Legende populare despre Sfântul Munte

Arheologul Ioachim Papánghelos vorbește despre tradițiile orale cu privire la Sfântul Munte, tradiții în spatele cărora se ascund unele adevăruri

Așa numitele Pátria (obiceiuri, tradiții) reprezintă o colecție de istorioare interesante despre Sfântul Munte, istorioare pe care cercetătorii trebuie să le analizeze cu mult discernământ, întrucât, de multe ori ele sunt exagerate și nu sunt conforme cu adevărul, după cum nici istoriile lui Herodot nu prezintă totdeauna adevărul istoric. În orice caz, pentru a culege informații utile, cercetătorul atent și iscusit trebuie să «scormonească» adânc în interiorul acestor istorioare despre isprăvile împăraților bizantini în Sfântul Munte…

De exemplu, Pátriile relatează faptul că, atunci când Constantin cel Mare căuta un loc potrivit pentru a zidi Constantinopolul, a ales inițial Néa Róda de astăzi, din regiunea Próvlaka (în peninsula Halkidikí). Acolo, deci, din porunca lui Constantin cel Mare, a început să se zidească orașul Constantinopol. Ulterior, însă, i s-a arătat Maica Domnului în vis, spunându-i că regiunea aleasă de el nu este cea potrivită, din motive numai de ea știute. Desigur, mai apoi a fost ales locul în care Orașul se găsește astăzi. Însă, în locul ales inițial, au rămas lucrările începute de meșterii împăratului Constantin. La prima vedere, această istorioară pare a fi un simplu basm. În secolul al XVI-lea, însă, atunci când au fost adunate laolaltă toate aceste povestiri și publicate de către Spiridon Lámpros în forma pe care le avem astăzi, s-a adeverit că, într-adevăr, în regiunea Néa Róda se păstrează fragmente din zidurile unei mari fortărețe care avea ieșire la mare. Așadar, vedem că relatarea cu pricina despre începutul zidirii Constantinopolului în această regiune este oarecum conformă cu realitatea. Despre aceste ziduri avem mărturii încă din secolul al X-lea, iar acestea erau de fapt fortificațiile metoacelor ce aparțineau de mănăstirile Marea Lavră și Iviron, iar mai târziu, și Vatoped. Personal, am fost acolo și le-am văzut și vă îndemn și pe voi să mergeți să le vedeți pentru că merită. Așadar, e vorba despre rămășițele unor metoace aghiorite despre care s-au scris diverse studii, bogat ilustrate fotografic. Aceste ziduri nu sunt altceva decât zidurile Ouranoupólis-ului, orașul pe care a început să-l zidească Aléxarhos, fratele lui Kassándros, însă nu a reușit să-l termine.

***

Dar să vorbim acum despre tradițiile legate de mănăstirea Vatopedi, pornind chiar de la etimologia cuvântului «vatopedi». Există, cum bine știți, două variante: prima susține că vatopedi provine de la vátos, care înseamnă mărăcine și pedíon (cu «e»), care înseamnă câmp, câmpie, în vreme ce a doua susține că termenul provine de la vátos și paidíon (cu «ai»), care înseamnă copil. Așadar «vatoped» înseamnă fie «Câmpia de mărăcini», fie «Copilul din mărăcini». Părinții aghioriți au ales a doua variantă, pe care o pun pe seama povestirii legate de împăratul Arkádios: se spune că vasul pe care călătorea împăratul pe când era copil, a naufragiat, iar acesta a fost găsit, de către niște pescari sub un mărăcine. În semn de mulțumire pentru salvarea miraculoasă a lui Arkádios, tatăl său a zidit mănăstirea Vatopedi în locul unde a fost găsit fiul său sub mărăcine.

