Bătrânul Dionisie cel Nou, Stavrovuniotul

Acest preacuvios Gheronda Dionisie era întru totul asemenea Cuviosului Dionisie, cel care a înnoit Mănăstirea Stavrovoúni (Cipru) și de la care a moștenit și numele.

Gheronda Dionise cel Nou de la Stavrovounio

De copil a rămas fără tată, iar mama sa, o femeie cu suflet mare, i-a dat o educație desăvârșită, ca și fratelui său, Ștefan, pe care mai târziu, Bătrânul Dionisie l-a adus de asemenea în stadionul nevoințelor călugărești. Avea o instruire superioară, fiind învățător, lucru foarte important în epocă.

Când a venit la Părintele său duhovnicesc ca să-l primească în călugărie, nu își terminase încă studiile, dar acela, cu mult discernământ, l-a trimis să și le termine cu rasa pe el. În afara lucrării subțiri a vieții monahale, Dionisie cel nou a fost învățat de Părintele său duhovnicesc, care avea harisma înainte-vederii, și zugrăvirea icoanelor, știind că va deveni un important și ales iconar.

Ce să spunem însă despre acest luptător neobosit și următor al Tradiției noastre patristice, care a acoperit cu vălul tainic al tăcerii și al lucrării ascunse întreaga sa viață și ale cărui lucrări duhovnicești, toate, erau pecetluite de cea mai înaltă dintre virtuți, de încununarea tuturor virtuților, de smerenie?

A învățat și a respectat cu sfințenie principiul Tradiției noastre, anume ”lucrarea în taină”. Iar noi, netrebnicii, ne-am dat seama cât de mult îi plăcea studiul ”ascuns” și lucrarea neștiută de nimeni a binelui și virtuții.

Când anume l-a adus la mănăstire pe fratele său după trup, pe Ștefan, nu îmi mai aduc aminte, dar era vădit că veghea asupra învățării lui în ale îndatoririlor monahale, căci îl avea totdeauna lângă sine. Bunăvoința, evlavia, tăcerea, îngăduința, smerenia și duhul liturgic, care îl caracterizau pe ieromonahul Ștefan dau mărturie despre grija părintească pe care i-a purtat-o Preacuviosul Gheronda Dionisie.

Pentru ceilalți frați ai mănăstirii, și mai ales pentru cei mai tineri, Gheronda Dionisie era sarea și lumina. Caracterul lui liniștit și blând era în stare să îi schimbe și să îi povățuiască pe ceilalți părinți, pe care până și simpla lui prezență și cuvintele lui dulci îi linișteau îndată, dacă se întâmpla vreo neînțelegere.

Așa cum umbra urmează trupurilor care o produc, la fel și dulceața, bunătatea și pacea îl urmau pe acest Părinte duhovnicesc. Fericirea rostită de Domnul nostru: ”Fericiți făcătorii de pace, că aceștia fiii lui Dumnezeu se vor chema” se potrivește întru totul acestui Gheronda, atât cât este omului cu putință. Nu-și aduce nimeni aminte să-l fi văzut tulburat sau neliniștit sau să-l fi auzit rostind cuvinte grele sau nepotrivite. Dimpotrivă, cuvintele lui erau precum mirul și buna mireasmă a lui Hristos, de asemenea și modul lui de a fi și purtarea lui îndeobște.

Mănăstirea Stavrovounio, Cipru

Cât ne mângâia și ne alina prin învățătură, pe noi, cei mai tineri, prin cuvinte scripturistice și tâlcuiri! Odată am săvârșit ceva care s-a dovedit o lipsă de luare aminte din partea mea sau mai degrabă o lipsă de experiență și dorință tinerească de a ieși în evidență. S-a apropiat de mine cu zâmbetul lui părintesc și cu multă dragoste și dulceață mi-a spus: ”Pavel ne-a învățat: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte (Evrei 12:1)”.

Dincolo de virtuțile lui practice, ceea ce îl stăpânea și îl robea pur și simplu era trezvia și întoarcerea către cele dinăuntru. Ore întregi stătea nemișcat, în răpire, în locuri îndepărtate și tăinuite; de multe ori prezența lui revărsa bună mireasmă fină și duhovnicească, care dădea mărturie despre prezența Dumnezeiescului Har, fapt care vădea celor întru cunoștință ce fel de bărbat era acesta. De aceea, încerca să nu rămână mult timp într-un loc.

De asemenea, era foarte înfrânat și niciodată, nimeni, nu l-a văzut să mănânce ceva în afara trapezei. Mâncare de dulce nu mânca niciodată, ci numai cu ulei, atunci când nu era post. În zilele acestor Părinți, în afara posturile rânduite, fiecare postea după măsura și rânduiala sa.

La slujbe avea totdeauna multă râvnă atunci când psalmodia, de asemenea stătea și retras și se ruga totdeauna cu ochii închiși, doar buzele i se mișcau când și când. Prezența lui era priveliște duhovnicească, iar râvna pentru Dumnezeu îi înflăcăra inima cea plină de dumnezeiasca dragoste; nimic nu îi tulbura mintea răpită la Dumnezeu.

Niciodată nu spunea cuvinte în plus sau fără rost, vorbea doar despre problemele mănăstirii sau despre vreun subiect duhovnicesc, pentru a învăța sau a sprijini. De obicei, însă, era tăcut. Având drept companie nedespărțită lipsa de avere și ”sărăcia”, nu a dobândit nimic din cele ale veacului acestuia, asemenea părinților dinaintea sa, nu avea nimic în afara hainelor de pe el, care și acestea erau smerite și simple. Reușea, prin smerenia care îl definea, să rămână ascuns și astfel și-a petrecut viața în anonimat, neștiut de cei mulți și cunoscut numai Celui pe care de copil L-a iubit și cu râvna L-a urmat.

Încercarea mea de a schița din înfățișările exterioare pe Părintele duhovnicesc cu adevărat purtător de Dumnezeu și de Dumnezeu insuflat, îmi pare că mai degrabă l-a micșorat, pentru că ce poate spune cineva despre un ”vas al alegerii”, în care ”ceea ce este stricăcios a fost absorbit de viață”, iar ”mintea lui Hristos” îi rânduia fiecare gând și lucrare?

După moartea Preacuviosului Varnava, a preluat, în urma insistențelor noastre, egumenia, dar nu a trăit mult după aceasta. Grija lui neadormită în lucrarea grea de păstor l-a făcut să se ostenească încă mai mult la bătrânețile înaintate la care se afla; și astfel s-a mutat la cele veșnice plin de zile și de virtuți, pe care le-a cultivat conștient.

Mănăstirea Stavrovounio din Cipru, 1910

În Duminica Sfinților Părinți ai Sinodului I Ecumenic a participat la priveghere, după care s-a împărtășit cu Preacuratele Taine și s-a retras în chilia sa, fiind peste măsură de sleit de puteri. Mai târziu, au săvârșit pentru el Sfântul Maslu, iar în după-amiaza aceleiași zile și-a predat în pace sufletul către Domnul. Era în anul 1951 (10 iunie).

Sursa: Gheronda Iosif, Amintiri despre chipuri cuvioase, Cuvinte vatopedine de suflet folositoare 4, ediția a 2-a, Sfânta Mare Mănăstire Vatoped a Sfântului Munte, 2003.