Să-ți iubești vrăjmașii înseamnă să fii liber

Mitropolitul de Sisanios și Siatísta, într-o discuție despre tradiție și cultură cu scriitorul și analistul politic Iorgos Karampeliás, abordează subiecte sensibile precum relațiile interumane. Mitropolitul își prezintă experiența personală în acest sens. În ceea ce privește tradiția, el atrage atenția asupra faptului că putem primi ceva nou, ”din afară”, fără însă a le desființa pe ”ale noastre”.

Mitr. Pavlos: Cândva am avut niște încercări în viață, în așa măsură încât mi-am zis că voi părăsi parohia, dar, pentru că de multe ori obișnuiesc să vorbesc cu mine însumi, mi-am zis:

Tu, în afară de faptul că ești creștin, ești și preot. Hristos, pe Care zici că Îl slujești, a zis să îi iubim și pe vrăjmași. Îi consideri deci pe aceștia dușmanii tăi? Atunci trebuie să îi iubești. Taci și mergi mai departe!”. Așa mi-am zis…

Ce înseamnă ”taci și mergi mai departe”? Înseamnă să continui să faci lucrarea pe care o făceai, iar pe cei care ți se împotrivesc, fie din cauza discursului, fie a ideologiei, să îi accepți, pe toți. La un moment dat, cineva a fost nevoit să îmi mărturisească: ”Da, am văzut că sunteți tolerant față de toate ideologiile”. Îi spun: ”Da, sunt tolerant, pentru că eu nu cred în nici o ideologie. Pentru mine contează persoana, nu ideologia. Putem să fim prieteni, putem să dialogăm? Eu nu te ponegresc”.

Așadar, în acest caz am urmat această linie. ”Și pe acești oameni”, mi-am zis, ”îi vei pomeni la liturghie”. Și la un moment dat, pe neașteptate, fără să se întâmple ceva în exterior, am simțit înlăuntrul meu o incredibilă libertate care, Slavă Domnului, nu m-a părăsit nici până astăzi. O libertate incredibilă… Dintr-o dată am constatat că problema e la mine, nu la ceilalți, pentru că dacă te iubesc pentru că mă iubești, dacă te apreciez pentru că mă apreciezi, dacă te respect pentru că mă respecți, nu fac nimic special. Tu mă lovești, eu dănțuiesc. Pot să dănțuiesc în ritmul meu? Atunci mă simt liber și Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru asta, pentru că atunci am înțeles și sensul cuvintelor Lui: ”să îi iubești și pe vrăjmașii tăi”, care înseamnă de fapt să fii liber, înseamnă să nu te constrângă nimic.

Așadar, nu trăim închiși într-un ghetto, trăim azi într-o epocă multiculturală. Da, de ce nu, să trăim… Însă, ce văd? O subapreciere a identității noastre care se manifestă de fapt chiar prin agresarea identității celuilalt. Cine își iubește locul de baștină și simte o dragoste nobilă față de cultura și față de tradiția sa, îl primește și pe celălalt cu dragoste, pentru că, de pildă, atunci când spun că o iubesc pe mama mea, nu îmi adeveresc dragostea urându-le pe celelalte mame, ci, dimpotrivă, prețuind și dragostea celorlalți față de mamele lor. Așadar, faptul că îmi iubesc patria nu înseamnă că îi urăsc sau îi disprețuiesc pe ceilalți. Ci pot să îi prețuiesc pe ceilalți, pot să apreciez aventura celui care pleacă din țara sa pentru o viață mai bună, așa cum plecam și noi altădată, de altfel. Așadar, de ce trebuie să fie la mijloc acest ”anti” și să nu fim cu adevărat împreună? Și cu adevărat să îi primim cu dragoste pe oameni.

Astăzi am citit niște știri care mi-au confirmat poziția, iertați-mă, este vorba despre condițiile de viață din Amigdaléza*. Atunci când m-am împotrivit ca în mitropolia mea să se înființeze un astfel de centru pentru străini, motivul nu era pentru că nu vroiam străini în mitropolia mea, ci pentru că aveam încredințarea că spațiul propus, despre care știam ce este și ce posibilități avea, urma să devină o gheenă de oameni. Și le-am spus: ”Creați condiții și voi veni și eu să îi slujesc pe acești oameni. Dar în aceste condiții pe care le aveți în minte și spunând că: în douăzeci de zile toate să fie gata, pentru numele lui Dumnezeu, nu, nu sunt de acord”.

