Mănăstirile patriarhale din Macedonia

În perioada bizantină, exista obiceiul ca, atunci când se zidea o mănăstire, ctitorul să ceară mai întâi binecuvântarea patriarhului și a Sfântului Sinod înainte de a începe lucrările de construcție. Patriarhul, dimpreună cu binecuvântările și aprobarea construirii, îi trimitea ctitorului și o cruce – simbol al smereniei monahilor – care urma să fie așezată la temelia sfântului altar al bisericii. În urma acestui demers, mănăstirea respectivă devenea stavropighie patriarhală, subordonată, din punct de vedere jurisdicțional, direct patriarhului. În timp, patriarhul a fost recunoscut drept singura instituție autorizată cu dreptul de a oferi acest statut de stavropighie, fapt care a stârnit nemulțumirea episcopilor locali, care își pierdeau astfel orice autoritate asupra mănăstirilor aflate în teritoriul jurisdiciției lor. Acest regim a continuat să fie în vigoare pe toată durata ocupării turcești. Patriarhul oferea stavropighiilor patriahale o epistolă (sigilium), prin care le era recunoscută autonomia și independența față de autoritățile bisericești locale și erau desemnate inviolabile și ferite de orice influență din partea clericilor sau a mirenilor. În schimb, acestea erau datoare să-l pomenească numai pe patriarh.

Mănăstirea Vlatadon

Dintre multele mănăstiri stavropegice ale Makedoniei, aflate sub jurisdicția Patriahiei de Constantinopol, au rămas doar două: mănăstirea Vlatádon din Tesalonic și mănăstirea Aghía Anastasía Farmakolýtria (Sfinta Anastasia Vindecătoarea) din Chalkidikí. Se mai păstrează încă o stavropighie în insula Pátmos.

Mănăstirea Vlatádon

Dintre numeroasele mănăstiri bizantine care împodobeau în trecut orașul Tesalonic, Sfânta Mănăstire Vlatádon este singura care funcționează din secolul al XIV-lea și până în prezent. În anul 1970, trecutul istoric al acestul sfânt lăcaș a devenit obiectul unei cercetări sistematice, astfel încât cei interesați să aibă o imagine de ansamblu asupra întregului edificiu. A fost zidită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în partea de Sud a zidurilor orașului, de către frații Márkos și Dorótheos Vlatís, pe când mitropolit al Tesalonicului era sfântul Grigorie Palama. Dorótheos avea o mare influență în cercurile spirituale ale Tesalonicului, drept pentru care a și fost ales mitropolit (1371-1379). De cealaltă parte, Márkos și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Sfîntul Munte, ca frate al mănăstirii Marea Lavră.

Mănăstirea Vlatadon

Inițial, mănăstirea a fost numită după cei doi frați întemeietori – Vlatádon (adică a celor doi Vlatís). Mai târziu, în timpul stăpânirii turcești, a primit și al doilea nume – Tsaoús, după numele primului dregător turc, Tsaoús Bei, în semn de recunoștință pentru prețioasele sale servicii aduse mănăstirii și pentru apărarea drepturilor monahilor asupra bogatelor domenii ale mănăstirii.

Relicve. Biserica mănăstirii (katholikonul), închinată Mântuitorului Hristos Pantokrátor, a fost renovată de trei ori – în 1801, în 1907 și ultima oară chiar acum recent, când, în cadrul lucrărilor de restaurare, au fost descoperite picturi ce datează din perioada bizantină. În schevofilachia mănăstirii, se păstrează o bogată colecție de icoane portabile datând din epoca bizantină și post-bizantină, poate una din cele mai mari colecții de icoane din Makedonía, desigur, exceptând Sfântul Munte. Demnă de amintit aici este și colecția de manuscrise bizantine și post-bizantine – 100 la număr – în marea lor majoritate cu caracter liturgic, unele chiar unice de acest fel.

Una din cele mai remarcabile relicve ale mănăstirii este Sfântul Potir, care, conform tradiției, este Sfântul Potir folosit de Domnul Hristos la Cina cea de Taină. Datorită minunilor săvârșite în timpul sfeștaniilor la care a fost folosit, Sfântul Potir a devenit cunoscut nu numai în toată Makedonía, ci și în străinătate, ajungând chiar până la urechile țarului rus. Acesta, trimițând bogate daruri, i-a rugat pe monahi să săvârșească o sfeștanie la palatul său, spre însănătoșirea împărătesei Alexandra Feodorova (1798-1860), care era grav bolnavă.

