Stihirile teologice ale poetului aghiorit

Mitropolitul de Nafpaktos și Agios Vlasios, kir Ierothei, vorbește la un eveniment al Asociației Panelene a ”Prietenilor Sfântului Munte” despre vrednicul de pomenire Gheronda Moise Aghioritul.

***

Preacuvioase Părinte reprezentant al Preafericitului Patriarh Ecumenic, k. Bartolomeu, Înaltpreasfințite Mitropolit al Marathonei, k. Melitonas, reprezentant al Preafericitului Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii, k. Ieronim,

Iubiţi fraţi Arhierei, domnule preşedinte, iubiţi participanţi,

Mulţumesc Asociaţiei Prietenii Sfântului Munte, care m-a invitat să vorbesc astăzi despre Părintele Moise. În repetate rânduri am vorbit despre Părintele Moise şi am şi scris şi mi-a venit greu să mă gândesc ce ar trebui să vă spun astăzi, ca să nu vă obosesc repetând aceleaşi lucruri spuse și alte dăți.

De aceea am preferat să vorbesc într-un mod cum n-am mai făcut-o până acum în viaţa mea. Voi face aceasta din dragoste pentru Părintele Moise şi mai ales din dragoste pentru viaţa mistică pe care o ducea. Astfel, voi vorbi cumva apofatic despre această viaţă lăuntrică mistică a Părintelui Moise, aşa cum reiese din poezia lui, repet, pentru prima dată în viaţa mea şi nu ştiu dacă se va mai găsi iarăşi ocazia ca să vorbesc în acest fel.

***

Îngăduiţi-mi să vorbesc, distinşi ascultători, succint şi poetic pe tema „Stihirilor teologice ale poetului aghiorit”.

În cultul ortodox, se numesc stihiri troparele cântate după anumite stihuri ale Împăratului-Prooroc David, psalmodiate poetic. Sunt tropare „arse” în cuptorul încins al dragostei şi al jertfei, al Crucii şi al Învierii, al muceniciei şi al slavei lui Hristos şi al dumnezeilor după har, al muritorilor îndumnezeiţi.

Monahul şi mireanul care cântă şi nădăjduiesc la slujbă, la binecuvântarea lui Dumnezeu şi mijlocirile celor îndumnezeiţi, simt buna-mireasmă teologică pe care o răspândesc aceste tropare preaminunate asemenea unui văpăi aprinse de imnografi din focurile cele cereşti.  Sunt tropare ale rugăciunii inimii şi ale unei preaminunate cântări. Sunt stihiri înmiresmate şi teologice.

Dimpreună cu stihirile psaltice sunt şi stihurile psalmilor, poeme teologice menite să fie gustate de poeţii sensibili în afara tipicului prevăzut pentru sfintele slujbe, în isihia chiliei personale. Sunt poezii călugărești şi teologice aduse drept rugăciune, cântare, învăţătură în versuri, slavoslovie de Dumnezeu insuflată, dar şi litanie de mărturisire.

Stihiri teologice a alcătuit şi fericitul Moise Monahul, care, asemenea preaminunatului Moise văzătorul de Dumnezeu, a cucerit piscuri tainice ale vieţii teologice, cu înălţimi necunoscute, şi le-a însemnat pe tablele inimii şi pe urmă pe foi stricăcioase ca să le predea mulţimii ce aşteaptă cu nădejde la poalele Muntelui, nu ale Sinaiului, ci ale Athonului.

A stat multă vreme la „strana athonită” cu tânguire, asemeni unei căţui, a suit pe piscurile tainice cele ce se află răsturnate în inimi şi a început să psalmodieze în poeme şi cântări pentru prietenii, fraţii şi surorile necunoscute.

Este limpede că doresc că mă refer la poezia Stareţului Moise, a poetului athonit, care este teologică, pătrunsă de viaţă, de moarte, de strigătul aghiorit de Înviere, lăuntric şi tainic.

