Viaţa Sfântului Ioan al Scării

Viața și situația monahilor din deșertul sinait sunt bine descrise în Livada duhovnicească a lui Ioan Moshu, publicată de prietenul și ucenicul lui, Sofronie. În aceasta, Ioan relatează o serie de întâmplări și istorisiri care îi păruseră lui semnificative. O altă sursă de informare este colecția de patruzeci de Povestiri atribuite lui Anastasie Sinaitul, publicate de F. Nau.[1] Aceste documente ne oferă o imagine a monahilor care se bucurau de o înaltă apreciere, dimpreună cu o atmosferă și tradiție proprie, deosebită de cea a Palestinei sau Egiptului, îmbinată într‑un etos auster, dar echilibrat. În acești munți s‑a întâlnit Moise cu Dumnezeu; aici l‑a auzit Ilie pe Dumnezeu; și tot aici și‑a consemnat experiențele duhovnicești Ioan Scărarul sau Ioan al Scării.

Pe lângă scrierile lui Ioan însuși, sursa principală de care dispunem este Viața lui Ioan scrisă de un monah pe nume Daniil din Raith, ale cărui date biografice și origine sunt deopotrivă nesigure.[2] Daniil scrie ca un martor ocular, sau cel puțin ca un contemporan al ascetului sinait și autor al Scării. Însă nu putem fi cu totul siguri că lucrurile stau așa; la drept vorbind, în Viața pe care a scris‑o și care aduce cu un elogiu pilduitor, Daniil este de asemenea imprecis. De exemplu, el nu oferă nici o cronologie și recunoaște că nu știe nici măcar locul de obârșie al lui Ioan (596A). Orice alte informații, dincolo de cele menționate mai jos, nu ne spun nimic în plus față de ceea ce știm deja de la Daniil; este vorba despre Mineiul pentru 30 martie, data adormirii lui Ioan, precum și alte synaxaria și menologia, precum Viața din secolul al X‑lea cuprinsă în menologion‑ul împăratului Vasile.[3]

Datele exacte ale perioadei în care Ioan, autorul Scării dumnezeiescului urcuș, a trăit sunt greu de determinat; aceasta se explică prin absența surselor ori prin lipsa unor informații detaliate în cele câteva surse disponibile. Cu toate acestea, este posibil să reconstruim elementele principale ale vieții lui Ioan folosind: mărturia Scării înseși, care, deși limitată, rămâne autentică; informațiile oferite de Viața scrisă de Daniil, care, în ciuda impreciziei ei, poate fi acceptată ca fiind în general validă, și Povestirile lui Anastasie, menționate deja, dar cu rezervele subliniate în apendicele acestui capitol. Cum se conturează așadar schița biografică a lui Ioan din aceste surse?

Sfinții Sinaiului. De la stânga la dreapta: Gheorghe Sinaitul, Nil Sinaitul, Maica Domnului, Anastasie Sinaitul, Ioan Scărarul. Sinai, 1230-1240

Ioan al Scării mai este cunoscut și ca „Scolasticul” (596A) ori ca „Învățătorul”, ca o indicație că nu a fost lipsit de educație, cum au presupus generațiile mai vechi de cercetători.[4] Născut probabil într‑o familie nobilă pe la 579 sau ceva mai devreme, Ioan s‑a bucurat de o temeinică educație, descrisă de biograful său drept „multa învățătură” (597B), expresie ce indică o educație completă, care poate cuprinde și studii mai avansate. Faptul că Ioan avea doar 16 ani când a ajuns în Sinai, după cum se va vedea mai jos, ar putea anu­la ultima posibilitate, dar aceasta nu înseamnă că nu ar fi avut nici o pregătire. Stilistic vorbind, Scara este o lucrare scrisă cu multă pricepere, și nu opera cuiva insuficient educat. Desigur, Ioan va fi dobândit o mare parte din cunoștințele sale după intrarea în monahism.

