştinţa dumnezeieştilor sale danii şi binefaceri, ca un râvnitor călduros, cu învoirea dumnezeieştii sale puteri la planul cel bun ce l-ai făcut de a sluji un lucru dumnezeiesc şi priicios, şi cu conlucrarea puterii dumnezeieşti ţi-ai împlinit dorinţa, săvârşind lucrul acela şi mai bine; şi cugetând cu cea mai mare înţelepciune, l-ai închinat, după cuviinţă, cu ajutorul acelei atotputernice Împărătese, care în adevăr este apărătoarea şi îngrijitoarea sfintelor şi venerabilelor sale mănăstiri din acest Munte, pe care le ocroteşte şi şi-a făcut din el o grădină, unde acei ce voiesc a trăi după căinţă scot apele mântuirii. deci, recunoscând marele ajutor şi binefacerea ei, am slăvit prea sfântul său nume; şi fiindcă din dragostea ei a plăcut şi Prea Strălucirii Tale a săvârşi mila cea mare spre sufletească mântuire, întărind lucru tău în toată întinderea ei, împreună cu acei doi ai noştri…”.

[11] Ibidem, p. 72-73.

[12] Hurmuzaki, XIII, p. 255.

[13] ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVI/1 şi 3. S-a spus că schitul de la Văleni ar fi fost închinat la Ivir, deşi nu există un act în sensul acesta, însă problema aceasta am lămurit-o cu alt prilej, în capitolul referitor la mănăstirea Ivirului (nota 51).

[14] ASB, Condica Schitului Văleni, f. 6 – 7.

[15] Ibidem, f. 4-4^v.

[16] ASB, Mănăstirea Cotroceni, LXXIV/1.

[17] G.M.Ionescu, Istoria Cotrocenilor, p. 88.

[18] ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVII/44; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România.I. Ţara Românească, Craiova, 1970, vol.II, p. 484; G. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, p. 93 susţine că schitul ar fi fost închinat în vremea lui Şerban Cantacuzino potrivit ASB, Condica Cotrocenilor. Schitul Pârlita, f. 3-3 (schitul se numea şi Pârlita, datorită unui incendiu prin care trecuse).

[19] Ionescu, Istoria Cotrocenilor, p. 93.

[20] ASB, Mănăstirea Trivalea, XIII/1; idem, Mănăstirea Cotroceni, V/30.

[21] ASB, Mănăstirea Cotroceni, II/34 şi pac. LXIV; Ionescu, Istoria Cotrocenilor, p. 93.

[22] Mănăstirea devenise îndeajuns de bogată ca să poată să scoată între 1730-1740 un venit de 37.047 taleri, din care 23.823 îi oprea, 11.986 îi trimitea domnului şi numai 1.800 ajungeau la Athos. Un venit şi mai mare avusese în aceeaşi perioadă doar mănăstirea Mărgineni închinată Muntelui Sinai. Este vorba de 47.828 taleri, trimiţând la locul de închinăciune 3.000. Se pare că, într-o oarecare măsură, clauzele funcţionau, căci Cotroceniul nu a trimis Athosului cu mult mai mult decât alte mănăstiri. De pildă, Radu Vodă înregistrase un venit de 18.653 taleri pentru o perioadă de cinci ani (1737-1741), din care dădea 3.100 Ivirului. Defalcat pe ani, Radu Vodă câştiga mai mult, dar şi trimetea mai mulţi bani Athosului, oprind însă mai puţin pentru sine ( Popescu Spineni, op. cit., p.157). Veniturile Cotrocenilor au rămas substanţiale multă vreme aşa încât vedem că la 1828 înregistra 300.000 lei, iar la 1860, un milion de lei, sumă foarte mare pentru atunci (G.I. Ionescu, Istoria Bucureştilor, Bucureşti,1848, p. 261; Gh. Moisescu, op. cit., p.245). Din aceste sume care s-au strîns încă de la început se va fi refăcut nartexul Protatonului la 1868 (Millet, Pargoire, Petit, Recueil, nr.3, G.Smyrnakis, op. cit, p.698-9).

[23] Bodogae, op. cit., p. 85.

[24] Se pare că epitropia aceasta o înfiinţase patriarhul Paisie II, pe la 1744 din delegaţi ai breslei blănarilor, iar de la 1806 avea şi câte doi delegaţi de la Karies. Domnul fanariot, Ioan Caragea (1812-18) a luat dreptul acestora de a numi direct egumeni la mănăstirile închinate, această sarcină dând-o epitropiilor de la noi (Ionescu, Istoria Cotrocenilor, p.132; Bodogae, op. cit., p.85).

[25] G.M.Ionescu, Influenţa, p. 49, 56, 67, 84, 92; Gasparis, op. cit., cod.3, nr. 15, p. 47; cod. 5, nr. 6, p. 114.