În toate scrierile sale, Moise Aghioritul se vădește un poet sensibil, vorbeşte din inimă şi scrie cu blândeţe despre durere şi viaţă, scrie de pe cruce şi scrie din moarte. Îmbrăţişa întreaga lume, dăruindu-i Athosul lui de poezie, viaţa sfinţită pe care o trăia în chilie, în biserică, la schituri şi în pământ pustiu, cântărite de ochii teologului poet, asemănându-se uneori scrierii poetice a Sf. Grigorie numit Teologul, cel ce a fost cu adevărat un vultur al teologiei, ce este mai presus de viaţă.

Strigătul tainic al poeziei

Poezia este un strigăt tainic, o lavă ce ţâşneşte din vulcanul stins al inimii, aducând lumină şi foc, unora pricinuindu-le mirare, altora teamă şi plâns înfricoşat.

Poetul priveşte lumea cu alţi ochi, cu privire pătrunzătoare, ascuţită, asemănându-se teologului empiric, care vede raţiunile fiinţelor în toată zidirea cea stricăcioasă şi pieritoare. Muritorii obişnuiţi observă numai aparenţele, numai geamătul celor stricăcioase, care nu au inimă teologică, în vreme ce poeţii teologi, sensibili duhovniceşte, simt tânguirea lui Adam, strigătul nebunilor după Hristos.

Pe urmă, poetul îmbracă de dragul celor mulţi sensibilităţile lăuntrice, încă şi cele duhovniceşti, în cuvinte alese şi puternice. Cunoaşte subţirimea înţelesului, a strigătului, a mişcării şi a vieţii şi le îmbracă cu veşmântul potrivit. Astfel, poetul este creatorul unei noi vieţi, necunoscute celor mulţi, plecaţi spre simţuri şi lucrurile sensibile.

Poezia se ţine departe de scrieri şi analize, de articole şi dizertaţii, este prin excelenţă de dragoste şi sensibilă, lăuntrică şi mărturisitoare. Se revarsă în ceasuri de insuflare şi viaţă harismatică, se înalţă ca rugăciune către Dumnezeu şi lume, lepădând măştile şi minciuna. De aceea, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, dar şi Stareţul Sofronie teologul şi isihastul spuneau că adevăratul creştin este poet ca un adevărat îndrăgostit ce Îl iubeşte şi este tras către  Mirele cel foarte pretenţios şi gelos.

Un asemenea teolog poet a fost şi monahul aghiorit, Moise cel preaminunat, ascetul îndurerat ce prefăcea durerea în dor ceresc.

Voi lăsa să pătrundă puţină lumină prin câteva crăpături ale poeziei sale teologice, ce răsare din liturghia din biserici, din schiturile nebunilor pentru Hristos, ale aghioriţilor, din chilia cea cu tăcere dulce viersuitoare, din străfundul omului lăuntric isihast.

Poezia este pentru Stareţul Moise o expresie a tăcerii, a strigătului nearticulat, auzit în întunericul tăcerii nopţii.

Scrie poetul teolog către prietenii săi necunoscuţi din lumea largă, care îi sunt în taină fraţi:

„Şi merită să te doară pentru ceilalţi
Să te doară pentru tine
Durerea este tămăduitoare şi balsam
Ştiu asta
Sunt binecuvântaţi cei aflaţi în dureri…

Numai aceştia pot să scrie versuri
Au ceva însemnat să ne spună
Au murit înainte să moară
Suntem chemaţi să-i ascultăm,
Prieteni necunoscuţi”.

Prin versurile lui, Gheron Moise aduce la lumină cele mai dinlăuntru ale sale, dorurile sale lăuntrice cu o preaminunată şi chenotică lucrare asupra sinelui.

„Vă scriu secretele mele
Vi le încredinţez, prieteni”.

Ca un creator sensibil, prin poezie dă glas tăcerii celei dulce viersuitoare cu simţ de tălmaci.

„Vreau să tălmăcesc tăcerea
Şi scriu versuri pe pereţi,
Pe caldarâmuri şi copaci
Să treacă închinătorii pe lângă ele
Să se odihnească, să se înveţe întru ale credinţei
Fără să-l desluşească pe dascăl”.