Metocuri. Mănăstirea are multe și bogate metohuri care îi aparțin, atât în Tesalonic, cât și în afara orașului. Aceste metohuri au fost aprobate prin acte patriarhale sau mitropolitane, precum și prin firmane ale sultanilor, dintre care cel mai vechi datează din anul 1446 (Mehmed al II-lea). În afară de metohuri, mănăstirea are în jurisdicția ei biserica Sfântul Athanasie din Egnatía, mănăstirea de maici Lagoudiátis (cu hramul Izvorul Tămăduirii – Zoodóhou Pighís) și biserica Sfântul Nicolae, numită și a Orfanilor (Orfanón). Dintre metohurile cele mai bogate, amintim doar metohul Ianikova Galatísta și metohul Basís.

Mănăstirea Laodighitria se găsește în Tesalonic, la intersecția străzilor Olympiados și Ioulianou

Veniturile provenite de la aceste metohuri erau folosite nu numai pentru nevoile zilnice ale monahilor și pentru finanțarea Facultății de Teologie a Patriarhiei Ecumenice, ci și în cadrul diverselor activități cu caracter social, filantropic și național. Pentru a-și păstra titlul de proprietate asupra acestor metohuri, monahii au avut de trecut prin focul multor încercări și proceduri judecătorești. Astăzi, în arhiva mănăstirii, se păstrează peste 300 de firmane și alte documente păstrate din cadrul proceselor.

Patriarhul Chiril Lucaris. La începutul secolului al XVII-lea, mănăstirea trece printr-o perioadă nefastă, pe de o parte din cauza proastei administrații, iar, pe de altă parte, din cauza situației nefavorabile care plana în regiunea Makedonía. În decembrie 1633, patriarhul Chiril Lucaris, vrând să salveze mănăstirea, a integrat-o în mănăstirea Iviron din Sfântul Munte. În următorii șase ani, mănăstirea Vlatádon a fost chivernisită de către mitropolitul Tesalonicului, Athanasie. În anul 1647, își recapătă statutul de mănăstire de sine stătătoare, având propriul egumen. De atunci și până în zilele noastre, mănăstirea și-a continuat neîntrerupt activitatea, desigur nelipsind perioadele de restriște și încercări.

Egumeni. Perioada de decădere a adus cu sine scăderea numărului monahilor, care, de atunci, s-a menținut la scară scăzută. Cele mai îndelungate perioade de stăreție s-au înregistrat sub egumenii Ánthimos Ypsilós (1713-1736) și Christóforos Dimitríou (1736-1761), perioade în care mănăstirea a căpătat stabilitate și credibilitate. Dintre toți egumenii, Matei Iviritul (1761-1770) s-a dovedit a fi nu numai un bun stareț, ci și un mare patriot, motiv pentru care a și fost asasinat de către turci. Lui Matei, i-au urmat egumenii Parthenie (1770-1771), Macarie (1771-1775), Ignatie (1775-1814), Veniamin (1814-1815), care mai apoi a fost ales episcop de Servía și Kozáni, Ignatie Kalfatzíkis (1815-1821, 1826-1827) și Ignatie Voutsás (1821-1826, 1831-1836). Între anii 1836-1865, mănăstirea a fost administrată de consilieri, ca mai apoi să se revină la regimul de conducere de către egumeni.

Cercetarea științifică. În anul 1965, a fost înființat Institutul Patriarhal de Studii Patristice, direct subordonat Patriarhiei Ecumenice, fapt care a sporit interesul științific din jurul mănăstirii. Întemeietorul acestui institut a fost patriarhul Atenagora, ajutat de profesorul universitar Panaghiótis Chrístou și de episcopul Bisericii Evanghelice a Germaniei, Kunst. Scopul acestui institut constă în cercetarea textelor patristice și valorificarea lor în spațiul Teologiei Ortodoxe. Institutul dispune de o remarcabilă arhivă de manuscrise rare, aflată oricând la dispoziția cercetătorilor. De asemenea, se ocupă de editarea a două reviste teologice, precum și a altor texte patristice. În colaborare cu profesorul și, totodată, primul director al institutului, Panaghiótis Chrístou, am fotografiat și trecut în arhivă toate manuscrisele Sfântului Munte, aceasta fiind prima colecție de acest gen din Grecia. Recent, am fotografiat și manuscrisele grecești ale Institutului Patriarhal Istoric din Sofia (Bulgaria). Desigur, mai e mult de lucru.