Nu se știe unde s‑a născut Ioan (596A), dar biograful lui ne spune că a ajuns în Sinai pe când avea numai 16 ani.[5] Încă de la această vârstă fragedă, Ioan pare să fie deosebit de matur (597A). Imediat după sosire, Ioan s‑a predat cu smerenie ascultării de un duhovnic, menționat ca „avva Martirie” (600B), care l‑a tuns în monahism pe Vârful Sfânt (608B), pe când era în vârstă de 20 de ani (608C). Ni s‑au transmis relatări interesante ale unor profeții făcute de anumiți bătrâni care viețuiau în pustia sinaită la vremea aceea. Coborând din Sfântul Munte după ce Ioan și‑a depus voturile, Martirie își duse ucenicul la un anumit stareț (hegoumenos), pe nume Anastasie.[6] Acesta pare să fi fost egumenul mănăstirii centrale. Anastasie a prezis că într‑o zi Ioan va deveni egumen – profeție împlinită 40 de ani mai târziu. Faptul că Martirie este numit „avva”, un termen care nu reprezintă în chip necesar statutul unui egumen, pe când Anastasie este numit hegoumenos, care înseamnă limpede „egumen” în sensul strict – asociat și cu faptul că Anastasie îl întâlnește pe Ioan pentru prima dată – pare să indice că Ioan al nostru nu a trăit de la bun început în mănăstirea centrală. Aceasta ar putea explica în plus de ce Ioan a fost atât de impresionat de mănăstirea din Alexandria pe care a vizitat‑o mai târziu. Curând după întâlnirea cu Anastasie, și poa­te cu ocazia aceleiași călătorii, Martirie și Ioan l‑au vizitat și pe Ioan Savaitul, care viețuia 15 mile mai departe, în pustiul Gudda[7], și care, spălându‑i picioarele lui Ioan, îi spuse ucenicului său că, deși nu știe cine este acela ale cărui picioare le‑a spălat, a știut că persoana aceea va deveni într‑o zi egumen (608B). La rândul său, avva Stratighie „a prezis în ziua în care a fost tuns avva Ioan că acesta va fi o mare stea” (608C).

La vârsta de 35 de ani, după moartea lui Martirie (597B), Ioan trăia ca un eremit într‑un loc numit Thola (597C, Mineiul 609C), la vreo cinci mile de mănăstirea centrală.[8] Deși Daniil folosește în mod explicit expresia „să se înstrăineze” pen­tru a descrie gestul lui Ioan, acesta nu a reprezentat o „ieșire” din comunitatea monahală din apropiere, căci, după toate probabilitățile, el nu a fost nicicând un novice sau monah al ei. Mai ales, aceasta nu a reprezentat o „îndepărtare” socială din partea lui Ioan. Căci el a continuat să primească și să sfătuiască numeroși vizitatori (650A)[9], până într‑acolo că a fost acuzat că ar fi fost un „vorbăreț și un flecar” (604D‑05A)! Într‑un mod semnificativ și adânc, tăcerea lui Ioan ca și vorbirea lui, fuga lui de lume și retragerea la viața pustnicească nu au fost o evadare dintre oameni, ci mai degrabă efectul iubirii arzătoare (600A) pentru ceilalți, ca și pentru Dumnezeu (601 C). După un timp, Scărarul a adoptat a treia cale a monahismului, calea mijlocie, sau intermedi­a­ră, cunoscută și drept viața semi-cenobitică ori semi-anahoretică[10], în care grupuri restrânse trăiau ca în niște familii, unite prin relații extrem de strânse, aflate fiecare sub îndrumarea imediată a unui duhovnic. Astfel, Ioan a primit pe un călugăr să‑i fie ucenic și să‑i slujească (601B). Rânduiala obișnuită în monahismul răsăritean este de a privi viața de obște ca o pregătire pentru viața pustnicească.[11] În schimb, perspectiva lui Vasile apreciază viața de obște ca superioară și chiar descurajează energic viața de sine.[12] Evagrie din Pont și ucenicul lui, Ioan Cassian, vorbesc despre ispitele și primejdiile singurătății, deși Evagrie nu exprimă o preferință pentru viața de obște[13]; în orice caz, el însuși a fost un solitar și nu un cenobit. Cât despre Ioan, el n‑a intrat de la început într‑o obște (cenobium), tocmai pentru că pregătirea pentru viața de sine poate avea loc într‑un cadru comunitar sau într‑unul semieremitic. În general, Ioan este mai solidar cu prima atitudine, care ține în mare de tradiția palestiniană, deși pasaje care susțin contrariul pot fi de asemenea găsite în Scara.[14]