Uneori poezia sa nu iese, nu vrea să afle expresie, încetează şi insuflarea şi curgerea ei, ca un vulcan ce conteneşte să arunce lavă şi strigă tainic şi puternic, în felul Părintelui Moise. Poetul se retrage din creaţie, nu poate continua, dă întâietate tăcerii din rugăciunea către Dumnezeu, Care este de faţă. Strigă „Dumnezeul meu”, fiind rănit de dragostea Lui, rănit de atingerea Lui cea blândă şi bine-mirositoare şi negrăit de tare.

„De îndată ce se lasă noaptea
şi a înflorit pustiul ca şi crinul,
de îndată mă trag înapoi
de la alcătuirea versurilor celor trufaşe,
Dumnezeul meu”.

În ceasuri de judecată, pe care le pricinuieşte Judecătorul cu prezenţa şi binecuvântarea Sa, poetul simte că „nu a iubit încă smerenia”, căci smerit este „doar cel ce nu există” şi teologul poet strigă:

„Şi eu care exist
Şi cred că fac ceva
De fapt mă înşel
Rătăcesc ticălosul
Şi continui să scriu versuri,
Chipurile, ca să arăt
Că sunt aici
Vedeţi-mă
Exist
Încă
Astă seară
Dumnezeul meu
De ce…”

Şi se predă Proniei dumnezeieşti ca un biruitor învins. Această învingere este o binecuvântată biruinţă.

Ochii sensibili ai poetului

Teologul poet pe toate le îmbrățișează cu sensibilitatea lui, cu ochii lui aghioritici care s-au deprins cu lumina întunericului şi a chiliei închise, şi le vede pe toate ca luminător ceresc, ca un soare mai strălucit, ca raze duhovniceşti nevăzute care dau de urmă vieţii Chipului celui nevăzut. Inima ortodoxă sensibilă este rădăcina ochilor.

Poetul intră la Dumnezeiasca Liturghie din biserică şi vede peste tot viaţa, scriind euharistic:

„Rugăciunile tainice ale Dumnezeieştii Liturghii
Dverele trase…
Preotul înlăcrimat
Diaconul ce se înclină”.

Toate îi vorbesc. Mai mult, toate îl mişcă.

„Tăcerea cântării Pe Tine Te lăudăm,
bucuria Axionului,
lacrimile de la Chinonic,
uimirea şi răpirea
a încă unei Liturghii în vechea biserică a Schitului,
a cultului ortodox neasemuit,
a măreţiei şi a slavei lui celei preacinstite”.

Întreaga Mănăstire cu biserica şi chilia, grădinile şi curtea pentru poetul aghiorit este o aducere aminte de moarte, un spaţiu în care se fac probe pentru moarte, zi de zi, muceniceşti, în profunzimea lor, cuvioase, de aceea mărturiseşte:

„Îmbrăcat cu rasa mea neagră
Trupul meu de ţărână
În aşternutul pentru moarte
În strana cea purtătoare de moarte
În mormântul din chilie
În mormântul cel de jale…”.

În chilia muribundului, după slujbă:

„După Vecernie şi Pavecerniţă
Se încearcă sinceritatea
Trăinicia materialelor inimii
Stăruinţa privirii celei bune
Tăcerea Ta
Judecă sărăcia mea
Ca o pasăre singuratică pe acoperiş
Strigat-am şi m-am rugat
Singur
Eu, chinuitul
Sinceritatea
Frumuseţea
Sărăcia
Tăcerea”.

Chilia este raiului monahului aghiorit care caută frumuseţea cea dintâi a sufletului şi a vieţii, a cerului şi a pământului, şi în chip de spovedanie şi taină, poate şi mistagogic, mărturiseşte:

„Şi în chilia mea caut
Acea Faţă a Ta
Şi în inima mea
Chipul Tău zugrăvit
Domnul şi Dumnezeul meu
În seara aceasta,
Când noaptea nopţii vesteşte ştiinţă
Vino şi Te sălăşluieşte întru noi”.