Mănăstirea Sfintei Anastasia Vindecătoarea

Conform unei tradiții neatestate în nici un izvor istoric, mănăstirea Sfânta Anastasia a fost întemeiată la sfârșitul secolului al IX-lea, de către împărăteasa Theofanó, prima soție a împăratului Leon al VI-lea Înțeleptul. În orice caz, primele mărturii referitoare la înființarea mănăstirii datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Mai exact, în anul 1522, ieromonahul simonopetrit Theonás, din motive neelucidate, și-a părăsit mănăstirea de metanie (Simonópetra) și, împreună cu alți frați, s-a instalat în mica mănăstire a Sfintei Anastasia, care fusese ridicată pe ruinele unei mănăstiri mai vechi și care, conform biografiei acestuia, pe atunci era «foarte mică, veche și foarte șubredă».

Mănăstirea Sfintei Anastasia Farmakolitria se găsește în peninsula Halkidiki, între localitățile Vasilika și Galatista

Egumenul Theonás. Din grija egumenului Theonás, mica mănăstire a fost renovată și mărită, ajungând să găzduiască o sută cincizeci de monahi, care trăiau sub oblăduirea duhovnicească a starețului Theonás. Dincolo de slujbele și rugăciunile în comun, principala activitate manuală a monahilor era cultivarea pământului și creșterea animalelor. Din veniturile obținute de pe urma acestor îndeletniciri, monahii reușesc, la mijlocul secolului al XVI-lea, să cumpere un metoh destul de bogat în Kritsianá, regiunea Epanomí, în turnul căruia se păstrează până astăzi o inscripție în care este consemnată luna octombrie a anului 1530. În aceeași perioadă, mitropolitul Tesalonicului, Ioasaf, îi încredințează egumenului Theonás restaurarea metohului Sfântului Ioil din partea de Est a Tesalonicului, metoh pe jumătate dărâmat, astăzi biserica Întâmpinării Domnului (Ypapantí). În acest metoh, după ce a fost renovat, poposea destul de des egumenul mănăstirii Sfânta Anastasia, fapt care a atras mulțime de credincioși din Tesalonic, pe care egumenul îi spovedea și călăuzea duhovnicește. După moartea mitropolitului de Tesalonic, Ioasaf, în locul lui este ales egumenul Theonás, care a rămas pe scaunul mitropolitan până la sfârșitul vieții (1541). Datorită lucrării sale spirituale deosebite, Biserica l-a trecut în rândul sfinților. Sfintele sale moaște se păstrează la mănăstire și sunt cinstite cu mare evlavie deopotrivă de către monahi și mireni.

Mănăstirea Sfintei Anastasia Farmakolitria

Un interes sporit pentru mănăstire au manifestat patriarhii ecumenici Ieremia I, Dionisie și Mitrofan al III-lea. Ultimul dintre aceștia, în septembrie 1585, la cererea monahilor, care vroiau să-și apere mănăstirea de intervențiile arbitrare ale episcopului de Ardamérios și Galátisa, a ridicat mănăstirea la rang de stavropighie patriarhală, proclamându-o inviolabilă și independentă de episcopii locali.

Perioada de înflorire. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, mănăstirea a trecut prin cea mai bună perioadă a sa, numărând aproximativ 300 de monahi, dimpreună cu monahii de la metohuri. Mulți dintre aceștia erau renumiți pentru virtuțile și calitățile lor spirituale deosebite. Această perioadă de înflorire a continuat și în secolul următor, așa cum ne informează Meletie, episcopul de Ardamérios și Galátisa, într-una din epistolele sale: «Mănăstirea Sfintei Anastasia Vindecătoarea, care numără cinci sute de monahi, cu tot cu cei de la metohuri, dispune de multe proprietăți, ogoare, vițe de vie, unde lucrează nu mai puțin de două sute cincizeci de perechi de boi. De asemenea, au cai și catâri foarte frumoși și mai mult de patru mii de oi și capre. Întregul complex de clădiri este foarte bine construit, iar biserica mănăstirii, foarte frumos împodobită, are cărți vechi cu conținut liturgic și patristic, diverse moaște de sfinți și, mai presus de toate, capul sfintei Anastasia».