Așadar, aici avem de-a face cu prezentarea unui eveniment istoric din epoca paleo-creștină. Până recent nu aveam nici o informație arheologică, nici o mărturie referitoare la evenimentele din epoca paleo-creștină sau la lucrările de construcție în Sfântul Munte. În urma săpăturilor făcute în jurul Katholikon-ului mănăstirii Vatoped au fost găsite rămășițe ale fundațiilor unei basilici ce datează din epoca paleo-creștină, fapt care, iată, justifică oarecum relatările legate de salvarea lui Arkádios. Astfel că părinții vatopedini se bucură în mod deosebit că a fost întărită această tradiție pe care cercetătorii o puseseră sub semnul întrebării. Însă va trebui să așteptăm până când se vor finaliza săpăturile acestei basilici – e greu de spus când, pentru că nu poți să-i dai afară pe călugări din mănăstire ca sa faci cercetări arheologice. Curtea unei mănăstiri reprezintă, mai întâi de toate, un spațiu liturgic pentru viața mănăstirii respective. În orice caz, avem certitudinea că sub Katholikon există un mare complex de ziduri, printre care se numără și rămășițele unei basilici paleo-creștine. Întrebarea care se pune acum este următoarea? Oare este singura basilică de acest gen din Sfântul Munte? Eu aș răspunde că nu. Nu pot spune cu certitudine unde se află celelalte, dar sunt sigur că vor fi găsite cândva.

***

Lăsând în urmă perioada paleo-creștină a Sfântului Munte, perioadă care încă mai prezintă multe aspecte ce trebuiesc lămurite, la fel ca și perioada pre-creștină, pre-monahală, să ne concentrăm puțin atenția asupra perioadei medio-bizantine. În Sfântul Munte începeau să se adune monahi, eremiți, asceți, grupuri mici sau mari de călugări, răsfirate de-a lungul și de-a latul peninsulei athonite. Desigur, nu numai monahii populau Athosul, ci existau și sate de mireni. Cunoaștem cu certitudine că existau cel puțin două sate: primul este satul Komitíssa sau Komiotíssa (Koumítsa), al cărui toponim încă se mai păstrează. Acest sat, care și-a continuat existența până în secolul al XIV-lea, se afla chiar lângă granița Sfântului Munte. Desigur, granițele de astăzi sunt diferite de cele din vechime, reprezintă o configurație nouă.

Limitele Sfântului Munte au fost trasate în anul 943 de către autoritățile politico-administrative și religioase grecești, care au numit o comisie cu misiunea de a separa moșiile locuitorilor din Ierissós de tărâmurile aghioriților. Linia despărțitoare a fost trasată atunci câțiva kilometri mai la nord de hotelul Eagles Palace de azi, «vis-a-vis de Marele Palate din Ammoulianí», așa cum scria în documentul întocmit de comisie. Despre acest toponim, Palatele din Ammoulianí, am aflat informații de la Christódoulos, un bătrânel în vârstă de vreo sută de ani din Nikíti (Chalkidikí). M-am dus într-o bună zi acasă la acest bătrânel să-i iau interviu, pentru a asculta mai multe povestioare atât despre satul său, cât și despre satele din împrejurimi. Din interesantele povestioare auzite de la el, am tras concluzia că în anul 1921 încă mai exista toponimul Marele Palate (Megála Palátia). Vizitând, deci, cimitirul din Ammoulianí, am găsit rămășițele unei mari basilice paleo-creștine. În urma săpăturilor făcute de arheologi lângă țărmul orașului Ammoulianí, au fost descoperite coloane, capiteluri și alte rămășițe antice. Să fie oare acestea rămășițele Marelor Palate din Ammoulianí? Poate că da. În orice caz, toponimul păstrat de tradiție nu este fals sau inexistent. Frontierele Sfântului Munte erau plasate vis-a-vis de Marele Palate din Ammoulianí. Între granițele inițiale și cele de astăzi au existat cel puțin trei mănăstiri: mănăstirea Zygós, mănăstirea Melissourgeíon și mănăstirea Skorpeioú. Aceasta din urmă este atestată până prin anul 1320. Satul Komitíssa se afla lângă mănăstirea Melissourgeíon, adică în partea de Nord-vest a satului Megáli Vígla de azi.