[26] Datoria Chinotitei a ajuns la 25 mai 1783 la 325.000 de groşi – ibidem, cod, 5, nr. 6, p. 114.

[27] Ibidem, cod. 3, nr. 26, p. 54-55. Elementele noi ale acestui act sunt punctele 2 şi 4 care nu apar în actele de numire a lui Ignatie Xiropotamitul, din 1 oct. 1776 (ibidem, nr. 52, p. 69), a lui Hrisant Lavriotul de la 1 oct. 1798 şi a lui Visarion Lavriotul din 1 oct. 1803 (ibidem, cod. 3, nr. 58, p. 74; cod. 6, nr. 9, p. 127; nr. 15, p. 132-3).

[28] Arhivele Protatonului deţin toate aceste acte (v. Gasparis, op. cit.). Actul de numire a vreunui egumen era emis de Marea Sinaxă, după ce mănăstirea de care aparţinea garanta pentru el. Numai după ce se proceda astfel, Chinotita devenea şi ea garantă pentru acel egumen în faţa voievodului.

[29] Ibidem, cod. 6, nr. 10, p. 128-9.

[30] Ibidem, cod. 6, nr. 9, p. 127-8.

[31] Ibidem, cod. 6, nr. 10, p. 129.

[32] Ibidem, cod. 6, nr. 11, p. 129-130. La aceeaşi dată, Visarion trimitea o scrisoare către Chinotită în care susţinea că ar fi cel mai potrivit pentru locul de egumen, ca aghiorit ce cunoaşte foarte bine problemele mănăstireşti. De asemenea susţinea că nu cunoaşte motivul pentru care Marea Lavră îl reneagă şi refuză să trimită scrisorile de acreditare – ibidem, cod. 6, nr. 12, p. 130-1. Din prima clauză a hrisovului lui Şerban Cantacuzino reiese că Muntele Athos nu avea voie să schimbe egumenul fără vreun motiv serios, decât numai de s-ar întâmpla să nu se dovedească apt pentru o bună administraţie.

[33] Ibidem, cod. 6, nr. 13, p. 131.

[34] Pe la 1800, Paisie de la Vatoped îi scria lui Visarion, egumenul Cotroceniului, că venitul cuvenit pe acel an nu a ajuns la ei încă, iar englezii cereau 40.000 aspri pentru grâne (A.S.B., Mănăstirea Cotroceni, XI/32).

[35] G.Ionescu, Istoria Cotrocenilor, p. 117, 123 şi urm.

[36] Urechia, op. cit., X, partea A, p. 292. Încă de la venirea sa, Visarion făcuse datorii. Cu el veniseră exarhii Grigorachi de la Grigoriu, Sava Xenofontinul şi Dositei Cutlumusianos, care, când au plecat, au primit de la Visarion: 20.000 groşi, 500 venit pentru Cotroceni, 300 duşi la Muntele Athos, 280 groşi pentru cumpărarea de peşcheşuri (daruri) şi alţi 250 pentru daruri făcute oamenilor lor. În total 11.330 groşi, din care, se vede, numai 500 rămâneau la Cotroceni!

[37] Urechia, op. cit., tom. X, p. 19-27.

[38] Ibidem, p. 241.

[39] Ibidem, p. 257.

[40] Ibidem.

[41] Teodosie, arhimandritul de la Radu Vodă, Matei de la Spirea şi Ciprian de la Mihai Vodă, după porunca domnului, raportează acestuia că, cercetând veniturile şi cheltuielile Cotroceniului, au constatat că Ignatie avea de primit de la acea mănăstire 6.600 groşi împrumutaţi lui Visarion (ASB, Mănăstirea Cotroceni, pac.CXI/97 – 16 martie 1815).

[42] Ibidem, p. 137.

[43] Urechia, op. cit., X, partea A, p. 258-262.

[44] G.Ionescu, Istoria Cotrocenilor, p. 140-1.

[45] Urechia, op. cit., X, A, p. 292-3.

[46] Există la ASB şi o scrisoare adresată Chinotitei privind obligaţiile băneşti ale mănăstirii Cotroceni – vezi mănăstirea Cotroceni, concept grec, XCVIII/35. A se vedea şi Ionescu, Istoria Cotrocenilor, p.116 şi 143.

[47] Ibidem, p. 143-4. A se vedea aici şi nota 53.

[48] Este vorba despre Codexul Lavriot H201, f.178-180, citat de Bodogae, op. cit, p. 86 şi Gh. Moisescu, op. cit., p. 245-6.

[49] Vezi nota 72. Pe de altă parte, egumenii au început să fie români, precum Dionisie Plumbuiţeanul, Hariton, care la Revoluţie s-a şi refugiat la Braşov, înlocuit cu Procopie, tot român (1822-29 şi 1833), şir încheiat de Meletie Căscioreanul (1840-63) – G.Ionescu, Istoria Cotrocenilor, p.166.