Mănăstirea Sfintei Anastasia Farmakolitria

În aceeași perioadă de înflorire, patriarhul Chiril a trecut în proprietatea mănăstirii încă o biserică din Tesalonic; este vorba de biserica Sfântul Ipátios (astăzi biserica Panaghía Dexiá). Mai târziu, Mitropolia Tesalonicului își va revendica drepturile asupra bisericilor Sfântul Ipátios și Întâmpinarea Domnului (Ypapantí), pe care, de altfel, le va trece în posesia sa, sub pretextul că acestea au funcționat dintotdeauna ca biserici de mir.

Patriarhul Grigorie al V-lea. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, mănăstirea a fost arsă de incendiu. Imediat, părinții s-au apucat să o zidească din nou. Întrucât cheltuielile de construcție erau foarte mari, în cele din urmă au fost nevoiți să facă un împrumut pe care mai târziu, nu erau în stare să-l achite. Dorind să vină în ajutorul mănăstirii, mitropolitul Grigorie al V-lea (septembrie 1797) a redat mănăstirii cele două biserici – Sfântul Ipátios și Întâmpinarea Domnului – și a reorganizat cele patru metohuri: Sfânta Treime (Aghía Triáda), situat la poalele mănăstirii Sfânta Anastasia, Kritsaná, situat pe malul golfului Thermaikós, Aghío-Anastasítiko în Pallíni (Kassándra) și Karvouná, lângă satul Kardía. În total, metohurile mănăstirii dispuneau de multe mii de hectare de pământ. Cel mai mare era cel din Kassándra, care avea nu mai puțin de douăzeci de mii de hectare, dintre care două mii erau cultivabile. Metohul Sfântul Ioan Botezătorul (Ághios Ioánnis Vaptistis) din Vlahia a fost confiscat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1862.

În timpul Revoluției din 1821, mănăstirea a ajutat mult poporul elen, fapt pentru care a și fost atacată de turci și distrusă parțial, deși era mănăstire patriarhală. De frica turcilor, monahii s-au refugiat în metohuri. Abia în anul 1830, au putut să se întoarcă în mănăstirea lor, care fusese incendiată și jefuită. Imediat au fost demarate lucrările de reconstrucție a clădirilor distruse, astfel că, în anul 1835, mănăstirea a fost sfințită din nou de către mitropoliții Meletie al Tesalonicului și Iacov al Kassandriei și de Daniel, episcop de Ardamérios.

Mănăstirea Sfintei Anastasia Farmakolitria

Pe 27 iulie 1853, mănăstirea a fost distrusă din nou de incendiu. Spre finele aceluiași an, au început lucrările de reconstrucție, lucrări care s-au dovedit a fi foarte costisitoare. În paralel, mănăstirii i-au fost confiscate definitiv cele două biserici din Tesalonic, rămânând astfel aproape fără nici un venit. Pe de o parte dificultățile economice, iar pe de altă parte conflictele interne – dintre monahi și externe – între monahi și enoriașii din Tesalonic – au dus la reducerea drastică a numărului de călugări. Astfel că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, au rămas doar treizeci. În încercarea sa de a-i ajuta pe călugări, Patriarhia i-a numit pe mitropoliții de Tesalonic Ioachim Dimitriádis (1874-1878) și Athanasie și pe episcopul de Ardamérios, Dorotei, administratori și supraveghetori ai mănăstirii, ajutați de o comisie alcătuită din trei mireni. Mai târziu, Alexandru, mitropolit de Tesalonic, căruia i-a fost încredințată administrarea mănăstirii, întrucât nu a reușit să diminueze datoriile acesteia, a fost înlocuit cu Irineu, mitropolit de Kassandreia. Acesta din urmă, în zece ani, nu numai că a reușit să achite toate datoriile mănăstirii, ci a înființat și o Școală Teologică care a început să funcționeze în septembrie 1919. În anul 1952, Patriarhia Ecumenică și statul elen au căzut de acord să ia 7.300 de hectare din pământul mănăstirii și să le dea țăranilor nevoiași din Chalkidikí. În ultimii ani, încercarea lui kyr Pavel, fost mitropolit de Ierissós, Sfântul Munte și Ardamérios, de a trece mănăstirea sub jurisdicția sa nu a dat roade. În cele din urmă, în anul 1969, a fost restaurată suveranitatea Patriarhiei Ecumenice asupra acesteia.