Al doilea sat, de care am pomenit mai sus, se afla în interiorul granițelor de astăzi ale Sfântului Munte. Este vorba de satul Paleochórion sau satul lui Mihail, așa cum era numit în popor, sat care era situat în Paleochóra (toponim care încă se mai păstrează și astăzi), între mănăstirile Esfigménou și Vatoped. Astăzi, dacă ne uităm dinspre mare, încă se mai pot vedea două-trei cupole din vechile chilii ale satului. În plus, se mai păstrează vechiul drum din Paleochóra. O veche tradiție aghiorită, care încă nu a fost cercetată îndeajuns, spune că locuitorii satului lui Mihail au fost mutați de către un împărat Comnen în Peloponez. Și cine sunt urmașii acestora? Anumiți cercetători din secolul al XIX-lea îi identifică cu așa-numiții tsakoni. Desigur, varianta aceasta trebuie să fie studiată mai în amănunt de către lingviști și istoriografi, pentru a putea fi confirmată.

Este posibil să fie existat și alte sate, însă, cel puțin până în prezent, nu avem informații despre acestea. Cert este că, din epoca paleo-creștină și până în perioada medio-bizantină, există o perioadă intermediară, care, la rândul ei, trebuie supusă cercetării. Și, întrucât nu dispunem de izvoare scrise, singura metodă de cercetare care ne-a rămas nu este alta decât săpăturile arheologice. Ajungem, așadar, în perioada întemeierii și statornicirii monahismului în Sfântul Munte, perioadă în care se distinge figura Sfântului Athanasie și, desigur, a celorlalți părinți aghioriți întemeietori ai mănăstirilor.

Mănăstirile, ca și complex de clădiri, nu au fost ridicate la întâmplare. În mod cert au fost ridicate pe locuri special alese, locuri care ofereau monahilor condițiile necesare. Mai exact, mănăstirile trebuiau să fie ferite de vânt, să aibă acces la apă potabilă și să aibă de jur-împrejur teren cultivabil pe care să fie plantați măslini și viță de vie, două din proviziile de bază ale mănăstirilor. Pe atunci, ca să fie întemeiată o mănăstire, trebuia să aibă următoarele provizii: măslini, viță de vie și metoace în afara Sfântului Munte care să o alimenteze cu grâne, pentru că solul aghioritic nu este prielnic cultivării grânelor. Pe atunci nici măslinii nu erau la îndemână, pe când, astăzi, dacă vizitezi peninsula Halkidikí, întreaga peninsulă este plină de măslini.

În Halkidikí, culturile de măslini au început să se extindă abia în jurul anului 1860, atunci când a fost promulgată și aplicată noua lege agrară. Culturile de măslini din Halkidikí au atins apogeul în jurul anului 1970, când au fost puse bazele primei plantații «științifice» de măslini, care promova așa-zisele măsline de masă. De atunci, întreaga peninsulă s-a umplut de culturi de măslini. Gândiți-vă că, în trecut, numele măslinei («eliá», în greacă) era nume de loc, spre exemplu: Eliá Aghíou Anghélou sau Eliá Sidonías. Înainte ca fenomenul culturilor de măslini să ia amploare, în Halkidikí predominau culturile de grâu. Și o notabilă coincidență: cultivarea și recoltarea grâului coincide cu strângerea măslinilor, deci nu poți face ambele treburi deodată – ori te ocupi de cultivarea grâului, ori de plantarea măslinilor.

Desigur, trebuie neapărat să cultivi grâu, care este absolut necesar omului pentru a trăi, și mai poți cultiva vreo 3-4 măslini, ca să ai strictul necesar de măsline pentru masă, fiindcă nu-ți ajung pentru a scoate ulei de măsline. Uleiul trebuie să ți-l procuri din altă sursă, spre exemplu, din grăsimea porcului. Dacă vrei, poți să te ocupi exclusiv de cultivarea măslinilor, dar asta înseamnă că vei rămâne fără pâine.

Așadar, mănăstirile trebuiau să aibă măslini în grădinile lor, iar acest lucru reiese clar din documentele multor mănăstiri aghiorite…