Sfântul Ioan Scărarul și ucenicii săi, manuscris bizantin, sec. al XI-lea

Ca om al unei neprefăcute ascesis și al unei puternice iubiri (600B), cel puțin potrivit aprecierii lui Daniil, se știa despre Ioan și că săvârșea minuni prin puterea rugăciunii (604A, 608‑12A)[15]: a fost recunoscut ca un vindecător al trupului și al sufletului (604C). Potrivit lui Ioan Cassian, care a iubit și a asimilat tradiția pustiei din Egipt, cu cât asceții se îndepărtează mai mult de oameni și se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât vor fi mai căutați de pelerini. Acest lucru s‑a dovedit foarte adevărat în cazul lui Ioan, căci, pe când se afla în pustie, după cum am văzut deja, el primea numeroși vizitatori, printre care se aflau deseori și mireni.[16] Mai mult, Ioan însuși a vizitat alți pustnici bolnavi. El ne spune că a vizitat și mănăstirile și schiturile de la periferia Alexandriei.[17] Se poate să fi vizitat chiar și Sketis și Tabenisi, deși nu există probe suficient de clare pentru această ipoteză. Ioan declară că sunt mai mulți „luminători” printre sketioți decât printre tabenisioți, dar nu ne spune de ce.[18] Chiar dacă menționează ambele locuri, se poate ca Ioan să nu fi fost în nici unul din ele. Totuși o vizită la Sketis rămâne destul de probabilă, mai ales că este mult mai aproape de Alexandria decât Tabenisi. În plus, Ioan pomenește de o altă călătorie, în timpul căreia a fost necăjit de niște gânduri.[19] Într‑adevăr, Scara oferă în general informații istorice importante despre mănăstirile cenobitice din Alexandria, despre așezămintele eremitice din Egipt și, mai cu seamă, despre monahismul contemporan legat de cele trei forme de ascetism ale Sinaiului însuși.

Viața monahală a lui Ioan nu ar fi deplină fără o experiență a primului tip de monahism, viața cenobitică. După 40 de ani petrecuți în pustie, ceilalți monahi l‑au silit (605A, Mineiul 612A) să primească să le fie egumen[20], eveniment prevăzut, după cum am spus, chiar în ziua tunderii lui în mona­hism. Iubirea lui Ioan de Dumnezeu și nevoințele lui au ră­mas în cea mai mare parte o taină știută numai de el și de Dumnezeu (604AB). A petrecut zile și nopți într‑o peșteră necunoscută (pe care Daniil susține însă că o știa [601A] și care, prin tradiție, poate fi vizitată până în ziua de astăzi), unde vărsa lacrimi necontenit (600C). Numai că în ziua instalării sale ca egumen, în jur de 600 de pelerini au ajuns la mănăstire. Cu această ocazie, Ioan l‑a văzut pe Moise prorocul „alergând pretutindeni și poruncind bucătarilor, economilor, chelarilor și celorlalți slujitori” (608C).[21] Cei care‑l iubeau îl priveau pe Ioan ca pe „un Moise nou apărut” care „L‑a văzut pe Dumnezeu” (605AB, 624B).[22] Pentru vederea și descrierea scării ce duce la ceruri, Ioan era considerat un al doilea Iacov (625A, Prolog 628D), și chiar a fost numit un al doilea David pentru blândețea lui.[23] Nu este deloc surprinzător că mulți îl priveau pe Ioan drept un pustnic sfânt și iubitor (625A); Ioan chiar se plânge de asta în Scara.[24] O frescă din biserica mănăstirii îl arată și astăzi cu un nimb pătrat, ceea ce sugerează că a fost pictat pe când sfântul era încă în viață sau imediat după moartea sa. Acest nimb nu solicită neapărat sfințenia, dar poate indica o demnitate importantă pe care o deținuse. Cea mai veche icoană existentă care îl arată pe Ioan cu un nimb rotund este o miniatură dintr‑un manuscris din secolul al X‑lea.[25]