Cuvintele sunt de prisos de vreme ce inima se îmbogăţeşte şi se înfrumuseţează. Se opreşte la un glas, la un cuvânt luminos, precum mărturiseşte.

„Se repetă un cuvânt şi aseară
Hristoase… Hristoase…
Şi inima
Doreşte mai mult să iubească”.

Chilia pentru poetul monah este un mormânt dătător de viaţă, care nu putrezeşte trupul, ci îl însufleţeşte, îl înmiresmează, îl miruieşte, îi descoperă adâncimea, este un mormânt cu pomenirea inimii şi tainică, precum descoperă cu dragoste:

„Nevoie deplină să rămân în mormântul meu
În chilia mea cea smerită
Spre înnoirea trăirii celei nestatornice,
Spre întâlnirea cu sinele cel necunoscut
Ce alunecă primejdios întotdeauna,
În întunericul de mai înainte de vreme
De ieri seară.
Singur cu mulţumire
Şi durerea adâncă.
Se zămisleşte lacrima dulce
În crăpătura măştii
În clătinările fariseului
În a Iudei răsplată
În lovirea peste piept a vameşului
În ţipătul tâlharului aceluia de pe colină”.

Scrie Părintele Moise  „despre o altă singurătate” „iubită cu adevărat şi frumoasă” în care descoperă cineva „ţinuturi necunoscute, spaţii atât de apropiate” şi dă mărturie pentru:

„Coborârea minţii
Lărgirea inimii
Pacea cea mai presus de ceruri,
Lacrimile fierbinţi
De mulţumire şi slavoslovie,
Pentru însingurarea şi regăsirea
Necunoscutului meu sine
Singur, numai cu Dumnezeu
Miezurile de noapte cele dulci
Fără de cuvinte
Fără prietenii
Fără sprijin
Legănat,
Însoţit de lacrimi”.

Poetul aghiorit simte lărgirea inimii ce se măreşte treptat ca să încapă pe Cel ce este neîncăput tuturor şi să pipăie pe Cel nepipăit cu trupul şi aceasta aduce o linişte ce iniţiază întru ascuns şi adâncă şi negrăită tăcere, pentru care şovăielnic mărturiseşte:

„În vreme ce se lărgeşte inima
Şi se smereşte gândul
Şi începe să o slujească pe cea dintâi
Vine o mare bucurie.
O bănuiesc
Este o taină şi
Tac fără teamă
Mă uimesc şi îmi ies din sine-mi
Plâng neîndestulat
Şi mă liniştesc”.

Mai mult poetul aghiorit cere milă „pentru inima lui cea fără glas” şi varsă lacrimi pentru aceasta. Iar după aceasta mărturiseşte:

„Acum bate mai cu putere inima
O aud bine
Mi se plânge
Are dreptate
Am lăsat-o atâta vreme
Alerg cu metanierul
Ceva să redobândesc
Şi plâng în miezul nopţilor şi încă”.

În biserică poetul isihast ascultă slujbele veşniciilor ce le-a întocmit „regizorul” tradiţiei, apoi intră înlăuntrul lui şi descoperă:

„După Lumina Lină, la Pavecerniţă
Precum se plecau ziua şi timpul
Fac de strajă înăuntrul meu,
O bizară pornire
O ademenitoare călătorie
Într-un necunoscut, fascinant adânc
Bănuind străfunduri fără de lumină
Ale unei inimi care nu arde
Prăpăstii de durere
Nebunii ale plăcerii
Spre învoială şi apocatastază”.

Vin şi zorile harului cu mila Celui Milostiv ce cunoaşte dorul lăuntric, strigătul bisericii din lăuntru, al celei mai adânci biserici, din catacomba aflată în lăuntrul omului. Şi se făleşte cu cuget şi glas smerit:

„Iată zorile Harului
Înainte de vreme şi acestea
După a Lui mare şi bogată milă
Şi nu după a noastră josnicie”.