Așadar, simt personal că acest mod de viață pe care mă întemeiez, mă face să mă bucur de ceea ce sunt și să mă pot bucura și de ceilalți oameni, chiar și de dușmani, impropriu spus dușmani, pentru că în ce mă privește nu există dușmani, tocmai pentru că nu cred în nici o ideologie. Desigur, cei care credeau într-o ideologie anume mă considerau dușmanul lor, chiar dacă eu le eram prietenos.

Prin urmare, deci, simt o bogăție, asta simt, asta are tradiția noastră, putem să primim din afară, dar fără să le respingem pe-ale noastre. Zilele trecute am fost în Cipru și înainte de un eveniment, de o conferință pe care urma să o țin, am văzut o frumoasă formație de muzică tradițională, cu doi preoți interpretând la instrumente și fiica unuia dintre ei cânta; am ascultat preafrumoase cântări despre căsătorie, despre eros, despre dragoste, și mi-am zis: ”Unde s-a pierdut toată această bogăție? Și cum de am înlocuit această frumusețe, această contemplare a persoanei celuilalt, cu șlagărele lacrimogene de azi? Astea nu-s cultură. Dacă întreaga noastră tradiție a pus în versuri și muzică această frumusețe, de ce trebuie acum să o arunc la gunoi? Ca să par contemporan? Contemporan cu cine? Nu cumva țara noastră suferă tocmai din cauza acestei modernități și postmodernități? Și pun o întrebare pe care am pus-o la Mantoúdi, în insula Evia – atunci, cu grevele muncitorilor etc. – am pus atunci o întrebare: ”Economia este pentru om sau omul, devenit impersonal, întreține economia?”. Și acest lucru îl observ și astăzi. Astăzi încercăm să menținem cifrele și să îi sacrificăm pe oameni, să sufere oamenii, să se sinucidă oamenii, însă noi să avem ca unic scop cifrele.

Nu asta am făcut și din ceea ce numim azi educație? Azi nu mai putem vorbi despre educație în țara asta, pentru mine s-a terminat cu educația. Pentru că educația nu se ocupă de inteligența elevului, ci de persoana lui. Și ce am făcut, ce este astăzi liceul la noi? Ceea ce ați face și dumneavoastră sau eu dacă ne-am pune computerul în față și am începe să-l încărcăm cu informații, asta face astăzi școala. Asta face liceul: încarcă mintea copiilor cu informații, cu materie. Dar copiii, în zilele noastre, se confruntă cu probleme înfiorătoare pe care nici nu puteți să vi le închipuiți. Și îndrăznesc să spun asta, pentru că de 40 de ani trăiesc în mijlocul copiilor ca profesor, catehet și preot. Deci, vorbesc despre lucruri pe care le știu și mă gândesc: ”Bine, bine, la acest copil se gândește oare cineva? Îi pasă cuiva de persoana lui?”.

La un moment dat Ministerul Educației, în urmă cu niște ani, a lansat un slogan: ”elevul înainte de toate ”. Totuși, nicăieri elevul nu se află pe primul plan. Doar inteligența lui este avută în vedere și se uită că ceea ce numim educație medie, așa cum am trăit-o noi într-o tradiție mai veche, trebuie să se ocupe de persoana elevului, de personalitatea lui, de caracterul lui, pentru că un om care are diplome, dar nu este în stare să dăruiască un zâmbet copiilor lui, iertați-mă, pentru mine acel om este un eșec.

Așadar, nu înțeleg de ce a ajuns cultura noastră, și Iorgos a folosit aici și o expresie în acest sens: ”imitativă și parazitară”. De ce imitativă? De ce să imit? Asta înseamnă că am încetat să produc, am încetat să creez. Și nu spun că voi rămâne blocat în trecut, dar îmi voi trage din el inspirația pentru viitor, pentru azi, pentru epoca noastră. Și sunt foarte multe lucruri pe care aș putea să vi le spun…

I.G.: Nu am să vă las eu să le spuneți pe cele multe…

Mitr. Pavlos: Nu le voi spune atunci, mă opresc aici.

* Centru de azil politic pentru străini. [n. trad.]