Despre Ioan al Scării se spune că ar fi fost dominat atât în sens figurat, cât și în sens spiritual de doi munți: Sinai și Tabor (2 Pt. 1, 18).[26] De Sinai – pentru că a trăit atât de aproape de el, iar vecinătatea aspră trebuie să‑i fi amintit adesea de scena din Ieșirea, 20; de Tabor – ca loc al anunțării slavei lui Hristos, scena la care probabil că medita adesea fiind cea a Schimbării la Față a Mântuitorului (Mt. 17, 1). Un mozaic maiestuos din absida bisericii mănăstirii, construită cu aproape un secol înaintea lui Ioan și care există și astăzi, a fost dedicat Schimbării la Față. Ca egumen, Scăra­rul trebuie să fi petrecut multe ceasuri contemplând această reprezentare, la care se va fi uitat din scaunul său în timpul lungilor slujbe religioase. Întreaga lui viață, simțeau apropiații lui, a fost o rugăciune oferită lui Dumnezeu, o exemplară viață de iubire (601A). Lumina din el reflecta lumina văzută de Moise pe Muntele Sinai și de cei trei apostoli pe Tabor. Ioan însuși a ieșit din lume din iubire pentru Dumnezeu, asemenea felului în care Moise și Apostolii au ieșit dintre ai lor, însă lumina dumnezeiască experiată de acești văzători nu putea rămâne ascunsă (Mt. 5, 14‑15), tocmai din iubire pentru lume. În viața lui Ioan, ca și în viețile multor pustnici, poate fi văzută o luptă creatoare între singurătate și slujirea celorlalți.

În cele din urmă, Ioan a revenit pentru o perioadă nedefinită la viața anahoretică, numindu‑l pe fratele său Gheorghe ca egumen (609A). Acest Gheorghe a prorocit că va muri la un an de la moartea lui Ioan, care s‑a petrecut în jurul sau după 654. Profeția s‑a împlinit la zece luni de la moartea sfântului.[27]

[1] Cf. Skrobucha, Sinai, 29 și Chitty, Desert, 168‑72.

[2] Viața lui Ioan, scrisă de Daniil, se găsește în J.‑P. Migne, Patrologia Graeca, vol. 88, imediat înaintea Scării [ea precede Scara și în ed. rom. cit., pp. 31‑40] . Pentru o descriere a vieții Scărarului, vezi și H. Delehaye, Synaxarium, 571‑4. Beck consideră că Daniil a trăit în Sinai la câțiva ani după Scărarul: cf. Beck, Kirche, p. 466. Petit, „Saint John Climaque”, DTC, 8, 690, declară că Daniil ar putea fi un contemporan al Scărarului. Însă nu putem fi siguri de asta, căci, după cum am arătat, cunoașterea biografiei Scărarului este la Daniil sumară și vagă.