De la biserică poetul se duce la chilie, de acolo pe altă cale, în pustiu şi la schituri. Se face una cu tăcerea pustiului prefăcute în chilie aghioritică şi scrie athonit, poetic şi plin de dragoste:

„Lunea cea curată la Schit,
Tăcere şi flămânzire
Lapoviţă
Cărţile
Candelele
Icoanele
Singurătate frumoasă
Tăcere cu dulce glas,
Zi a harului
Noapte a binecuvântării”.

Şi din Sfântul Munte monahul aghiorit, poet ce se mărturiseşte, iese în lume, chinovit şi pustnic, schitiot şi chiliot pentru a o înmiresma cu tămâia cea sfinţită şi pentru a o încălzi cu căldura lăuntrică şi spre a o lumina cu Lumina lină a slavei veşnice.

Pe măsură ce trec anii, însă, şi privighetorile aghioritice psălmuiesc, se simte că se află deasupra nenorocitului şi mult junghiatului său trup, deasupra părţii pătimitoare a firii, deasupra morţii ce vine din cădere, deasupra stricăciunii zidirii. Firea dintru început s-a făcut molimă a căderii ce molipseşte firea. Poetul aghiorit le observă pe toate acestea cu mintea, ochiul sufletului, şi scrie  în duhul Crucii şi al Învierii:

„Trece timpul
Şi ne albim
Şi ne înnegrim
Şi întârziem
Şi ne întrebăm
Ce se întâmplă oare
De se amână plecarea noastră.
Este fiindcă nu s-a copt pocăinţa,
Iar Tatăl din dragoste
Întârzie să ne ia lângă Dânsul
Pentru rugăciunile Sfinţilor şi ale Născătoarei de Dumnezeu
Întru care nădăjduim
Şi pe care îi chemăm zi şi noapte
Noi, sărmani argonauţi pe marea vieţii
Cea înviforată şi amăgitoare”.

Şi a venit ceasul în care Tatăl l-a chemat pe argonautul pregătit şi copt şi pe astronautul empiric, pe această mlădiţă însufleţită a grădinii Maicii Domnului şi a sfinţilor aghioriţi. L-a chemat la „strălucirea de sus”, ca să străjuiască asemeni unei luminiţe prin prejurul marii Lumini, ca să se întoarcă la cetatea cerească unde va să fie cetăţean ceresc, trecând de la dezbinare la unirea cu Dumnezeul Cel după fire şi cu dumnezeii cei după har.

Acesta a fost poetul aghiorit, Moise athonitul, teologul alcătuitor de stihuri şi mărturisitor al celor dinlăuntru ale sale, care a cântat cântul cel fericit şi strigătul ceresc, care ştia să se ascundă ca pelicanul în pustie şi să cânte ca un rapsod de taină, să îi odihnească pe cei îndureraţi şi să îi mângâie pe cei chinuiţi din spitale şi închisori, din pustia oraşelor şi a caselor, dar şi din oraşele cele pustii, fericitul Moise, începător al pustiei şi cetăţean al ei, care din robia Egiptului, trecând pustiul cel aspru, a intrat în pământul naşterii.

De-a pururea Dumnezeu îl binecuvintează.

De la „strana athonită” la Aliluia cel îngeresc de dumnezeiască veselie a vieţii descoperite.

Poete aghiorit, binecuvântate Moise, tot pământul pe care l-ai străbătut îţi este recunoscător şi îţi mulţumeşte pentru petrecerea ta teologhisitoare şi pentru viaţa harismatică, în care ai cântat şi ai psalmodiat răspândind nădejde şi odihnind pe cei îndureraţi şi pierduţi, ca să îl găsească pe veşnicul Iubit, pe dumnezeiescul şi marele Poet al cerului şi al pământului.

Fericită a fost viaţa ta, poetule aghiorit, cel ce te-ai îndrăgostit de tainica şi muceniceasca teologie, preaminunatule iubitor de sfinţi, Moise athonite.

Februarie 2015