[3] Atât Viața, cât și relatarea din Minei se găsesc în PG88.596A‑608A și 609C‑21A. În menționarea acestor două surse, numărul coloanei din Migne va fi dat între paranteze în cadrul textului. Referințele care apar între paranteze în cadrul notelor de subsol indică coloana din Migne (pentru Scărarul) sau numărul de pagină al ediției menționate în bibliografie (pentru alți autori).

[4] Cf. Beck, Kirche, 451.

[5] Cayré crede că Scărarul s‑a născut în Siria, dar nu există nici o dovadă pentru asta. Cayré pare să facă și alte erori evidente, cum ar fi aceea de a susține că Scărarul a ajuns ulterior episcop de Sinai: cf. F. Cayré, The First Spiritual Writers, trad. engleză: Londra, 1959, 86.

[6] Bazându‑și opinia pe Povestiri 34, Chitty (în Desert, 178, n. 34) spune că dacă acest Anastasie ar putea fi identificat drept cel care a devenit patriarh al Antiohiei în 559, iar egumenatul lui ar trebui plasat înainte de aceasta și nu în cursul exilului său din Antiohia (570‑93), atunci Scărarul ar putea fi același cu corespondentul lui Grigore cel Mare. Aceasta ar conveni desigur teoriei lui Petit, dar Chitty afirmă că ar fi dificil de adaptat alte mărturii din Povestiri la această supoziție.

[7] Povestiri 6. Aceste profeții despre Ioan se aseamănă cu cele ale lui Eftimie despre Sava sau cu ale lui Marcian despre Teodosie: cf. Chiril de Schitopole, Viața lui Eftimie, 21 (50, lf.) și Viața lui Teodosie (237, 16‑26).

[8] Relatarea lui Daniil, precum și cea din Minei nu sunt clare în această privință: ar putea însemna atât „la vârsta de 19 ani”, cât și „la 19 ani de la tunderea în monahism”. Primul înțeles pare să fie mai probabil [versiunea rom. cit. optează însă pentru al doilea – n. tr.]. Chilia atribuită lui Ioan se află cam la 150 de metri la vest de Thola, lângă o cascadă și sub o mare piatră. Resturile unei livezi bizantine supraviețuiesc până în ziua de astăzi. Thola, cunoscută astăzi drept „Et‑Tlah”, este menționată pentru prima dată de Nil în Povestiri 6 PG79.664. Vezi Dahari, Monastic Settlements, 67‑9.

[9] Icosul din Triod îl numește „învățător”. Astfel de texte liturgice, deși nu re­prezintă obligatoriu o mărturie istorică, oferă totuși informații nepre­țuite.

[10] Toate cele trei căi – de obște, de sine și semi-anahoretică – sunt menționate împreună în Scara 1.47 [ed. rom. 1.46] (641D). [Viața de sine (anahoretică sau pustnicească) mai este numită și viața de liniște sau de isihie.]

[11] Cf. Patericul, Rufus 2 (PG65.389C).

[12] Va­sile cel Mare, Sermo Asceticus 3 (PG31.873 CD) [în PSB, vol. 18] și Reg. Fus. Tract. 7, 1‑3 PG31.928C‑32D.

[13] Cf. Evagrie, Prakt. 5 (504). Pentru felul în care viața de obște este considerată ca inferioară celei anahoretice la Cassian, cf. Instit. 5. 36. 1 (246‑8); 10.1 (384); 5. 4. 1 (194), unde subliniază pericolele presupuse de singurătate în Conf. 19.6 (43‑5). Un manuscris din secolul al XVI‑lea din mănăstirea Dionisiou de la Muntele Athos (Codex 17) conține un elogiu adresat lui Ioan de Nichita Retorul, cronicar al Paflagoniei († cca 890), care susține că de fapt Ioan a fost tuns în monahism în mănăstire. Manuscrise similare se găsesc în mănăstirile de la Marea Lavră și de la Filotei din Athos. Aceste manuscrise nu oferă însă detalii suplimentare sau dovezi care să susțină afirmația.

[14] Cf. 4. 72 (712C) pentru importanța unui cenobium și 26.ii, 61 (1073B) pentru dificultățile dintr‑o mănăstire cenobită. Pentru tradiția palestiniană, cf. Chiril de Schitopole, Viața lui Ioan Isihastul (206, 7‑10).

[15] Cf. și Povestiri 16 și 1.38 (640C). Aceasta apare și în Triod, Cântarea a 9‑a, tropar 1.

[16] Cf. 1.38‑40 (640C‑41A). Pentru referința la Cassian, cf. Conf. 24.19 (190‑92).

[17] 4.16‑17 (685AC); 5.5 (776B) și Către Păstor, 100 (1200). În legătură cu vizitele făcute pustnicilor bolnavi, cf. 6.20 (797AB) și 26.16 (1017D).

[18] 27.ii, 3 (1105C). O posibilă explicație poate fi găsită în Pateric, Ammun Nitriotul, 1 (PG65.128B). [În nota 841 din ed. cit. a Scării, pr. Dumitru Stăniloae explică aceasta prin faptul că cei din Tabenisi erau organizați cenobitic, pe când sketioții erau anahoreți.]

[19] 26.43 (1028C).

[20] Aceasta nu implică în nici un fel și faptul că Ioan a fost hirotonit ca preot. Petit traduce abba ca prêtre (cf. „Saint Jean Climaque”, în DTC 8, 691), dar aceasta nu este mai mult decât o generalizare a unor termeni cla­sici. De fapt, cuvântul însuși aproape că nici nu cuprinde sensul deținerii unei demnități ierarhice (cf. J. Pargoire, L’église byzantine, 69); sensul lui de bază este cel al unui călugăr îmbunătățit. Dacă uneori „avva” înseamnă „egumen”, aceasta nu este datorită cuvântului în sine, ci pentru că, în fapt, egumenul este la rândul lui un om sfânt (cf. Hausherr, Direction, 37). În orice caz, chiar și un „egumen”, în sensul instituțional, nu trebuie să fie în mod obligatoriu un sfânt. Pahomie nu a fost hirotonit, și nu avem dovezi că Benedict ar fi fost preot.

[21] Vezi și Povestiri 7.

[22] Vezi și Povestiri 5 și 7.

[23] Cf. Triod, Cântarea 4, Tropar 2.

[24] 27.ii, 10 (1109AB).

[25] Cf. Martin, Illustration, p. 19. Daniil oferă o mărturie suplimentară pentru renumele de sfânt al lui Ioan.

[26] Ware, Introduction, pp. 1‑2. Mănăstirea a fost inițial dedicată Maicii lui Dumnezeu, Rugul Aprins fiind văzut ca un „tip” al ei: cf. Chitty, De­sert, p. 169. De abia în secolul al XIV‑lea, entuziasmul pentru cultul muceniței fecioare Ecaterina, al cărei mormânt se păstrează încă în mănăstire, a făcut ca numele mănăstirii să fie schimbat: cf. Skrobucha, Sinai, 65.

[27] Gheorghe se plânsese lui Ioan în legătură cu faptul că sfântul avea să moa­ră înaintea lui, lăsându‑l pe el singur cu grija mănăstirii (609B). Poa­te – și aceasta nu este altceva decât o presupunere – avem aici o alu­zie la fap­tul că Gheorghe era mai bătrân decât Ioan și se aștepta să moa­ră el pri­mul. Dacă Povestiri 32 se referă în realitate la Ioan, aceasta ex­plică re­tragerea lui din egumenat, lăsând mănăstirea în grija episco­pului și fra­te­­lui său Gheorghe, ca și legătura lui duhovnicească continuă cu Gheor­ghe și cu mănăstirea chiar și după retragerea sa.

Sursa: JOHN CHRYSSAVGIS,
Sfântul IOAN SCĂRARUL
– De la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului,
Ed. Sophia 2005